Intre texte

Also sprach Edmond:

Geneza a fost scrisa cu intentia de a fi inteleasa literal… Incercarea mea de a citi stiinta in Geneza am justificat-o cu o idee postmoderna: atat textul original cat si citirea lui transcend intentia autorului prin intertextul care il face posibil… Eu am propus o citire a Genezei in intertextul [de fapt contextul] stiintelor moderne despre origini, plecand de la idea postmoderna ca sensul intentionat de autor ne este inaccesibil. Prin aceasta nu resping ideea revelatiei sau inspiratiei, ci mai degraba ii confer alt sens decat cel traditional. Pe scurt, am considerat ca citirea influentata de teorii stiintifice este la fel de inspirata ca textul original, fara sa sustin ca autorul Genezei a avut in cap explozia Cambrianului cand a scris despre crearea luminatorilor.

Trecind peste contradictia dintre asumarea „ideii postmoderne” cum ca „sensul intentionat de autor ne este inaccesibil” si certitudinea cu care se clameaza ca „Geneza a fost scrisa cu intentia de a fi inteleasa literal”, lasind deoparte si detaliul tehnic ca strategia interpretativa adoptata tine de reader-response criticism, nu de teoriile intertextualitatii, remarcind totusi paradoxul optiunilor postmoderne de lectura la un apologet al modernitatii, trebuie sa spunem: huh?

Cum adica? Daca o lectura stiintifica a Genezei e „la fel de inspirata ca textul original”, nu inseamna si ca orice alta interpretare, una ateista sa zicem, sau – fereasca sfintul! – una metaforica, e „la fel de inspirata”? Daca nu stim nimic despre intentia autorului, de unde stim ca nu la „explozia Cambrianului” s-a gindit cind a scris despre „luminatori”? Si in ce sens putem vorbi despre o lectura „literala” cind siruri de litere precum „explozia Cambrianului” nu apar niciunde in Geneza, dar citim in schimb „sarpele a zis femeii”?

Si nu era fundamentalistul Florin Laiu cel care sustinea ca textele sacre (revelate, chit ca pe de-a-ntregul omenesti, nu?) pot contine idei incomprehensibile pentru autorul lor? Cu ce sint mai bune lecturile stiintifice ale Genezei fata de elucubratiile „istoriciste” derivate din apocalipsele biblice? Nu ne inspira dracul pe toti?

Pentru o lume mai buna

Atita cerneala a curs in ultima vreme in conflictul dintre realiste si idealiste, incit oceanul s-ar putea intuneca definitiv! De parca ar avea vreo importanta ca, la venirea lui, preamaritul Santa – imbelsugat fie-i sacul! – va fi insotit de opt sau de noua reni! Cu riscul de a ofensa ambele tabere, marturisesc ca eu sint si realista, si idealista!

Da, sintem toate octopode si e numai firesc sa aderam la doctrina traditionala a Santayana („vehiculul lui Santa”, pentru neinitiati). Unde mai pui kilooctetii, cifra octanica si nemuritorul film Octopussy! Dar sint de acord si cu rudolfienele, care acuza vechea ortodoxie de caracatitzomorfism si vad intr-o Santayana cu noua reni o perspectiva mai luminoasa pentru viitorul oceanului – 9 fiind cifra bratului ocult, a transcendentului, a depasirii banalitatii lui opt, a unui stadiu superior al fiintei, a innoirii (care, se stie, vine de la si odata cu „noua”).

N-ar fi mai util sa ne unim toate, realistele lui opt si idealistele lui noua, impotriva noului curent de necredinta, care propovaduieste inexistenta lui Santa – imbelsugat fie-i sacul! – si tagaduieste venirea lui? Doar asa, golind oceanul de scepticism, vom face lumea mai buna si se va implini numarul celor scrise in catastiful aducerii aminte. Caci zis-a Santa – imbelsugat fie-i sacul!: „pina nu veti fi ca niste copilasi cuminti…”

Recviem pentru chipul din oglinda

In anii ’80, am fost o vreme abonat la revista Cutezatorii, devoram ori de cite ori aveam ocazia almanahul Stiinta si Tehnica, vizionam insipidele Telejurnale, cind aveam curent, in asteptarea vreunui episod din Copiii capitanului Grant, si citeam, o data la doua luni, prima pagina din Curierul adventist (cine are urechi de auzit, sa auda). In aceeasi perioada, am petrecut multe seri ascultind, alaturi de bunicul meu matern, pastor adventist, Europa Libera si Vocea Americii. Am facut inca de timpuriu experienta reversului – cum e sa iesi din zgomotul omniprezent al realitatii oficiale (K ar zice ca tocmai am comis un pleonasm), sa deconstruiesti idoli, sa chestionezi ceea ce vrea sa treaca drept evidenta.

Daca anii ’90 m-au invatat ceva, a fost tocmai ca experienta asta a reversului nu inceteaza niciodata sa fie utila. Desi bunicul meu n-a intentionat asa ceva, se intimpla sa fi fost printre cei care m-au echipat pentru drumul care m-a adus astazi la ateism. Religiile sint, macar prin anvergura intelectuala a proiectului lor si prin forta de penetrare in viata individului si a comunitatilor, sisteme totalitare – obiecte ideale pentru arta deconstructiei. O religie axata pe text cu atit mai mult.

Imi aduc perfect aminte ora de teologie sistematica (cu Adi Orban) in timpul careia am avut, pentru prima data cu claritate, intuitia faptului ca teologia nu este decit o forma speculara, deci spectrala de antropologie. Zeii ne seamana, mai ales atunci cind difera cel mai mult de noi – ne intregesc. Sintem fatalmente (?) nuntiti cu reflexiile (/reflectiile) noastre, oricit de anamorfotice. Asa cum sintem obisnuiti sa ne privim in oglinda si sa spunem „iata-ma”, ne croim zeul pentru a ne descoperi pe noi insine.

Moartea nietzscheana a zeului coincide cu aceasta intuitie. Nu ma cunosc decit in fata oglinzii, unde ma recunosc in cel din oglinda, desi cel din oglinda sint eu.