Bebelocrestinismul

Oxigenul tinde sa fie pe aici, printre ample fresce istorico-ideologice si subtile divagatii filozofico-teologice, destul de rarefiat. Ca sa fiu pretios pina la capat, am putea spune ca trebuie sa escaladezi virful O2, de ametitoare, aiuritoare altitudine, echipat obligatoriu cu butelii de oxigen (unde mai pui ca, uneori, butelia e buna si asa, in scopul ceva mai prozaic al evitarii intoxicarii cu unele fumuri). Ce vreau sa spun e ca ar merita sa luam situatiunea si mai ingust, mai la firu’ ierbii.

Deci. La ce bun religia? Ca sa deleg responsabilitati morale altora, vii sau morti, pamintesti sau extraterestri? Sa ramin toata viata cu degetul in gura, intr-o nesfirsita toropeala la sinul parintesc? Sa-mi anesteziez durerile si dorurile cu iluzii facile? Religia, asa cum o cunoastem inca, este in mod inevitabil un instrument de infantilizare. Da, impulsuri sanatoase, cu imprevizibile, aventuroase consecinte. Dar, dupa supt, trebuie sa vina si ziua infiptului danturii in hrana tare.

Oasele pot creste, muschii se pot intari, fata se poate rida. Astea nu sint semnele decisive ale maturitatii. La ce-mi foloseste ca pot mesteca pe cont propriu daca crestinismul, de exemplu, inca ma invata ca trebuie sa alerg pentru orice la Tatal? Consecintele infantilismului promovat religios se vad la tot pasul. Cea mai importanta si dureroasa este uriasa discrepanta dintre logoreea de la amvoane si omul neomenos care se ascunde in dosul ei.

Se mira Serto ca pun toporul la radacina? Pai ce-ti mai ramine de facut cind ditamai copacul e putred? Ce regrete sa am cind las in urma oameni pe care ii admiram de la distanta in copilarie, dar care se dovedesc la o privire de aproape niste mojici, niste lasi? Sa ma impresioneze faptul ca deverseaza pe toate canalele aceleasi vorbe goale ca acum decenii? Nu dau doi bani pe consecventa in esec – asta nu e decit prostie.

Daca pot vorbi astazi despre o experienta transformatoare in viata mea, nu o pot citusi de putin pune pe seama religiei. De ce sa car dupa mine o uriasa, dezgustatoare, ucigatoare tumora? Rezectie totala! Asa cum scriam si altadata, exista Dumnezeu – sint oamenii care cresc pina la frumusetea deplina a umanitatii. Si exista draci – sint oameni care mint si se mint cu indirjire. Restul nu ne priveste, chiar daca s-ar putea dovedi mai mult decit o fictiune.

Crestinismul n-a invatat nimic de la Hristos: salvarea omului sta in moartea lui Dumnezeu, o moarte necesara, pe care n-o avem a regreta (n-am omorit noi pe nimeni, Dumnezeu tine mortis sa moara). Iar invierea lui Dumnezeu nu este altceva decit viata deplin asumata a omului. Ne-am nascut din nou ca sa putem spune adio bisericii mama, sa-l bucuram pe Tata zburind pe cont propriu.

Despre lucrurile cu adevarat importante

Pragurile ne pun de regula pe ginduri. Avem tendinta ca, de exemplu, atunci cind luam anul de la capat, sa revizuim lista de prioritati intre care ne impartim viata. Sa redescoperim motivele pentru care sinuciderea nu „face sens”.

In lista mea, aproape de top sinteti voi, comunitatea pestrita a Oxigenului. Ce importa ca se mai intimpla sa scriem comentarii simandicoase prin metoda copy-paste (mental sau digital)? Ca incercam uneori sa sustinem edificiul subred al unui suflet saracit prin efuziuni lirice sau false profunzimi filozofice? Ca ne distram unii pe seama altora?

