Note și reflecții

Max Hellmut Schramm s-a născut undeva lîngă Dresda, spre sfîrșitul lui 1904. După ce a devenit învățător în 1929, a obținut acces la arhiva de stat din capitala saxonă și a scris o disertație despre un personaj de secol XV care a avut drumuri pînă în Trent-ul habsburgic în perioada în care episcopul local era prințul Johannes Hinderbach, căruia îi plăcea să ardă pe rug, de Paște, evrei. A primit titlul de doctor în istorie abia la a doua încercare (mai știm noi și pe alții), în 1933. Dintr-o combinație de ambiție profesională și pliaj pe modele intelectuale ale momentului, a început apoi să producă propagandă anti-iudaică axată pe alegația de infanticid ritual. Așa a devenit autorul favorit al lui Himmler în momentul de culminație disperată a nazismului.

În 1943, anul apariției magnum opus-ului său, Schramm era, mai mult sau mai puțin formal, colaborator al agenției de propagandă anticomunistă din subordinea ministerului lui Goebbels. Pentru că da, anticomunismul și antisemitismul au supt aceleași virginale țîțe. Cercetătorul australian Darren O’Brien (multe dintre informațiile astea vin din cartea lui, The Pinnacle of Hatred. The Blood Libel and the Jews din 2011) a numărat 19.000 de exemplare din diferite tiraje ale cărții lui Schramm. După război, acesta și-a reluat cariera profesorală lîngă Dresda. S-a mutat (a emigrat) în Berlinul de Vest chiar de la construirea zidului, în august 1961. A trăit liniștit cît să-l vadă căzînd. A murit în vara lui 1990.

Și Biserica Catolică, și orașul Trento s-au dezis de rușinosul episod antisemitic din 1475 și secolele de cult și propagandă pe care le-a înrădăcinat. Biserica Ortodoxă Rusă încă mai arde tămîie pe altarul minciunii criminale. Și asta în timp ce se închipuie antifascistă.

Cartea lui Neofit Monac este omniprezentă în pogromuri și procese antisemitice – din Iașiul lui 1803 în Kievul lui 1913. Und darüber hinaus.

Teologia legămintelor este, mai ales în creștinism (puternic aliat neoplatonismului), fundată pe o viziune ierarhică a lumii. Ca să dezumanizezi, trebuie să te crezi transuman. Cînd războinicul luminii, Jordan B. Peterson, îmbină homarii și jungianismul, el predică practic antisemitismul. Mai ales că e anticomunist.

Ironia speciei e că am fost în majoritatea existenței noastre pe această planetă egalitarieni, făcînd bîză de orice impuls de împăunare. Progresul – de la revoluția agrară încoace – e cel care ne-a făcut din nou animale. Clănțănitorii conservatori din toate timpurile nu sînt decît niște cimpan-zei progresiști.

Licornul de o miriadă de carate

Credeți că degeaba v-am vorbit în zilele din urmă despre nefelofilie și seceră? Think again.

Sacrul e și el o tăietură. Descinde dintr-o rudă sanscrită pitită chiar în coada cuvîntului „sanscrit”. Și da, Gesenius însuși o apropia de akkadianul karātu și ebraicul karath („a tăia”, inclusiv legăminte). Din sacru ne vin și crima, și critica. Nu mai vorbesc de discriminare.

În aceeași zonă conceptuală (și poate etimologică) găsim roșcovele din Luca 15:16 – kerátion, qéren, corn. Semințele roșcovei ne-au dat caratele. Iar unii lingviști coboară roșcova însăși, pe filieră slavonă, din inorog, unicorn. Împunsul, penetrația.

Cu palmele goale (karate), străpunse, Isus fute mahrama preasfinției. El este eroul trans – al trecerii curajoase dincolo de barierele crude ale sacrului. El este monocerul. El încornorează fecioara.

Isus e cel care fute catapeteasma dintre viață și moarte. Hristos a înviat! Fuck you too.

Codicil ambulanțier

Coresi – Dosoftei – Neofit

Ce citeau Einsatzkommandos plecați spre est înarmați cu un răspuns la die Judenfrage? Himmler le-a trimis special cîteva sute de exemplare din Der jüdische Ritualmord: Eine historische Untersuchung a unui oarecare Hellmut Schramm, publicată în 1943. Printre sursele citate, Neofit Monac – despre care Schramm elucubrează interesat cum că s-ar fi călugărit ca să scape de persecuția coreligionarilor scandalizați de revelațiile lui.

Coresi – Dosoftei – Neofit – Himmler

Reambulare

Reambularea este procedura topografică de actualizare a hărților. Asta fac și istoriciștii cu hărțile lor profetice. Cum mai expiră un termen escatologic, cum resurvolează peisajul istoric pentru a redesena scenariul sfîrșitului de lume. Mesianismul iudaic este esențialmente istoricist. Și încă insuficient integrat în istoria hermeneuticii biblice medievale și moderne (în ciuda unui Le Roy Edwin Froom de exemplu). Asta și din cauză că mulți evrei preferă să le lase gloria apocalipselor eșuate creștinilor.

