Proscomídie

Am asistat ieri, impreuna cu un amic pianist, la o conferinta-recital sustinuta de András Schiff la Wigmore Hall, dedicata Variatiunilor pe o tema de Diabelli ale lui Beethoven. Am avut, timp de doua ore si jumatate, privilegiul bucuriilor unei exegeze informate si inteligente la un ópus fascinant (executia lucrarii a facut parte fireasca din actul interpretativ). Unde mai pui ca, in doua ore si jumatate, ai ragazul sa te gindesti la prostii.

A sustine ca Noul Testament produce sensurile adevarate ale Vechiului e la fel de idiotic ca a pretinde ca adevaratul sens al temei din Capriciului 24 de Paganini e de gasit in a optsprezecea variatiune din Rapsodia lui Rachmaninov. Sau – doamne fereste! – in vreuna dintre variatiunile propuse de Lutosławski. Da, Apocalipsa e o bucata literara absolut fabuloasa, plina ochi de aluzii si imposibil de inteles fara o cultura textuala solida; dar asta nu inseamna ca profetii Vechiului Legamint au imaginat vreo clipa scenariile istorice sau eschatologice ale vizionarului de pe Patmos. La fel, Unsul crestin e o figura caleidoscopica, alcatuita din cioburile traditiei esuate a cultului si utopiei nationaliste evreiesti; dar nimic din Vechiul Legamint nu-l prevesteste. Isus e Templul, dar templul de la Ierusalim n-a fost niciodata o parabola crestina.

Nu mai vorbesc ca, din diferite pricini (de contaminare ideologica sau limite istorice, de pilda), nu avem acces nemijlocit la primii evrei si ideile lor religioase sau politice (o distinctie, de altfel, moderna). Si eu v-am trimis la un „original” al lui Paganini care nu e citusi de putin original (aveti aici intregul set de Capricii, in versiunea pentru vioara solo – doar una dintre posibilele interpretari ale textului lui Paganini). De altfel, prima inregristrare a integralei Capriciilor (1940, cu austriacul Ossy Renardy) a fost aranjamentul cu pian al lui Ferdinand David – se intimpla frecvent ca cea mai populara incarnare a unui text sa aiba foarte putin de a face cu „intentia autorului”. Pun pariu ca celor mai multi o sa va placa acest Paganini, singurul adevarat (care nu putea sa nu citeze si din Rachmaninov), al lui Denis Matsuev &co. Luati mincati!

PS Evident, i-am lasat deoparte pe multi (Brahms, Liszt, Fazıl Say, Nathan Milstein), dar nu pot sa nu va trimit si la adevaratul Paganini al Aurei Urziceanu.

Comédia XII

Despre timpenia de a-l inghesui pe dracu’ in Ezechiel 28 si Isaia 14 abia daca merita vorbit. Curiosii au la indemina tratamente juste ale pasajelor cu pricina precum cel din Yahweh and the Gods and Godesses of Canaan a lui John Day (p.166-184). Ajunge sa amintim ca doar intimplarea face ca astazi fosforul sa fie bun, ba chiar vital, si luciferul sa fie rau, ba chiar Ala Rau; ca aplicatia strict istorica, non-satanista a celor doua capitole din Isaia si Ezechiel nu e o inventie moderna, fiind sustinuta de crestini eminenti si premoderni ca Luther si Calvin; ca proliferatia demonica din Noul Testament vine tot din literatura enohica (a se vedea un titlu ca Fallen Angels and the History of Judaism and Christianity. The Reception of Enochic Literature). Face mai mult sa observam ca lectia asta SS ne spune deschis ca adventismul are nevoie de o satana literala, ca altfel se duce naibii „tema marii lupte”. Prin urmare, atasamentul doctrinar dicteaza interpretarea biblica. Asa, pe fata.

Am ris satisfacut, mefistofelic citind despre cum „lumile necazute” si ingerii – o gasca nesimtita sau oligofrena (la alegere) – au avut nevoie de moartea lui Isus sa se convinga ca dracu’ e-al dracu’. Si am inchis „lectiunea” ca sa caut doua capitole de carte pe care e musai sa le cititi: paginile 128-137 din The Old Testament in the New. An Introduction si 125-141 din Evoking Scripture. Seeing the Old Testament in the New, ambele ale lui Steve Moyise (nu se supara nimeni daca aveti chef si timp de lecturi integrale). Aici, in groapa cu lei a hermeneuticii vin sa moara iluziile credintei. Daca autorii Noului Testament folosesc in mod legitim scripturile Vechiului, atunci orice interpretare a Bibliei e justa – inclusiv lectura stiintifica a Genesei practicata de Edi (sau cea qumranica sau cea gnostica sau cea origenista etc.). A pretinde ca respingi traditia patristica a impatritului sens al textelor sacre in vreme ce accepti violul in grup practicat de Noul asupra Vechiului e o farsa penibila. Asa cum au evoluat si evolueaza standardele de admisibilitate a probelor in jurisprudenta, asa au evoluat si evolueaza limitele a ceea ce numim „exegeza legitima” (evident, tribunalul opiniei publice se poate multumi cu birfe si speculatii, asa cum eu pot citi Apocalipsa de pe Patmos ca pe un text marxist). La rigoare, nu avem in Biblie decit un munte de probe inadmisibile pe care o indelungata si degeaba pioasa traditie l-a transformat in muntele sfint al revelatiei – Tzaphon-ul pe care troneaza adevaratul Lucifer, Isus.