Conteaza apropierea. Conteaza ca invatam unii de la altii. Ca ridem impreuna. Ca ne tachinam, enervam si plictisim unii pe altii. Ca relatiile interumane devin mai importante decit acordul asupra acelorasi idei. Ca idei vechi, aflate in dezacord cu ce invatam despre noi si lume, isi pot afla aici obstescul sfirsit.

Va iubesc – atit cit poti iubi niste fantome. Si sint recunoscator cind am sansa sa va intilnesc intrupati. Ca ma tolerati printre voi nu inceteaza sa ma mire. E singurul miracol in care cred.

PS Nu conteaza nici daca reusiti performanta de a pune in acord ontologia carteziana, in care Dumnezeu nu se confunda cu res cogitans, cu afirmatia si asa confuza a unui document antic („Dumnezeu este spirit” ). Eu tot va iubesc.

PPS Era sa uit lucrul cel mai important: cind va paste depresia, puneti la cuptor niste ciuperci umplute cu cascaval ras, presarate cu oregano si scaldate in lamiie si vin alb. O sa vi se deschida ochii.

Despre fața nevăzută a spiritului

Pentru ca sa va convingeti de importanta pe care o au povestile in experienta umana si, prin urmare, de justetea obsesiei postmoderne a narativitatii, e suficient sa examinati persistenta trans-disciplinara a notiunii de „spirit” – pura fictiune ce se nutreste doar din cuvinte, pe suportul unei milenare traditii. Ce este de fapt spiritul? Doar re-spir-atie (ia uite-l cum sta ascuns!), schimb de gaze. Sau, metaforic, intelect, e-motie (tainica miscare, ca in Ioan 3:8), creativitate.

De la animism la cele mai noi versiuni de spiritualitate nu este cale lunga. Desigur, am facut ici, colo loc stiintei. Dar am ramas fundamental legati de prietenii (si dusmanii) nostri imaginari.

Cind eram mic, pina pe la vreo 8-9 ani, din pricina cine stie carei traume pe care, desigur, n-o poate deslusi decit preainteleptul Serto, detestam cu indirjire sa ramin singur acasa – mai ales seara. Prezenta surorii mele mai mici nu desfiinta oribila singuratate. Preferam sa aud voci – dadeam telefoane la toate rudele si necunoscutii, care faceau tot posibilul sa inteleaga ce spuneam printre lacrimi si sa ma calmeze. Sau ieseam, fortind usi, pe strada, unde – oarecum paradoxal – ma simteam in siguranta.

E colosala forta nevoii noastre de a distinge chipuri chiar si acolo unde troneaza indiferenta intimplarea. Pare vital sa ne simtim insotiti, dublati de o discreta prezenta. Si, nu de putine ori, oameni insingurati isi turnau de bunavoie vecinii la securitate, numai sa schimbe o vorba cu un om, sa se simta utili, parte din ceva mai mare decit uitata lor existenta.

Sa va aduc aminte cit de mult dor despartirile, si cum facem orice ca cei plecati sa ne ramina aproape? Iluziile sint singurele care ne tin uneori in viata. Iar patologia psihiatrica e adesea doar griparea unui mecanism la care omul normal recurge frecvent.

Intelegem din ce in ce mai mult fascinatia pe care o au umbrele asupra noastra. Si descoperim tot mai mult ca vindecarea ne sta la indemina – pun intended, de vreme ce incepe cu un lucru atit de simplu precum atingerea. Sa mingii, sa fii imbratisat face mai mult decit toata filozofia lui Hegel. Sau teologia adventista.

Spiritul ne priveste zilele astea doar cu fata sa nevazuta. Incepem sa ne descoperim, fara frica, pe noi insine.

La credinta inainte

Am un prieten care, la ananghie, cu unul dintre copii bolnav in faza acuta si fara leac aparent, i-a promis lui Dumnezeu ca renunta la unul dintre lucrurile dragi in schimbul insanatosirii lui. Copilul s-a facut bine curind, iar omul meu se tine si astazi de cuvint, mustind de amuzament cind povesteste despre placerea lui acum interzisa. Poate trai si asa – cu un mic sacrificiu perpetuu in amintirea unui happy end, cu un copil sanatos si Dumnezeu inca pe-aproape.