Realitatea este că iudaismele dintotdeauna au tins să supraliciteze hermeneutic vechile texte pentru a dibui profilul istoric al restaurării Israelului (vechiul, adevăratul, nu noul, uzurpatorul). Asta se întîmpla și în jurul lui 1800. Și nu doar în zone de iudaism în care te-ai fi așteptat la fervoare mesianică. Jacob Emden însuși, vînătorul de eretici, anticipase (pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) restaurarea de la 1840. Arie Morgenstern a scris un excelent capitol în Hastening Redemption. Messianism and Resettlement of the Land of Israel (OUP 2006) despre popularitatea transcontinentală a anticipării restauraționiste legate de anul 5600 din calendarul evreiesc. Pînă și liderul conservator de la Vilnius pare să fi încurajat grăbirea binemeritatului sfîrșit.

E la mijloc un lanț de exegeză istoricistă la anumite profeții din Daniel, un fragment de cronologie milenaristă din Talmud și un pasaj entuziast din Zohar. Adepții apocalipticismului lui 5600/1840 au fost porecliți, în mediul slav al iudaismelor est-europene, tarnici – de la cele două litere din alfabetul ebraic care, însumate, dau 600 (anul de mileniu 6 în care ar fi trebuit să vină mesia). Tarnik pare să fi fost și Neofit. Evident că, încreștinînd povestea, argumentează doar pe baza viziunilor danielice și anunță victoria globală a ortodoxiei la 1840. Nu e de mirare – nu? – că patriarhia din Fanar a îmbrățișat călduros mesianismul botezat al românului (știu, protocronizez – dar de ce nu?). De altfel, grecii au modificat biografia Cavsocalivitului pentru a-l confisca pe Neofit al nostru pentru ei înșiși.

Că istoria antisemitismului creștin e împănată de evrei convertiți n-ar trebui deci să ne mire. Există o comuniune hermeneutică între israeliții Mișnei și cei ai Noului Testament (aka creștinii – Origen a avut un maestru evreu, nu?). Dacă punem la socoteală și persecuțiile atroce pe care evreii le-au suferit frecvent în mîinile creștinilor, e pură strategie de supraviețuire să joci același joc interpretativ de partea cîștigătoare a baricadelor istorice. Acuzația de infanticid ritual pare să fi avut încă de la început niște contribuție iudaică. Pe de altă parte, au fost evrei care au interpretat ororile de la Damascul lui 1840 ca ultim test al credinței înaintea revelării lui Mesia. Apocalipsele nu se pot dispensa de sînge. Și de disonanță cognitivă.

Un mare fan al lui Neofit Monac a fost catolicul de origine evreiască Cesare Algranati. Romanul lui din 1895, intitulat Nella tribù di Giuda și semnat cu pseudonimul Rocca d’Adria, citează din Înfruntarea jidovilor în contextul unui catalog al „dovezilor” insațiabilei pofte de sînge creștin a evreilor. Conservatorii noștri dragi ar trebui să știe că Algranati a fost printre cei mai influenți promotori italieni ai creștin-democrației. Așa cum ar trebui să știe că nu doar Hasdeu cita favorabil din Neofit, ci și omologul lui grec – eminentul istoric și filolog născut la Iași, Skarlatos Vizantios. Sau că cea mai populară versiune arabă a infamelor Protocoale – cea a lui Ajjaj Nuwayhid din 1967 – îl pomenește și pe Neofit.

Din nou: știu că, așa cum nu există iudaism, ci iudaisme, nu există nici creștinism, ci creștinisme. Ba chiar doar creștini. Admir autori vechi și noi care au știut și învață încă să facă teologie și altfel – nesîngeros, generos, sănătos. Unii dintre ei români (Petre Chiricuță, de pildă). Sînt chiar printre evreii convertiți figuri luminoase precum cea a cardinalului Lustiger, a monahului Nicolae Steinhardt sau a preotului (și istoricului religiilor) Alexandr Men. Cred că e loc și de un fost creștin iudaizant, actualmente ateu teologizant la masa celor care spun povești. Avem încă a redesena hărțile trecutului pentru a face prezentul posibil și viitorul apetisant.

În concluzie, doar trei lucruri. În primul rînd, iată un articol recentisim (din superb intitulata revistă Entangled Religions) despre posteritatea armenească a Înfruntării jidovilor. În al doilea, Teofilact (tipărit de același Coresi) se înșală: “Iară noi am fost păgîni, ș-au priimit pre noi Domnul în locul jidovilor ș-am sosit la creștinătate, că ne spun cuvîntul lu Dumnezeu mai chear decît jidovilor.” Nu, Domnul nu primește pe nimeni în locul altcuiva. Toți navigăm aceeași mare deschisă atunci cînd vine vorba de sensurile Duhului. Și, în fine, poate ar trebui să ne întrebăm împreună cu Howard Jacobson dacă nu cumva și evrei, și creștini (și musulmani) am face bine să renunțăm la canibalismul lui Yahweh. Timpul ne devorează pe toți.

Funambulism

Ca să pricepeți mai bine lumea în care s-a născut și a scris Nicolae Botezatul / Neofit Monac (așa se semnează, în acrostih, în cărțile lui) trebuie să citiți măcar două romane. Pe primul l-am mai recomandat – e Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia al lui Andrei Cornea. Pe al doilea, n-aveți cum să-l citiți încă în românește, deși se tot pregătește ivirea lui la Polirom sub titlul Scripturile lui Iacob – originalul polonez a contribuit la Nobelul pe care Olga Tokarczuk l-a primit în 2018 (există, pînă una-alta, versiuni în franceză, germană și engleză). Aceste două povești refac parte din istoria iudaismelor de secol XVII și XVIII. E, în mare parte, istoria Ucrainei.