Comédia XI

Incheiam ultima comédie cu o intrebare care isi primeste in lectia a unsprezecea un soi de raspuns. Tacerea cu pricina e intrerupta doar pentru a pomeni anul 1798 ca pe ceva de la sine inteles (fara vreo justificare istorica), si asta in aceeasi fraza care ar fi trebuit sa ne spuna ce e acel „chip al fiarei” devenit realitate doar in secolul al XIX-lea (probabil ca „ramine cum am stabilit”, doar n-o sa spunem pe sleau ca baptistii si penticostalii, de pilda, sint si ei prin profetie, de partea dracului, fireste). Daca e sa tinem cont si de pledoaria antievolutionista, lectia aceasta pare integral scrisa de Cliff Goldstein – Martin Pröbstle avea, cel putin acum un deceniu, cind asistam la cursul lui de Daniel, dubii serioase, pe urmele lui Samuele Bacchiocchi, cu privire la exegeza adventista traditionala a celor 1260 de zile (si nu m-as mira sa fie evolutionist).

Recititi, facind abstractie de indoctrinarea adventista, Apocalipsa 14:7-11. Despre ce e vorba? Despre judecata Babilonului si a adeptilor lui (nicidecum a celor care cinta „cintecul lui Moise”). Intocmai cum in Daniel 7 avem judecata cornului cel mic si a fiarei care il sustine (nicidecum a sfintilor). Numai ca, daca in Daniel 7 „cornul cel mic” il reprezinta pe Antioh Epifanul, Babilonul din Apocalipsa 14 e Roma imperiala (lucru care, daca nu era clar in capitolul 13, devine clar in capitolul 17). Cum transforma adventistii „intreita solie” intr-o prezentare despre sabat, neprihanirea prin credinta (care credinta e credinta oarba intr-o judecata nebiblica si anistorica) si, accidental, „starea omului in moarte” e unul dintre cele mai spectaculoase exercitii de alchimie hermeneutica.

Despre evanghelia celor trei ingeri confiscati de ideologia adventista, David Aune scrie in comentariul lui la Apocalipsa: „This is not the gospel of early Christianity but the message proclaimed by Hellenistic Judaism and taken over by early Christianity, reflections of which are found in the NT (1 Thess 1:9-10; Acts 14:15-17; 17:22-31)… The phrase [God fearers] is a technical term used in Luke-Acts of pagans who have become adherents to Judaism (Acts 10:2.22; 13:16.26).” Intregul pasaj din Apocalipsa 14 isi are radacinile, asa cum arata Willem Altink chiar intr-un numar al AUSS (Andrews University Seminary Studies) de acum aproape doua decenii, in 1 Cronici 16:8-36. Domeniile autoritatii divine enumerate in Apocalipsa 14:7 sint tocmai obiectivele primelor patru trimbite (8:6-12) si ale primelor patru potire de minie (cap. 16:2-9).

Cartea deschisa din Apocalipsa 10 nu are cum sa fie altceva decit e sulul devorat de Ezechiel in debutul propriei viziuni – insusi oracolul judecatii divine, care, la Ioan, se continua in capitolul 11. Nu exista nicio urma de sugestie ca ar fi vorba de un avatar al cartii lui Daniel (sau al „cartii vietii”, cum credea William Miller). Asa cum lipseste cu desavirsire vreo indicatie ca vizionarul ar fi el insusi simbol – pentru milleriti si experienta lor. Daca nu ma credeti pe mine, poate credeti niste teologi adventisti – iata ce scrie Hanz Gutierrez in acest articol:

The obsessive and omnipresent activism, praised as a key strategy for resolving all the deep problems and challenges Adventism is facing these days, is not the most problematic aspect of the first part of the “Address”. Rather it is the massive, self-referential idea of Adventism’s centrality in today’s historical scenario. Nobody among us doubts that Adventism is a beautiful, noble and enormously gifted church, charged with a particular mission. But to believe that Adventism and its actions are the central fact of today’s world history is just a pious illusion. Believing this will never make it true. We are almost completely invisible in today’s world, in every metric: sociological, anthropological, economic, political, and worst, in spiritual initiatives.