Am o rubedenie care a botezat zilele astea doi copii (cu ani buni inainte sa-si faca poza de buletin) care, intr-un moment de cumpana pentru sanatatea tatalui lor, au promis ca, daca totul va fi in regula, vor adera oficial la religia parintilor. Impulsul este de inteles (dat fiind mediul religios), iar logica identica – do ut des. Dar situatiile sint radical opuse prin dinamica si implicatii.

Prietenul meu e tata. Responsabilitatea ingrijirii copiilor ii revine lui si sotiei. E om matur, cu o solida si frumoasa experienta de viata, cu capul pe umeri si o diploma in teologie (cele doua nu se confunda in mod obligatoriu). Copiii intrati la apa si, pretimpuriu, intr-o factiune crestina cu aere sectare sint insa victimele unei mentalitati aberante psiho- si teologic. Copiii nu trebuie sa poarte grija parintilor. Asumarea dezechilibrata de responsabilitati este una dintre definitiile abuzului. Este clar ca, in logica de troc a gestului, ei au facut un sacrificiu – si-au jertfit copilaria pe altarul unei religiozitati perfide. Au devenit conditia sanatatii tatalui lor.

In fine, nu pot sa pricep cum unii oameni – parinti si pastori – nu ajung niciodata sa treaca de la masuta cu nisip a povestii lui Ghedeon la abecedarul lui „cereti si vi se va da”. Ceea ce pentru aproape o intreaga biserica a fost de curind un moment de emotionant triumf este, in realitatea cruda a mintii unui copil, o imensa tradare. Asa se intimpla cind maturii se poarta ca niste copii idioti.

Cum mi-am pierdut eu…

virginitatea teologica. Aveam vreo 12 sau 13 ani. Pierdeam vremea impreuna cu cel mai bun prieten din epoca, de-o seama cu mine, intr-o simbata, intr-o anexa a bisericii, probabil in timpul unei predici. Nu eram singuri insa. In turma de copii si adolescenti lasati mai mult de capul lor, erau si doua fete ceva mai mari decit noi – cu un an sau doi, dar din aia decisivi. Ca puberi normali ce ne aflam, ne-am zis sa ne intrecem intr-un concurs biblic (!), baietii cu baietii, fetele cu fetele. Trebuia sa citam un pasaj biblic, din care omiteam un singur cuvint, ce trebuia ghicit de adversari/e. Desi noi, baietii, am fost primii care am propus o ghicitoare textuala (din Isaia sau vreun alt profet), am pierdut fara drept de apel inca din prima runda. Si nu pentru ca fetele ar fi identificat corect cuvintul lipsa si, deci, pasajul citat, ci pentru ca proba lor pentru noi suna asa: „Amindoua … tale sint ca doi pui de cerb, ca gemenii unei caprioare care pasc intre crini.” Va dati seama ca n-a mai existat nicio a doua runda, si ca nici n-am mai jucat vreodata jocul asta. In schimb, si eu, si prietenul meu eram vreo sase-sapte ani mai tirziu colegi in aceeasi clasa a unui seminar teologic.

Morala? Biblia este o carte periculoasa. Si mai periculoasa decit ea e mintea de femeie 🙂

PS Credeati ca scapati cu amintiri din copilarie si o morala rautacioasa? Nici pomeneala! Voiam sa vorbesc, de fapt, despre citeva rani profunde pe care, cu siguranta, nu le port doar eu. Un adolescent care joaca jocuri biblice este o monstruozitate. O identitate construita in jurul unui parinte imaginar (sau imaginal, pentru interesanti – totuna) este un lucru trist. O viata inchinata altei vieti, de dincolo, de aiurea, e o viata irosita.