Apoi, sînt trei texte fundamentale care se ocupă în mod direct de Înfruntarea jidovilor. Primul e capitolul 4, ”Ritual Murder Makes a Comeback”, din The Popes Against the Jews. The Vatican’s Role in the Rise of Modern Anti-Semitism a lui David Kertzer – apărută tot în 2001, precum cea a lui James Carroll. Al doilea e studiul lui Dimitrios Varvaritis, ”An Overlooked Work of Antisemitism: The Neophytos Tract in the Greek-Speaking World, 1818-1891”, din Modern Antisemitisms in the Peripheries. Europe and its Colonies 1880-1945 editată pentru Institutul Wiesenthal de la Viena, în 2019, de Raul Cârstocea și Éva Kovács. Ultimul e articolul ”Néofit, le moin affabulateur, ou le faux «mystère du sang»” al canadianului Pierre Berthiaume, publicat anul trecut în Revue d’Histoire de la Shoah.

O să mă opresc aici cu bibliografia. Trebuie doar să adaug că, din păcate, în românește s-a scris în ultimii 30 de ani doar tangențial și imprecis despre Neofit – existînd, pe de o parte, impulsul criminal de a-l recupera necritic și, pe de alta, tendința unor docți de a marginaliza sau obfusca subiectul. Nu, Neofit al nostru nu e Neofit Cavsocalivitul. Nu, operele lui nu sînt traduceri ale unor originale străine. Nu, subiectul nu e deloc anodin – dimpotrivă, vorbim de autorul de limbă română care a influențat istoria ultimilor 220 de ani mai mult decît oricare altul.

Care sînt datele cheie ale poveștii? Un evreu de vreo 38 de ani se convertește, spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea românesc, la ortodoxie. Nimic neobișnuit în epocă. Știm că mitropolitul Dositei Filitti încuraja activ, inclusiv financiar, convertirile. Neofit ne spune chiar el că mitropolitul l-a consiliat să scrie, ceea ce și începe să facă în timpul anilor de călugărie de la Cernica. Se va muta apoi la Neamțul post-paisian (apropo, și Velicicovschi avea ceva sînge de evreu în vene, iar azi se scrie despre interferențele dintre misticismul creștin și cel iudaic). Avem mărturii și din surse evreiești (care îl numesc Noih Belfer sau Melamed – supranumele indică ocupația pre-convertire), și din surse creștine (vezi de exemplu introducerea lui Dumitru Furtună la Două catehisme ale monahului Neofit din 1914) care coroborează detaliile autobiografice.

Textele lui Neofit confirmă că a fost evreu cu un modicum de educație rabinică. Transliterarea termenilor evreiești trădează o cultură de Yiddishkeit sătmărean. Fuziunea evreității cu creștinismul e la el perfectă, incluzînd tot repertoriul de specialitate – de la vitriolul acuzației de infanticid ritual la teologia anticatastazei la speculații eschatologice care l-ar face să înverzească de invidie pe William Miller (Neofit produce exegeză danielică pe principii adventiste, anunțînd sfîrșitul lumii la 1840). Cu un veac mai devreme, Jan Serafinowicz făcuse lucruri similare, în mediu catolic. De altfel, în 1759 evrei din Sighet, Cernăuți și București semnau corepondență frankistă către arhiepiscopul Łubieński de la Lviv, în care proferau ca argumente în favoarea convertirii aceleași mituri antitalmudice dragi creștinilor. În contextul facționării iudaismului n-au fost puține nici ocaziile în care unii evrei au recurs la putere creștină pentru a combate alți evrei.

Spectaculoase la Neofit sînt două lucruri: că aterizează pe un artificiu exegetic antisemitic la care apelase, în secolul VI, și Grigore cel Mare – în Moralia la Iov, comentînd Vulgata la Isaia 9:8 (v. 7 în bibliile care versifică precum LXX), celebrul papă ne spune, invocînd aceeași elucubrație filonică, că Iacov sînt evreii și Israel neamurile; și că posteritatea Înfruntării jidovilor e mai mare decît și-a putut el vreodată închipui. În română, a avut peste o duzină de reeditări – inclusiv după ’89. Și, în ciuda acestui fapt, a fost una dintre cele mai copiate cărți din mănăstirile românești. Prima traducere (Varvaritis nu știe) a fost executată chiar la Iași, în 1808, în armeană – mercurienii (e termenul lui Yuri Slezkine) nu sînt neapărat aliați, mai ales cînd îi desparte teologia. Tot la Iași a apărut, 10 ani mai tîrziu, ediția grecească – cea care l-a făcut pe Neofit best-seller internațional. Au urmat versiuni bulgărești, rusești, caramanlii, englezești, franțuzești, italienești, olandeze și, important, arabe.