Asa cum sugeram si eu aici. Sau, la obiect, Alden Thompson in acest articol:

In Adventist history, seeing Jesus as the once-for-all antitypical lamb suggested to our forebears the possibility of seeing a once-for-all antitypical day of atonement as the ultimate fulfillment of the annual Day of Atonement. The fact that such an antitypical application was developed in the light of the Disappointment without direct exegetical “proof” from Scripture correlates with the “late” parallel development of the idea that Jesus was the once-for-all Passover lamb.

Adventismul e, precum Noul Testament insusi, o interpretare „creativa” a unor texte fetisizate pina la incomprehensiune. Cel mai tare am ris insa citind despre cum e preferabil ca lumea sa fie speriata intru iubire decit „pierduta”. Si despre cum, in cea mai infantila forma de moralitate, „we keep it only because God has commanded us to do so.” Islamul de ziua a saptea.

PS Da, am scris dezlinat de data asta, si cu citate copioase din altii. Dezgustul pentru „lectiuni” si timpeniile lor devine plictis. Slava domnului ca se termina curind. Daca imi impartasiti fie dezgustul, fie plictisul, rugati-l pe Google sa va povesteasca despre cum parintii apostolici si altii dupa ei considerau oracolele sibilinice sau pe cele ale lui Hystaspes autentice profetii eschatologice. Sau, si mai util, despre originile si dimensiunile cultului imperial roman in Asia Mica (puteti incepe aici, fara sa neglijati cele doua articole indicate in josul paginii, sau cu o lucrare clasica pe tema).

Comédia X

Bullshit. Acesta este terminus technicus care descrie aproape in intregime continutul celei de-a zecea lectii SS. Sa le luam pe rind. Autorul insista, de exemplu, sa ne arunce praf in ochi, folosind expresia „horn power” acolo unde Daniel 8:23 (in explicatia viziunii celor doua cornute) vorbeste in mod clar despre un rege – nu un nou simbol, ci un cap incoronat cit se poate de literal din perioada de declin a imperiilor diadohilor (secolul II i.e.n.). Acest potentat in carne si oase nu are nicio rafuiala cu vreun sanctuar pitit in nori, ci cu templul de la Ierusalim, preotia acestuia si cultul fervent pe care unii iudei i-l dedica. Daniel 7 si 8 sint alegorii cu privire la istorie absolut terestra.

Expresia (u)vacharíth malkhutám (sintem tot in Daniel 8:23) inseamna fix „spre finalul regatelor lor” (ale celor patru diadohi), nicidecum „dupa…” – compara cu 8:19 („la vremea de apoi a miniei”, inutil de poetic, dar in niciun caz „dupa minie”), si mai ales 10:14 („in vremurile de apoi”, in original „in ultimele zile”, „in zilele din urma”). Cornilescu e usor ambiguu (in 8:23), avind „la sfirsitul stapinirii lor” – mai clar ar fi fost „spre sfirsitul…”. In orice caz, „cornul cel mic” nu este antagonic tapului, ci continuare si incununare malefica a acestuia. Chiar si acceptind aberatia istoricista promovata de adventisti, sa fie atit de usor sa dosesti cinci secole de „Roma imperiala”, pentru a sari direct la „Roma papala”? Si nu sint eu insumi mai antihrist decit papa? Vreau si eu in profetie, ce naiba!

Perioada din Daniel 8:13-14 e strict cea a suprimarii sacrificiului levitic in templul de la Ierusalim, suprimare atribuita exclusiv „cornului cel mic” (nu si medo-persanilor sau primilor „greci”). Si, dupa cum am tot spus, „sfirsitul” inchipuit de Daniel trebuia sa aiba loc prin secolul II i.e.n. (un sfirsit care nu semana deloc cu apocalipsele ce mobileaza creierele incinse ale milenaristilor de azi – nu tu ciuperci atomice, nu tu crahuri globale, nici urma de antihristi sau „ingeri de lumina” care sa bintuie lumea sa-i infulece pe cei alesi, ci doar un nou imperiu pe harta strimta a vechii lumi, atins de nefireasca bunastare si incununat cu imperisabila glorie). Prin urmare, NU avem nevoie sa interpretam alegoric perioada indicata in viziune (de maxim sase ani si jumatate, mult mai probabil doar de 3 si-un pic). Iar „principiul zi-an” e o prostie (vezi aici si aici).