Introducere in nemurire

Postmodernul de mine, cel care neaga insasi coerenta ideii de „absolut”, este totusi cel care se revolta, care nu poate, nici nu vrea sa tolereze impostura, ignoranta, abuzul sau, cu totul scirboasa, pusilanimitatea. Cum de reuseste oare, in absenta fictiunii „valorilor absolute”? Pai, foarte simplu. Postmodernul de mine este Gilgamesh – sha nagba imurru, „cel care le-a vazut pe toate”. Umblu prin viata cu ochii deschisi. Imi iau reperele – extrem de umane – din „realitatea imediata”.

Asa se face ca stiu cum arata competenta si, fara sa le stiu eu insumi pe toate, mi-am format mirosul pentru prostie si gaunosenie. Am invatat sa invat si sa nu pretind a cunoaste ce nu cunosc – sau ceea ce e dincolo de cunoastere. Stiu cum arata bunatatea inteleapta. Pot de aceea detesta violenta de orice fel, inclusiv in formele ei perfide – nesimtirea si aroganta moralista. Stiu cum arata curajul discret si generos; si-mi repugna bravada megalomana si paranoida (asocierea asta e inevitabila).

Nu am nevoie de nicio revelatie. Viata insasi (inclusiv in dimensiunea ei religioasa) e plina de surprize si invataminte. Si, mai presus de orice, am inteles de unde vine nevoia de „absolut”, de „asa zice Domnul”: din frica. Atunci cind te stii iubit nu ai nevoie sa-ti spuna nimeni ce e bine si ce e rau. Ai curajul sa umbli prin lume cu ochii deschisi, neamenintat de diversitatea ei, imbogatit de tainele si provocarile ei.

Postmodern este cel care a vazut destule pentru ca sa fi inteles ca prietenia lui Enkidu valoreaza mai mult decit insasi nemurirea.

Oglindiri

Stii cine este fiul lui Dumnezeu? Daca iti vine sa spui repede „Isus”, nu gresesti. Dar e departe de a fi un raspuns complet. Trebuie sa continui: „si Ion si Ana”. Desigur, o sa te gindesti la un roman al lui Rebreanu, ba chiar la o anumita pagina incandescenta din respectivul roman. Cu atit mai bine. Dar motivul pentru care am pomenit acest cuplu celebru este ca, la data scrierii cartii, Ion si Ana erau inca cele mai populare prenume romanesti (n-a mai ramas decit Ionut ca miniatural monument al unei celebritati apuse). Ion si Ana erau John si Jane Doe (Joe Bloggs pentru cei din imperiu).

Omul este fiul lui Dumnezeu (vezi de exemplu Luca 3:38, Fapte 17:28-29, precum si intreaga teologie a adoptiei din NT; sau – din Vechiul – polemica, subtila conceptie a lui Ezechiel despre om ca statuie, deci intrupare, manifestare, a lui Dumnezeu). Faptul ca Isus este „chipul Dumnezeului nevazut” (Coloseni 1:15) nu „se petrece” in afara umanitatii sale. Dimpotriva. El este noul Adam – „omul nou”. Iar proiectul sau spiritual este al unei noi umanitati. Tocmai de aceea religiile (inclusiv crestinismul, cu derivatele lui) sint atit de usor o ratare a proiectului hristic – pentru ca se preocupa obsesiv de altceva (spirite, moaste, ierarhii, dogme, obiceiuri, viata de apoi) decit de om.

A focaliza asupra omului nu este o iesire din sfera religiosului. Si fotbalul este o religie. Nevoia de auto-transcendenta (cum numesc psihologii uneori nevoia de a apartine unei realitati trans-individuale, de a participa la ceva mai mare, mai cuprinzator decit noi insine) este definitorie pentru om si ineluctabila. A focaliza asupra omului inseamna totusi ca admitem ca noi avem mai mare nevoie de Dumnezeu decit are El de noi. Iar aceasta realizare elementara demonstreaza ca sint mult mai multe sanse ca noi sa fim creatorii lui Dumnezeu decit invers.

Se prea poate ca Augustin sa se fi inselat: nu golul din noi are forma lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ia forma golului din fiecare dintre noi.