Prima reeditare a versiunii grecești a ieșit în 1834 la Istanbul, chiar din tipografia patriarhiei. Iar Vaticanul a avut grijă, prin colaborarea cardinalilor Lambruschini (secretarul de stat – adică, printre altele, șeful spionajului catolic) și Fransoni (prefect al ministerului de propagandă), ca Înfruntarea jidovilor să-și înceapă, în 1840 (în contextul scandalului de la Damasc), cariera occidentală. În felul acesta, o poveste jegoasă de ev mediu cretin care debutase în Anglia, în secolul al XII-lea, s-a întors, 700 de ani mai tîrziu, la origini – cu binecuvîntarea entuziastă a lumii ortodoxe. Înainte de 1800, Vaticanul dezmințise calomniile anti-evreiești. După Napoleon, în secolul revoluțiilor, anticatastaza sîngeroasă redevenise viabilă, culminînd în fascismele secolului XX (și, iată, în demența moscovită de astăzi).

Exact 100 de ani după publicarea Înfruntării, un alt român – Pavel Crușeveanu – scotea la Sankt Petersburg prima versiune a Protocoalelor. România ortodoxă e pînă peste cap implicată în minciuna criminală care bîntuie și azi lumea. Și are încă nesimțirea să pună în gura bătrînului Simeon „poporul binecredincios”.

Excurs perambulator

Va cădea în sarcina altora să adîncească subiectul (știu că se scrie deja și în România în marginea lui), dar iată doar două exemple de interacțiune între canonul liturgic și cel biblic. Mineiul pentru 24 decembrie are, printre multe altele, următorul text: „Nicicum mai mic nu vei fi Vitleeme între cetăţi; că întru tine Se naşte Împăratul şi Domnul, ca să pască pe poporul cel ales.” Recunoașteți în fundal Matei 2:6: καὶ σὺ Βηθλέεμ, γῆ Ἰούδα, οὐδαμῶς ἐλαχίστη εἶ ἐν τοῖς ἡγεμόσιν Ἰούδα· ἐκ σοῦ γὰρ ἐξελεύσεται ἡγούμενος, ὅστις ποιμανεῖ τὸν λαόν μου τὸν Ἰσραήλ. Evanghelistul citează din Mica 5:1 (LXX): Καὶ σύ, Βηθλεεμ οἶκος τοῦ Εφραθα, ὀλιγοστὸς εἶ τοῦ εἶναι ἐν χιλιάσιν Ιουδα· ἐκ σοῦ μοι ἐξελεύσεται τοῦ εἶναι εἰς ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ. Originalul grecesc al mineiului are, undeva la mijloc, οὐδαμῶς ἐλαχίστη ἐν πόλεσι Βηθλεὲμ γεγένησαι· ἐν σοὶ γεννᾶται γὰρ ὁ Βασιλεὺς καὶ Κύριος, τοῦ ποιμᾶναι λαὸν περιούσιον. Cum s-a ajuns la această soluție (migrînd de la „poporul meu Israel” la „poporul cel ales”)?

Foarte simplu. Lăsînd Israelul să reverbereze conceptual în context canonic, autorul imnului creștin a recurs la o formulă pe care o știa dintr-un text precum Tit 2:14 (ἵνα λυτρώσηται ἡμᾶς ἀπὸ πάσης ἀνομίας καὶ καθαρίσῃ ἑαυτῷ λαὸν περιούσιον, ζηλωτὴν καλῶν ἔργων) și care provine chiar din actul de naștere mozaică a Israelului: καὶ νῦν ἐὰν ἀκοῇ ἀκούσητε τῆς ἐμῆς φωνῆς καὶ φυλάξητε τὴν διαθήκην μου, ἔσεσθέ μοι λαὸς περιούσιος ἀπὸ πάντων τῶν ἐθνῶν (Exod 19:5 LXX). Avantajul acestei substituții terminologice este că lasă loc liber anticatastazei teologice – Dumnezeu avînd dreptul să se răzgîndească (în pofida doctrinei pauline) cu privire la legăminte și clauze de națiune favorizată. Nu e deci de mirare că Coresi traduce cum traduce.

O notă etimoludică aici. Termenul grecesc περιούσιος ne amintește de celebrul ἐπιούσιος din „rugăciunea domnească”. E un alt fel de a înconjura ființa. Ascunde segula din originalul ebraic, care vine din akkadianul sikiltu – semantic undeva între „agoniseală” și „pradă”. Nu mă întrebați dacă are vreo legătură cu secera. Știe oricum bine Isus ce spune: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat.”

În fine, mineiul din 2 februarie ne învață: „Cel vechi de zile, Care legea de demult în Sinai a dat lui Moise, astăzi Prunc S-a văzut. Şi după lege ca un făcător al legii, legea plinind, în Biserică S-a adus, şi bătrînului S-a dat. Şi primindu-L pe El Simeon dreptul, şi plinirea făgăduinţelor văzîndu-o săvîrşită, cu bucurie a strigat: ‘Văzut-au ochii mei taina cea din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat lumină risipind întunericul neamurilor celor necredincioase, slavă dînd noului Israil celui ales. Pentru aceasta slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup la viața cea neîmbătrînitoare şi minunată şi fără de sfîrşit, Cela ce dai lumii mare milă.’” Elanul teologic al binevăzătorului de Dumnezeu seceră cuvinte și, măcar uneori, oameni.