Penibila este incercarea autorului de a ne convinge, pe baza a doar doua-trei pasaje poetice din Iov (4:17; 15:14; 25:4), ca verbul cheie din Daniel 8:14 (pasivul nitsdáq) poate avea si sensul de „a curata”. Inainte de orice, avem ioc context cultic in respectivele fragmente din Iov, iar paralelismul nu e musai sinonimic (pina nici ereticul Florin Laiu nu e convins). Dar sa admitem ca avem „a curata” in Daniel 8:14. Asta nu ne impiedica sa remarcam ca razbunarea / purificarea templului din Daniel 8 nu are nimic de a face cu functionarea normala a templului levitic (deci cu vreo ceremonie din calendarul ritual prescris in Pentateuh), ci constituie remedierea unei anomalii cultice. Daniel 8:14 NU poate fi despre Yom Kippur (de altfel evreii au inventat Hanukkah, a carei editie de anul acesta s-a incheiat ieri, pentru a sarbatori evenimentul istoric oglindit in Daniel 8). In plus, nu uitati ca Yom Kippur nu era singura zi din an in care templul si natiunea erau in „their rightful state” – ispasirea, scopul permanent al ritualului, nu era altceva decit inaugurarea si intretinerea in „stare justa” a mariajului periculos dintre templu si natiune.

Judecata anuntata de primul inger din Apocalipsa 14 e tocmai „caderea Babilonului” proclamata de cel de-al doilea, adica dublul seceris descris in vv.14-20. Dar vom refuta pe indelete, in urmatoarea comédie, delirul adventist din marginea celebrului capitol de Apocalipsa. Sa raminem in Daniel. Singurul motiv pentru care sa’ír (cuvintul pentru „tap” in Leviticul – tot Leviticul, nu doar capitolul 16) apare (apozitiv) in Daniel 8:21 este acela ca termenul utilizat in restul viziunii (tsafír – cf. vv. 5 si 8) e un neologism (in epoca) de gasit doar in Ezra 8:35 si 2 Cronici 29:21. Nu mai vorbesc ca imperiile lui Cirus si Alexandru nu-s citusi de putin jertfe inocente de adus la templu. Apropo, asa cum aratam in prima parte a paragrafului de mijloc al acestei postari, pesha’ pur si simplu NU este un terminus technicus care sa numeasca o anumita specie de pacat (de care sa se ocupe in mod specific ritualul de Yom Kippurim); iar „cornul cel mic” nu a fost niciodata parte in legamintul levitic, neputindu-i-se imputa vinovatii prescrise de acesta.

Tot Florin Laiu a demonstrat – e drept, din greseala – ca hapax-ul nechtákh din Daniel 9:24 inseamna cel mai probabil, intocmai ca la Cornilescu, „au fost hotarite” (detalii aici – e vorba de o atestare timpurie, de la Qumran, a sensului figurat al verbului chatákh; nu ca marturia traducatorilor LXX ar fi fost de neglijat). Ca viziunea pomenita in Daniel 9:23 (pe care ingerul incepe s-o explice in 9:24) ar fi cea din capitolul 8 e o timpenie. Insusi „omul Gabriel” spune ca mesajul pe care il poarta vine ca raspuns la suplicatiile formulate de profet plecind de la profetia lui Ieremia. Aceasta constituie contextul explicatiilor angelice. Iar maréh din 9:23 e, in paralelism (daca nu hendiada) cu davár, o referinta fix la mesajul dezvaluit in versetele 24-27. De altfel, in Daniel 8:15-16 maréh e folosit in alternanta cu chazón, in legatura cu unul si acelasi lucru. Ca primul cuvint s-ar referi doar la o anumita portiune din obiectul numit de cel de-al doilea e un scremet infructuos.

Trebuie ca ati citit deja ce spuneam, in ultimul paragraf, aici. Si daca Daniel 9 ar putea fi racordat in mod legitim la Daniel 8 (ceea ce nu e cazul), nu ar ajuta cu nimic, de vreme ce nu avem date de incredere pentru reconstructia postexilica a Ierusalimului (cum nu stim in ce an a fost crucificat Isus, potrivit evangheliilor). Unde mai pui ca realitatea literara si istorica a textelor din Daniel sugereaza mai curind ca perioada din capitolul 8 e cuprinsa in cea din capitolul 9 decit invers (cele 2300 de jertfe suprimate se regasesc in a doua jumatate a ultimului septenal). In fine, nu vi se pare suspecta tacerea mormintala a acestor lectii cind vine vorba de aplicatia „istoricista” a celor 1260 de zile de aroganta parvocornuta?