Portretul unui ateu

Spuneti-mi si mie: un pastor care manipuleaza fara rusine membrii unui comitet, punindu-i sa se roage pina cind decizia lor corespunde asteptarilor sale, nu este un om fara Dumnezeu? Membrii de comitet care accepta si participa la asemenea mascarade – adevarate insulte la adresa inteligentei omenesti, daramite la onoarea unui dumnezeu – nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Un pastor fara obraz, care da din gura despre binele pe care-l face si raul pe care n-ar accepta in ruptul capului sa-l faca, dar care tace neputincios, las, in fata raului care este cite un coleg de-al sau, nu este un om fara Dumnezeu? Oameni care se pretind crestini – slujitori ai dragostei si ai adevarului – care tainuiesc inca trecuturi mizerabile, eventual de turnatori, nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Scursurile umane care se ingrijesc de aplicarea unor regulamente, dar nu dau doi bani pe suferinta umana, in oricare dintre formele ei, chiar si atunci cind aceasta le sta nuda in fata, nu sint niste oameni fara Dumnezeu?

Ce spuneti de un teolog care face din impartasirea acelorasi opinii dogmatice criterii de prietenie? Nu este el un om fara Dumnezeu? Eu cunosc teologi adventisti care nu si-au vorbit de zeci de ani, pe simplul motiv ca ideile lor despre Dumnezeu sint mai importante decit omul pe care il au in fata. Sau, poate, pentru ca prietenia lor n-a fost niciodata mai mult decit coniventa in savirsirea unui abuz spiritual. Ce spuneti de un crestin care predica Dumnezeul dragostei, dar se uita la altii in gura sa vada ce maninca si nu ii poate intilni pe Dumnezeu si pe ceilalti decit la ore fixe, dupa o regula arbitrara de calendar? Nu este el un om fara Dumnezeu?

In fine, ce este fetisismul cartii care contine toate raspunsurile corecte (fie ea Biblie sau Coran) daca nu instrumentul perfect de indobitocire a omului fara Dumnezeu – acea specie subumana care trebuie sa primeasca mereu raspunsurile de-a gata? Nu cunosc megalomanie mai desantata si respingatoare decit a teologului din povestea spusa – fireste – de teologi, in care teologul sta bine mersi pe virful muntelui, asteptind sa ajunga acolo si omul de stiinta. Evident, el nici nu-si poate inchipui ca s-ar putea sa fi gresit virful, ca muntele pe care crede ca sta e un musuroi de furnici sau ca nu e nimic glorios in a sta cocotat pe virful unui munte, cind toti oamenii pe care i-ai putea iubi sint in vale.

Da, ateismul e in floare, dar nu unde v-ati astepta, ci chiar in biserici.

Despre sacru, noi, profanii

Sacrul, draga Tabita, este un epifenomen al alteritatii. Iar cea mai intilnita sistematizare a lui este cea spatiala (vezi heterotopiile lui Foucault). Templul este sfint si greu sau deloc accesibil (vezi de exemplu postarea mea de aici); cel care sta in fata, in afara lui este pro-fanul. Tara mea este pamint sfint tocmai pentru ca are granite, fiind clar delimitata de tara ta, de tara lui. Nebunul sau leprosul este sacru pentru ca este altfel. Cerul este sfint pentru ca il imaginam dincolo. Sacerdotul este sfint pentru ca poarta toale si tichii fistichii si sade mereu pe un jilt mai inalt – este exceptional.

Asta ma aduce, pentru moment, inapoi la observatia pe care am mai facut-o (in contextul discursului teologic) cu privire la pluralitatea fundamentala a fiintei. Absolutul (Cel in afara oricarei relatii) nu poate fi sfint. Nu exista „inalt” decit daca exista „mai jos”. Nu exista „(Cel cu totul) altfel” decit daca exista „fel(uri)”. Nu exista „sacru” daca nu are cine sacraliza – „sfinteasca-se Numele Tau”.