Ambulacru

O bună parte a distracției mele din ultimul an a fost vînarea de precedent. Chiar n-a mai tradus nimeni coresian evangheliile înainte de mijlocul secolului al XVI-lea? Să fie estomparea creștină a Israelului o inovație românească? Ei bine, oricît m-am uitat eu în cotloanele internetului, n-am găsit încă urma antemergătorului lui Coresi. Am căutat, în mare, în două maniere distincte: fie diacronic, ancorat geografic în sud-estul european, fie sincronic, întinzîndu-mă oriunde ar fi fost rost de precedent slavon sau creativitate la abandonarea limbilor cultice ale evului de mijloc. Așa se face că am răsfoit virtual manuscrise sau incunabule cu evanghelii armene, gotice, albaneze, ungurești, cehești, provensale, englezești, nemțești, sinaitice, ucrainene etc. Nimeni nu scrie „creștini” în loc de „Israel”. Investigația mea nu are însă cum să fie exhaustivă. Poate va apărea în viitor, mai ales dacă extindem perimetrul sondării la literaturile liturgice sau parenetice, și precedentul.

Nu e deocamdată exclus ca Coresi să fie cap de mîndră serie. Asta nu înseamnă că îl citesc într-o cheie neapărat sinistră. Aș putea, de exemplu, socoti norocoasă teologic improvizația lui abracadabrantă pentru sărbătoarea corturilor din Ioan 7 – ritualul de la templul lui Irod includea niște libații (vezi și fundalul apocaliptic din Ezechiel 47). Ceea ce nu e deloc traducere la Coresi ar putea deveni în mîinile mele botezate cu Duh o splendidă teologemă. Sau, invers, faptul că numește templul de la Ierusalim „biserică” ar putea fi o armă redutabilă în arsenalul polemic al ateului atent la continuitatea dintre paradigma levitică a sacrului și cultul creștin. Așa cum scriam aici, reînvierea catapetesmei este (alături de antisemitism) cel mai antihristic lucru din istoria creștinismului. Isus trebuie încă să moară, pentru că sînt încă mahrame de căzut de pe ochi.

Apropo. Așa cum eisegeza lui Ilarion e de fapt o manevră hermeneutică paulină (vezi Romani 9, Galateni 4, dar și, pentru contaminare, Iacov 2 sau Evrei 11), și etimologia falsă a Israelului ca „văzător de Dumnezeu” vine din pana unui evreu – Filon din Alexandria. E totuși un adevăr istoric ineluctabil: antisemitismul creștin are rădăcini evreiești. E uluitor cîtă cerneală și sînge am vărsat certîndu-ne, în marginea unui mit, despre cine are de fapt ochi pentru Dumnezeu. Dacă pe Platon nu-l mai luăm în serios cînd ne spune că anthropos înseamnă ἀναθρῶν ἃ ὄπωπε („cel ce se uită cu băgare de seamă la ceea ce vede”), e cazul să lăsăm și mituri ceva mai dragi să dea ortul popii. Și iudaisme, și creștinisme au încă a deprinde estimarea justă a eroilor credinței. Niciunul dintre Părinți nu are ultimul cuvînt cînd vine vorba de Părinte. Putem face teologie mai bine și decît Pavel, și decît Augustin, și decît Gură de Aur, și decît Grigore cel Mare, și decît Toma sau Teofilact, Luther sau Calvin, Barth sau Bultmann. Avem datoria să facem teologie mai bine decît oricare dintre ei. Doar așa îi călcăm pe urme eluzivului Isus – marele teolog evreu, destrămătorul.

De altfel, Coresi nu are nicidecum monopol pe teologia românească a veacului. Codicele Bratul are la Matei 8:10 „nice în israili atîta credință n-amu aflatu”. Iar același pasaj e corectat de mînă chiar în exemplarul din tipăritura coresiană pe care l-am citit eu (BRV10 de la Cluj). Evangheliarul slavo-român de la Sibiu scrie „i(zra)il” peste tot pe unde Coresi are „creștini” (interesant însă, are „minciunoș(i) creștin(i)” la Matei 24:24, ceea ce nu e departe de „pseudohristoșii” din original). Iar, la încheierea secolului de traduceri biblice din păcătosul intermediar slavonesc, Noul Testament de la Bălgrad va impune soluții infinit mai juste (aproape peste tot – încă nu știe ce să facă cu „gazofilachiia” din Ioan 8:20, de pildă). Fanarioții (bisericile românești s-au fanariotizat cu mult înaintea statelor românești) au contribuit și ei masiv la îmbunătățirea școlarizării cadrelor ecleziale. Ceea ce nu înseamnă că vocea lui Coresi a dispărut din sobor.

Anticipîndu-l stilistic pe Arghezi, ba chiar pe Foarță (apud Manolescu), mitropolitul Dosoftei nostrifică (cum bine remarcă Eugen Negrici) marea poezie a psalmilor. Printre altele, introduce și el creștinii în textul biblic – de data asta, poate mai remarcabil, în plin Vechi Legămînt. Și (am verificat) nu pe urmele modelului liric polonez al lui Jan Kochanowski, ci din proprie inițiativă (adică pe urmele ideologice ale lui Coresi al nostru). În Psaltirea în versuri (nu și în cea prozaică, literalistă) citim cum „În veci este Domnul de împărățește, / Slava lui și cinstea nu să obîrșește. / Păgînii să pieie din svînta lui țară, / Să nu mai rădice în creștini ocară” (n-o să vă obosesc cu numărătoarea abstrusă a psalmilor, dar o să precizez locurile unde creștinii ocultează Israelul din original). Sau: „Că să poticniră de să răsturnară / Toț pizmașii noștri, călări și din cară. / Iară noi, creștinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbîndă cu a ta putere.” Și: „Și să izbăvești creștinătatea, / Iușiurîndu-i toată greutatea” (Israel dispare).