Comédia IX

Despre apocaliptica din Daniel am combatut pe indelete acum doi ani, mai ales in dialog cu Florin Laiu – daca nu sinteti la curent, incepeti de aici si parcurgeti musai asta si asta si asta. Nu o sa reiau decit chestiuni strict pertinente studiului SS in discutie. Si, pentru ca tot sintem la capitolul link-uri, sa vi-l dau si pe acesta, unde, in antepenultimul paragraf, aratam ca intelegerea corecta (ce tine cont de sintaxa) a pasajului din Ioan 5:24 implica evitarea judecatii (nu doar a condamnarii) pentru cei care sint „in Hristos”. Anyway.

Secventa de fiare din Daniel 7, din care rasare „cornul cel mic”, nu se poate termina decit, ca in capitolul 8, cu „Grecia” (deci in secolul II i.e.n.). „Fiul omului” e, precum monstrii din prima parte a viziunii, simbolic, reprezentind sfintii lui Israel (numiti ca atare in explicatia viziunii – Vern Poythress si Gerhard Hasel argumentau convingator, acum aproape patru decenii, ca „sfintii celui preainalt” sint iudeii postexilici). „S-au deschis carti” (nearticulat) nu e o referinta la vreo carte anume (dintre celestele, metaforicele volume pomenite altundeva in Tanakh) sau la probatoriile din tribunalele moderne. In antichitate, procesul se desfasura eminamente oral, singurele carti ce se deschideau fiind codurile de lege care trebuiau consultate pentru incadrarea faptei si formularea sentintei.

Daniel 7 e exclusiv despre judecarea fiarelor (mai precis a ultimei fiare – v.12), nu a sfintilor lui Israel – „fiul omului” nu intra in scena decit dupa pronuntarea verdictului si executarea sentintei. Israel fusese deja judecat prin exil, era rindul asupritorilor lui Israel sa-si primeasca dreptul – sfintii fiind mai degraba, precum spiritele de sub altar, cei care depun plingere impotriva fiarelor (Apocalipsa 6:10). Apropo, Moskala recunoaste asta in comentariile pentru instructori (procesul si condamnarea adversarilor sfintilor e mintuirea pe care o asteapta sfintii), nereusind sa priceapa insa consecintele pentru doctrina adventista a „judecatii de cercetare”.

Daniel (ca oricare alt profet veterotestamentar) nu e preocupat decit de soarta Ierusalimului cit se poate de terestru, iar orizontul asteptarilor lui eschatologice nu depaseste epoca macabeilor. Si daca ar fi loc pentru Roma in schemele lui apocaliptice, unde e Bizantul, unde-s sasanizii, unde-i Califatul (umayazii, abasizii, fatimizii, ayyubizii, mamelucii, otomanii), unde-i Richard Inima de Leu, unde-i Imperiul Britanic (cel mai mare din istorie), unde-i statul evreu? Daniel n-a anticipat un sfirsit al lumii care sa astepte aparitia tuturor acestora. Sfirsitul inchipuit de el era imperiul davidic, cu centrul la Ierusalim – n-a venit niciodata, nici n-a fost vreodata altceva decit o utopie. Orice dilatare „istoricista” a profetiilor Vechiului Testament e o timpenie megalomana (cum megalomane, e drept, sint profetiile insele).

In fine, m-am prapadit de ris citind cum „judecata de cercetare” are menirea de a demonstra, in beneficiul exclusiv al restului (extrem de ipotetic) al universului, ca adevaratii crestini sint „safe to save„. Eu prefer sa fiu unsafe to save. A elimina posibilitatea raului din om reduce drastic demnitatea si farmecul speciei.

Comédia VIII

Cind speculeaza ca preotia lui Isus ar fi modelata dupa cea a legendarului Malkitsédeq, autorul epistolei Catre evrei comite tot soiul de pacate. De pilda, e mult mai probabil ca numele iebusitului inseamna „regele meu e Tsédeq” (vezi si Adonitsédeq, cu echivalentele yahwiste Malkiél/Malkiyáh, Adoniyáh), unde Tsédeq e o divinitate locala (aspectul justitiar al zeului soare – vezi si bine reprezentata traditie a sigiliilor regale iudaice cu simboluri solare). Regele davidic insusi (incepind cu David si Solomon, terminind cu hasmoneenii) era si preot. Psalmul 110 la asta se refera, neavind nimic de a face cu un oarecare Isus, nici rege, nici preot. Faptul ca Genesa nu include datele biografice ale lui Malkitsédeq nu e in niciun fel o indicatie ca adoratorul lui El Elyon ar fi fost supranatural, etern. Isus insusi s-a aflat, precum Levi, in „coapsa” lui Avram atunci cind acesta a zeciuit din prada de razboi, asa ca nu poate fi de-o teapa cu iebusitul. Etc.