Si, privind tot inapoi, trebuie sa-ti aduc aminte ca autorii Noului Testament au propus o revolutie prea adesea ignorata (din pacate, chiar in crestinism) – ruperea perdelei, darimarea „zidului de despartire”, inlaturarea oricarei bariere. Cel-cu-totul-altfel ne seamana deplin, inclusiv in suferinta si moarte. Iar spatiul sfint devine accesibil oricui. Apocalipsa inchipuie o lume fara templu; or, n-ai cum sa fii pro-fan daca a disparut fanum-ul. Si, din nou, nu exista sacru daca nu exista profan – nu mai exista un „afara” caruia sa i se opuna un „inauntru”.

Prin urmare, daca e sa fiu crestin, nu dau doi bani pe scufii si patrafire, pe titluri si strane. Ma lasa rece altarele (amvoanele) si sacristiile. Bunatatea este liturghia mea; iertarea sacrificiul meu. Nimic nu e prea sfint sa nu poata fi daruit, sa nu poata fi lasat in urma. Nimeni nu e prea departe sa nu-mi poata fi aproape. Sfintesc totul pentru ca sint un templu deschis.

In fine, mi-a placut incertitudinea lui NL in a ma trece printre teistii care scriu pe O2. Pentru ca ma lasa rece si categoriile ideologice „teist” si „ateu”. Ma intereseaza doar daca esti un templu deschis. Suficient de deschis cit sa se vada ca Sfinta Sfintelor e goala 🙂

Dacă măcăne ca un mit…

Edi trebuie să-și ducă gîndul pînă la capăt. Interpretarea – doar aparent concordistă – pe care o dă primelor 11 capitole ale Genezei este construită pe realizarea fundamentală a caracterului lor mitic. Faptul că refuză încă să le numească „mituri” este singurul lucru care îl mai leagă de concordism. Acum, că mitul poate avea rădăcini istorice (sau științifice, într-un sens primitiv) este un fapt indisputabil. Numele trandafirului al lui Umberto Eco, de exemplu, are certe și, uneori, explicite raporturi cu realitatea istorică – religioasă, culturală, socială – a sfîrșitului de secol XIII, începutului de secol XIV. Dar este totuși operă de ficțiune, cu pretenții mitice în măsura în care vorbește despre chestiuni perene ale existenței umane, ba chiar oferind o etiologie pentru dispariția unui text aristotelian. Știm că există în Austria un vechi oraș medieval numit Melk, cu o abație întemeiată undeva spre sfîrșitul secolului al XI-lea, renumită pentru scriptoriul și biblioteca ei. Dar nu mă apuc să-l caut pe Adso.

Daca religiile (nu, nu doar creștinismul) dau sens vieții este doar pentru că ele oferă o poveste ale cărei personaje putem deveni și noi. Aceste povești, mai ales cînd au puternice accente eschatologice, pretinzînd că dezleagă și viitorul nostru, nu doar trecutul, răspund nevoii noastre de vector, de direcționalitate, de deznodămînt. Iar nevoia aceasta e mai veche și mai profundă decît aceea de a înțelege lumea în care trăim. Eclesiastul e minoritar. Țesătorii de povești au avut mereu cîștig de cauză. Dacă Dumnezeu există, ne seamănă teribil – pentru că ne spune dintotdeauna povești, lăsîndu-ne să ne batem de unii singuri capul cu dezvrăjirea științifică a lumii.

Geniul creștinismului, subminat în varii moduri (încă din teologia NT) de creștinismul însuși, a constat în umanizarea totală și ireversibilă a lui Dumnezeu. Divinul încape fără probleme în pielea omenescului – în paharul întins celui însetat, în copilul strîns în brațe proteguitor și drăgăstos, în grija pentru aici și acum, nu pentru sînul lui Avraam. Descoperindu-l pe Dumnezeu, Isus ne-a arătat cum să fim oameni. Și că a fi om este suficient. Ați observat că dacă stai la masă și frîngi pîinea, împarți paharul și spui povești, nu există erezii?