Sau: „Mîncînd pre creștinii ca pre nește pîine.” Și: „din Sion să vie / În creștinătate a ta-mpărățîie” (Israel dispare). Și: „Cu creștinătatea să te proslăvască” (Israel dispare). Sau: „Și suind în ceri să-ț crească / Slava-n țara creștinească” (aici e „tot pămîntul” în original – rima servește bine imperialismul creștin). Sau: „Tot soborul creștinesc.” Sau: „Să-ț cînte creștinii cu prea cuviință. / Cînd de preste núori, Doamne, ti-i ivi-te / Minunat cu svinții ce ti-i pogori-te / În creștinătate, și să ne dai sîlă, / Domnul lui Izráil, cu svînta ta milă” (prima dată, creștinii acoperă „regatele pămîntului”; a doua oară, Israel dispare – sfinții care îl însoțesc pe zeu sînt, probabil, cei din cerul creștin; toate astea în buna vecinătate a „Domnului lui Izrail” – „sîla” e putere). Sau: „Și cu noi creștinii milă îț vei face.” Sau: „S-or spune din tine-n fală toț creștinii” (Sionul dispare). Sau: „Să-ț priveghe creștinul cît poate” (Israel dispare). Și, în fine: „Că zidește Ierusalimul, / Ca să bage-ntr-îns pre tot creștinul, / Și pre tot Izrailul să strîngă, / Să petreacă-ntr-îns fără de tîngă” (Israelul dispare și nu dispare).

Anticatastaza lui Dosoftei e cît de cît generoasă. Dar e clar că mitropolitul nostru are nu doar licență poetică, ci și substanțiale libertăți teologice. Psalmii ebraici sînt despre „dumnezăirea și omenirea” lui Hristos, și „de toată sfînta Besearică”. De altfel, se exersează din cînd în cînd și întru erminie (învățase, ne spune chiar el în introducere, principiile clasice ale exegezei patristice de la cel care avea să devină tizul său, patriarhul ierusalemitan „Dosothei” al II-lea). Are o tîlcovenie în care explică frumos că „fiii lui dumnezău sînt creștinii, ori din leagea noaă, ori din leagea veache” (versurile din paragrafele anterioare le-am luat, convenabil, de pe Wikisource – au ortografia normalizată și majuscule pe unde mitropolitul nu folosește). Sau: „chedrii Livanului sînt creștinii”. De ce? Pentru „că-n sfînta besearică să arde tămîia, și creștinii ca și chedrii o aduc lui dumnezău”. Pe Dumnezeu îl vezi cel mai bine prin fum, crede încă – antihristic – Dosoftei.

Noctambulație

Acum aproape un mileniu, la Kiev, Ilarion își începe omilia citînd din Luca 1:68: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Sînt primele cuvinte ale lui Zaharia, preotul ierusalemitan părinte de baptist, la ieșirea din muțenie. Cu o mie de ani înaintea binemăritorului slav, Zaharia se gîndește la evrei și la dumnezeul lor pus pe fapte mari. Ilarion în schimb îl parafrazează ideologic – cuvintele rostite (și notate) de el fiind de fapt „binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul creștinilor, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său”. Cu o inocentă apoziție, Ilarion rescrie, și el „umplut de Duh Sfînt” (Luca 1:67), povestea. Dumnezeul pus pe fapte mari e de data asta cel bizantin, renăscut din apele Niprului la sfîrșitul secolului al X-lea, botezătorul este Vladimir (autenticul), iar poporul sînt slavii (etc. – fuck cares) scoși cu forcepsul din întuneric.

Omilia „Despre lege și har” a lui Ilarion e, în opinia multora, actul de întemeiere a culturii ruse. E de fapt un monument de eisegeză (cum le place seminariștilor din primul an să spună), în care Ismael sînt evreii legii, iar Isaac sînt creștinii harului, un eseu de filozofie politică în care încreștinarea kagan-ului (e termenul folosit de Ilarion) Vladimir și a supușilor lui e culminația apocaliptică a istoriei. Toate astea în buna tradiție a creștinismului imperial (care tocmai se rupea iremediabil între Constantinopol și Roma). Cu eterna diferență că ultimii veniți sînt ăi dintîi.

Istoria antisemitismului teologic (doctrina anticatastazei) e aproape perfect coextensivă cu istoria creștinismului. Sîmburii ei germinează deja în Noul Testament. Secolul II vede primele formulări în clar. Dacă pentru evreul Pavel neamurile sînt martori prinși în jocul salutar al dumnezeului lui Israel, pentru africanul Augustin evreii sînt martorii captivi ai mîntuirii lumești înfăptuite de dumnezeul creștinilor – noul Israel. Iar Augustin e eroul „filosemitismului” creștin! Un Ioan Zlatust l-ar fi înfierat ca eretic. În toată istoria asta ideologică mai nimeni nu simte nevoia de a umbla la litera vechilor scripturi. Acrobațiile Duhului sînt suficiente pentru a scoate din orice text și ce nu e de găsit în el. Printre excepții, Coresi al nostru.