Restul celei de-a opta lectii e poezie cu ambitii moralizatoare – nu merita niciun comentariu. Va propun sa reflectati asupra faptului ca adventismul, nascut din dezamagire si pus pe fabulatie, nu reprezinta citusi de putin o abatere de la norma in crestinism. Crestinismul insusi e nascut din dezamagire (e inventat de evrei constrinsi sa confrunte realitatea esecului visului de marire al Ierusalimului, daca vorbim de crestinismul Noului Testament, sau de episcopi nevoiti sa explice intirzierea revenirii si coabitarea cu mult hulita Roma, daca vorbim de crestinismul „parintilor”) si pus pe schingiuit texte vechi pina cind acestea prevestesc noi si noi succesuri. Chiar profetismul veterotestamentar e cronica disperata si exaltata a unei ambitii imperiale. Normal ca adventistul se crede „ramasita”, se citeste pe sine prin paginile Apocalipsei, se vrea buricul universului, generatie finala etc. Religia Bibliei e reinterpretarea perpetua a unui delir de grandoare. Acesta e „impulsul care vine de la Isus”. Apropo, exceptionalismul american nu e nici el nou sau de mirare. Mielul e fiara.

Comédia VII

Dupa ce dusmanilor Ierusalimului le vor fi putrezit ochii in cap, supravietuitorii „zilei Domnului” s-ar fi strins an de an in capitala mondiala a lui Yahweh sa celebreze Corturile (Zaharia 14:16-19 si contextul). Sukkot, unul dintre pelerinajele anuale din calendarul levitic (alaturi de pesach si shavuot, primavara), avea sa fie, sub amenintarea blestemului secetei, marea sarbatoare a imperiului lui Yahweh. Yom Kippur, prin contrast, era un eveniment minor, cu participare restrinsa (nicaieri pomenit in VT in afara textelor prescriptive din Leviticul si Numeri – nici macar in Neemia 8 sau in utopia lui Ezechiel), mai curind un construct ideologic ce slujea propagandei preotesti decit o experienta dramatica pentru evreul de rind (poate un soi de preludiu pentru Corturi, in simetrie cu alegerea mielului pascal in a zecea zi a lunii intii – cf. Exodul 12:3).

Despre contributia lui Evrei 9:26 la elucidarea sensurilor sacrificiului levitic am scris aici. Despre Isaia 53 am mai vorbit, la fel, in alte rinduri (trimit din nou la Isaia 41:8-9; 44:1-2.21; 45:4; 48:20; 49:1-6 si, in mod special, Psalmul 44). Face sa adaug ca Pavel si Barnaba se cred „robul Domnului” (compara Fapte 13:47 cu Isaia 42:6; 49:6); ca pasaje precum Isaia 43:10 si 44:26 sugereaza si ele o identitate colectiva a „robului Domnului” (martori, respectiv mesageri); ca Plingeri 3 este, evident, despre natiunea intreaga, nu despre un singur om. Toate astea inca nu se compara cu dificultatea insuperabila (mascata de traduceri) a textului din Isaia 53 si cu celebrul casus belli din finalul versetului 8.

Daca Isus ar fi murit de moarte naturala (poate chiar printr-un act of God – un accident stupid, o tornada), moartea lui ar fi fost mai putin ispasitoare? Si cum poate fi cineva nascut din femeie „fara pacat” (whatever that means)? Inca mai crede cineva ca pacatosenia (whatever that means) se transmite prin contact sexual, nu prin educatie? Eu unul prefer sa-mi port cicatricele si sa-mi iubesc parintii cu tot cu disfunctionalitati (ale lor, ale mele, ale noastre, ale tuturor – chiar si ale zeilor). Dumnezeu n-are decit sa se stearga la bot de singele oricarei jertfe ii pofteste inima.

Comédia VI

Lectia a sasea e de o confuzie impenetrabila, marturisind despre o lene intelectuala rusinoasa. Ni se livreaza de la inceput o timpenie – cum ca singele boului sacrificat pentru preot(i) avea alte proprietati rituale decit cel al tapului „pentru YHWH”. Cel dintii il purifica pe oficiant (probabil prin aceeasi dinamica aberanta a deplasarii de vinovatie si necuratie asupra templului), in timp ce, in mod exceptional, cel de pe urma vidanja templul de orice imunditie. Evident, textul nu sustine nicidecum o asemenea prostie. Singele ambelor jertfe avea acelasi rost si acelasi traseu. Nici asupra boului pentru preoti nu se asezau miini care (cica) sa-l transforme in caraus de pacate. De altfel, animalele din Leviticul 16 sint departe de a constitui singurele jertfe asupra carora nimeni nu-si intindea mina – toate sacrificiile publice impuse de calendarul sarbatorilor erau la fel de neintinate (chit ca – nu uitati! – ofertantul privat isi punea mina pe capul tuturor animalelor dedicate focului, nu doar pe cel al jertfei „pentru pacat”, deci gestul nu avea nimic de a face cu ideea vreunui transfer de vina sau necuratie).