Ceea ce la Teofilact din Ohrid era, în a doua jumătate a aceluiași secol XI, doar comentariu biblic – la Matei 2:6 („Poporul Meu Israel” se referă la cei ce au crezut, indiferent că dintre evrei sau dintre neamuri. „Israel” înseamnă „văzător de Dumnezeu”, drept pentru care toți cei care Îl văd pe Dumnezeu sînt israeliți, chiar dacă sînt dintre neamuri.), inclus pînă și de Toma de Aquino în Catena aurea – devine la Coresi text biblic: „cela ce va paște oamenii miei creștinii”. Nu am niciun motiv să cred că versiunea coresiană e rezultatul unei erori tehnice. Coresi e perfect capabil să citească corect sigla slavonă pentru „Israel” (o demonstrează repetat). Singura rațiune a acestei substituții este dogmatică. Călugării de limbă română au învățat de la maeștrii lor spirituali că se scrie „Israel”, dar se citește „creștini”.

Nu este singurul loc în care apare în text această opțiune hermeneutică. „Israel” e convertit în „creștini”, uneori cu rezultate ilare, și în Matei 2:20 („pasă în țara creștinilor”), 2:21 („și se duse în țara creștinilor”), 8:10 („nece în creștini atăta credință nu aflai”), 9:33 („nece dinioară nu se-au ivit așa în creștini”), 10:6 („păsați mai vrîtos cătră oile ce-s perite în casele creștinilor”), 10:23 („nu veți avea a sfrîși cetățile creștinilor”), 15:31 („și slăvia dumnezeul creștinilor”). Nici singurul semn de deiudaizare, intenționată au ba, a evangheliilor la Coresi. În plin secol XVI, cînd Renașterea întorsese savanții ad fontes, apăruseră deja primele ediții critice ale Bibliei, iar Luther și Calvin se certaseră pe cîtă ebraică trebuie să știe teologul creștin, Coresi nu are noțiuni elementare de realia biblice și traduce texte vechi de un mileniu și jumătate de parcă ar picta iconițe pentru localnici (în tradiția anacronică și autohtonizantă a multor maeștri ai aceleiași Renașteri).

Nu pot face aici catalogul complet al acestor nostimade. Dar aleg, aproape la întîmplare, cîteva. În Ioan 7:2, Coresi îl aduce pe Isus la „praznicul ovreesc cursură în besearecă”. Ce dracu’?! Traducînd o traducere, Coresi e trădat de intermediarul slavon, care calchiase σκηνοπηγία (construcția de corturi) interpretînd însă greșit a doua parte a compusului grecesc drept πηγή („izvor”, „fîntînă”). Coresi amplifică prostia, luînd cortul (coliba de Sukkot) ca nume veterotestamentar al templului. Pentru că da, la Coresi, ca oriunde în românește pînă în secolul al XIX-lea, templul de la Ierusalim era „biserica” Ierusalimului (vezi de pildă cum îl traduce Ioan Barac pe Iosif Flavie la 1821).

În toate cele patru evanghelii, Isus învie la Coresi „întru una den sîmbete”. Din nou, e vina lu’ Chiril și Metodie, care se pare că n-au știut evreiește cît să nu cadă în capcana calcului din originalul grecesc. Sinagogile sînt în general, imprecis, „gloate” – sau „soboare” (ca în lexiconul lui Mardarie de la Cozia de-un veac și jumătate mai apoi), deși în Marcu 5 apare din senin „arhisinagog”-ul. Unitățile de măsură, de monedă sau de grad militar fac arareori sens (valurile din Ioan 6, de pildă, sînt înalte de zeci de mile). În Ioan 8:20, Isus predică „în gazo filachiei”. Iar în Luca 12:55, „bate crivăț” și „ger va fi” – că doar Isus a evanghelizat și-n Bărăgan.

Așa se face că Isus iese din paginile lui Coresi complet nostrificat. E de-al nostru – creștin aproximativ, plătind cu banii noștri („florintul dăjdiei” – Matei 22:19), debitînd prejudecățile noastre, suferind de aceleași aere hiperboreene. Și împărtășindu-se din ignoranța noastră șoadă: susține, în Ioan 7:22, că circumcizia mozaică e „de la părintele” – ceea ce, ca peste tot altundeva la Coresi, înseamnă „de la Tatăl” (Coresi citește, iată, o siglă prost). La intersecția dogmatismului anticatastatic cu erudiția precară a călugărilor de limbă română (și slavonă) stă Isus-ul confuz, ectopic și antisemitic al lui Coresi.

Și nu doar al lui Coresi. Radu de la Mănicești n-are nicio problemă să-i copieze de mînă toate tîmpeniile (Harley 6311b de la British Library). Într-un exemplar incomplet al „Lucrului apostolesc” coresian conservat la Biblioteca Academiei e de găsit o pagină manuscrisă în care Fapte 1:6 e redat, nu știm de cine, astfel: „Doamne, au într-acesta an vei să tocmești împărățiia creștinească?” Aceeași aneantizare a Israelului din original. Evangheliarul de la Războieni, un manuscris de pe la mijlocul secolului al XVII-lea (BAR 296 – înțeleg că Anca Mihaela Antip i-a făcut o ediție într-o disertație coordonată de Alexandru Gafton) care include, înseriate, multiple variante de traducere, are „oamenii miei i(zra)ilteanii / creștinii” la Matei 2:6 (și „țara creștinească” în 2:20.21 – arătînd că nu depinde în mod direct de textul coresian).