Apoi, se comite, in mai multe feluri, deja plicticosul pacat al tipologizarii. Davidson insusi avertizase, in teza lui de doctorat, ca a extinde interpretarea tipologica dincolo de aplicatiile practicate de autorii noutestamentali e un joc periculos. Or, nu exista niciun dram de sugestie in NT ca Yom Kippur e de interpretat tipologic asa cum e in teologia adventista. Mai mult, epistola Catre evrei sustine ca preotia lui Isus e de alta obirsie, de alt rang, de alt tipic decit cea levitica. A impune calendarul levitic peste teologia Hristosului din Nazaret e neavenit. Adaugati la remarca asta banala si pe aceea ca doctrina adventista a ispasirii e, precum apocalipticismul „istoricist” aferent, imposibil de demonstrat empiric, si veti incepe sa dibuiti dimensiunile mestesugului de timpenie ticluit. Apropo, calendarul religios iudaic incepea cu trimbitele (a saptea luna noua) si ispasirea, nu cu pastele. Daca tot se abereaza scheme profetice plecind de la sarbatorile levitice, sa se purceada, zic, in ordinea justa. Asa macar s-ar sincroniza cum trebuie, tipologic vorbind, si cealalta colosala fantasmagorie apocaliptica – cea a ploilor Duhului (ploaia timpurie cade toamna, la inceputul calendarului cultic, cea tirzie primavara, de paste).

Tapul „pentru Azazel” (acceptind numele propriu) nu are cum sa reprezinte pe nimeni. Tapul „pentru YHWH” nu-l reprezenta pe YHWH. Era pentru. La fel, tapul pentru Azazel nu-l reprezenta pe Azazel. Mai mult, saracul animal nu avea nicio vina, nici nu avea cum sa fie pedepsit. Doar zarurile facusera din el parabola a destinului ex-centric al celor care nu se supun gloriei de temut a centrului. El era singurul animal asupra caruia se marturisea ceva – un rezumat al relelor care trebuiau tinute la distanta tot timpul anului, nu doar de Yom Kippur. Episodul acesta de ritual nu are nimic de a face cu Deuteronomul 19 si legea martorului mincinos. Tapul pentru Azazel nu a acuzat niciodata de nimic pe nimeni. Trecind in registrul creativitatii tipologizante, imaginati-va, rogu-va, ca va duceti la tribunal sa va plingeti impotriva unui vecin, ca judecatorul va spune ca acuzatiile formulate nu au temei, deoarece l-a iertat el pe impricinat, si ca aveti de suportat pedeapsa prevazuta in articolul de lege pe care il invocaserati impotriva vecinului. Misto, nu?

Am aratat altundeva ca evreul nu era in pericol de moarte doar o zi, toamna. Sabatul saptaminal (Exod 31:15; 35:2; Leviticul 23:3), dar si anul sabatic (Leviticul 25:4) sint amindoua numite shabbat shabbaton („sabat de sabatizare” – al doilea cuvint e un singular abstract, precum grecescul sabbatismos din Evrei 4) – se moare si din nerespectarea celui dintii. Asa cum se poate sfirsi excomunicat (una dintre posibilele intelegeri ale kareth-ului) si din neglijarea pastelor, de pilda (Exod 12:15; Numeri 9:13). Evreul era continuu sub judecata legii, nu doar intr-o singura zi, toamna.

In fine, daca Isaia 6 e un soi de Yom Kippur, cit de idiot trebuie sa fie profetul sa apara (fara voia lui, evident) inaintea grozavului centru cu pacate neiertate, si cit de ignorant trebuie sa fie serafimul sa nu stie ca de Yom Kippur nu se mai transfera pacate asupra templului, caci acesta nu mai poate fi decit decontaminat?

Comédia V

Daca nu ati facut-o deja, cititi aceasta serie de postari despre ispasire (prima e in josul paginii); si aceasta, din pacate doar in engleza, despre o seama de teme imprumutate in ultima lectie SS dintr-o carte a lui Roy Gane (la fel, ordinea e invers cronologica). Veti descoperi ca fabulatia din 2 Samuel 14 nu implica niciunde vreun transfer de vinovatie; ca gestul asezarii miinii asupra tuturor animalelor de jertfa nu realiza/simboliza niciun transfer de vinovatie; ca Ieremia 17 nu vorbeste citusi de putin despre vreun transfer de vinovatie asupra altarului levitic. Singele sacrificiului de purificare nu era niciodata (numit) impur – Leviticul 6:27, intr-un context care subliniaza abundent sanctitatea celor descrise, nu face decit sa evidentieze limita categorica dintre sfint si profan. Iertind, Yahweh nu se umplea de pacate (Exodul 34:7) – avem si in romana „a ridica” folosit figurat, cu sensul de „a elimina”, „a anula”, in expresii consacrate (vezi „a ridica o interdictie” sau „a ridica starea de asediu”). Intr-un final, va veti da poate seama ca ideologia crestina a sacrificiului substitutiv al lui Isus are mai multe in comun cu martirologia intertestamentala decit cu ritualul levitic (vezi acest excelent rezumat al chestiunii, cu o singura omisiune majora – Isus a murit, in primele formulari noutestamentale, tot pentru Israel, nu pentru omenire). Detalii in comentarii si/sau postari ulterioare.

Comédia IV

Pentru ca lectia a patra a fost, cel putin pentru acest cititor, total neinteresanta, suscitind un vag interes doar in chestiuni care vor fi cu siguranta abordate pe larg in alte lectii, m-am decis sa va arat despre ce vorbeam data trecuta cind pomeneam ca „se gasesc teologi care sa confectioneze ‘modele sintactice’ pentru a legitima o iluzie”. Aveam in minte o pereche de articole aparute in cele doua numere din 1997 ale Tyndale Bulletin: mai intii, Collins incearca, facind in mod eronat/intentionat abstractie de Genesa 22:17-18 si 24:60, sa ateste o banalitate – cum ca, atunci cind se refera la un singur individ, substantivul ‘saminta’ e reluat prin pronume la singular – in temeiul careia sa sustina, abracadabrant, interpretarea mesianica la Genesa 3:15; mai apoi, Alexander adinceste timpenia, revenind aiuritor la pasajele din Genesa 22 si 24. Amindoi sint preluati de Hamilton intr-un numar din 2006 al The Southern Baptist Journal of Theology, pentru ca DeRouchie & Meyer sa ajunga sa vorbeasca, intr-un numar din 2010 al aceleiasi publicatii, despre „regula lui Collins”. Rydelnik, in The Messianic Hope (2010), imbratiseaza voios idiotenia cu pricina, infierind condescendent reticenta lui Walton; Rodriguez pare sa fi fost si el la curent cu isprava lui Collins, asa cum, in fine, e Richard Davidson, autorul aditiilor pentru instructori de la studiul anterior.

Despre ce timpenie e vorba? In timp ce e adevarat (banal de adevarat, cum spuneam) ca, atunci cind „saminta” se refera la un singur urmas, e insotit de pronume la singular, reciproca nu e automat valabila – nu poti identifica sensul intentionat (colectiv vs. individual) al substantivului pe baza numarului pronumelui care il substituie. In Genesa 24:60 lucrurile sint, de altfel, cit se poate de clare: in urarea lui Laban pentru sora sa (vorbeste un om, in formule de adio curente in epoca, nu ingerul lui Yahweh), „saminta” si pronumele singular aferent se refera la „miile de zeci de mii” de descendenti ai Rebecai. Un substantiv colectiv poate fi, si in ebraica, inlocuit de pronume la singular, preferindu-se acordul gramatical celui logic. Nu exista in acest caz niciun „model sintactic” pe baza caruia sa se faca determinari semantice. „Regula lui Collins” e doar un exemplu perfect de idiotenie academica. Si nici nu sint convins ca cei care o propaga nu sint constienti de asta, de vreme ce implicatia invalida logic (reversul banalitatii „descoperite” de Collins) ramine cel mai adesea neformulata.* Ni se vinde, cel mai probabil cu buna stiinta, o flatulenta intelectuala (ave Jiji!).

PS Daca cititi engleza, profitati din plin de aceasta versiune a Bibliei si de notele care o insotesc.

* Davidson, cel putin, face exceptie. Scria intr-un capitol (reprodus aici) de volum colectiv din 2005: „Throughout Scripture whenever the pronouns related to the Hebrew term zera‘ are singular, it is always a single individual, not a collective of many descendants, that is in view.” Trimite apoi la Collins, peste care a dat macar prin intermediul unei cercetari doctorale pe care a coordonat-o (Ojewole e alta victima a paralogismului din povestea noastra).