Ambele aspecte ale problemei – antisemitismul dogmatic și prostia endemică – sînt perfect ilustrate de două texte fabuloase ale secolului al XVII-lea românesc. Catehismul Marțian pune în gura lui Moise următoarea versiune a decalogului: „Serbea(ză) dumereca și praznicele celea dumnezeeștile” – ceea ce, cu multă îngăduință creștină, e admisibil. Dar preotul sau călugărul nostru nu se oprește aici, adăugînd: „și vererea să cinstești, că iaste răstignitol Domnoloi lu I-s H-s”. De unde rezultă că legiuitorul mozaic a poruncit orice, numai sîmbăta nu (sfînta Vineri a fost mereu populară la români, în siajul unor apocrife sau, din 1641, al osemintelor, cel mai probabil apocrife și ele, ale Paraschevei). Pe de altă parte, Molitvenicul lui Ioan Zoba din Vinț conține legenda scoțiană a „mărului Fenelii”, pe care o popularizaseră iezuiții, și pe care textul nostru sfios o dă, după ce o garnisește cu asirieni (!), din Ioan Damaschinul. Cum am zice azi: csf, ncsf.

H(a)ram

Înainte să gat eu de ascuțit penița, încă o etimitologemă. „Haram” există și în românește, din turcă. Dar provine de fapt din limbile semitice. Termenul ocupă un loc de cinste în Tanakh, numind tot ce e închinat Domnului – de la întîi născuți la madianite (doar a dat și „harem”). Sfîntul și anatema. E de altfel ultimul cuvînt al Vechiului Testament în traducerea lui Cornilescu (Maleahi 4:6). Mai interesant însă, are niște omonime suspect de înrudite conceptual. Unul numește mreaja pescarului sau lațul vînătorului, ca în Eclesiastul 7:26 (inima femeii mai amare decît moartea). Celălalt înseamnă „a tăia”, „a împărți”, „a mutila”.

Am plecat în această incursiune pentru că am sesizat, povestind despre comunismul biblic, că unul dintre cuvintele pentru „seceră” din Tanakh este hermeș. Nu, n-are nimic a face cu peibasistul „chermeză”. Vine din haram. Dar nu pot să nu-l irit din nou pe Dan Alexe și să nu mă întreb dacă nu cumva semiții ăștia hermetici (oops!) n-au furat ideea de la națiunile conlocuitoare, printre care și un toptan de arieni. Sau invers, dracu’ știe. Nu de alta, dar una dintre rădăcinile indo-europene ale „tăierii” reconstruite de lingviști este (s)ker-, care ne-a lăsat o pleiadă de moștenitori. Printre care și grecescul kormos – „buștean”. Adică exact ceea ce ne spun lingviștii slavi că întemeiază hramul.

Între templu și genocid e doar o mahramă.

Și da, secera însăși e rudă (ca securea) cu h(a)ramul. Iar celălalt cuvînt ebraic pentru „seceră” (maggal) are și el o relație dubioasă cu o menghină.

Preambul

V-am prevenit acum o lună în legătură cu publicarea rezultatelor unui an de cercetare. Sînt aproape gata să încep să scriu, aici, versiunea românească a micului meu studiu. S-ar cuveni însă să descriu mai întîi rațiunile și limitările lui.

Sînt și nu sînt un specialist în domeniu – domeniul fiind subiectul teologic al antisemitismului. Am fost bună parte din viață un creștin adventist de ziua a șaptea din România. Adică un minoritar într-o minoritate – adventiștii sînt printre cei mai iudaizanți (la biserică sîmbăta și fără porc pe masă) dintre evanghelici („pocăiți”), ei înșiși suspecți în ansamblu într-o țară majoritar ortodoxă. Am un deceniu de studii teologice la activ, dar disprețuiesc ideea de doctorat în științe umane (dintre care cea mai umană e teologia). Dacă pînă și teoria relativității sau mecanica cuantică sînt ficțiuni în căutarea realității, nu vreau să fiu, umanist impenitent, altceva decît romancier. Preferabil fără operă.

Interesul meu în domeniu a fost focalizat, acum două decenii, de cartea lui James Carroll, fost preot catolic. Și de faptul că adventismul era și este încă un cîmp de bătaie între două forme de iudaism: cel al lui Jacques Doukhan și cel al lui Clifford Goldstein (adventiștii vor înțelege unde bat). Evoluțiile occidentale, europene și, în mod special, românești din ultimii ani mi-au amplificat interesul. Anul trecut, pentru că reîncepusem să citesc și să scriu în domeniu, algoritmul Facebook mi-a sugerat să asist la o conferință online susținută de Susannah Heschel (fiica lui Abraham Joshua Heschel). Subiectul era deiudaizarea nazistă a Bibliei. În acest context am pomenit de versiunea lui Coresi a evangheliilor. Prof. Heschel a fost intrigată și a pus în mișcare un lanț de conexiuni care sfîrșește, pentru moment, în paginile care vor veni.

Inteligența artificială din dosul Facebook nu este singura care a făcut din acest an de studiu un proiect de digital humanities. Algoritmii Google au contribuit și ei din plin. Resursele accesate au fost eminamente electronice (noroc că se fac progrese și în România). Singura bibliotecă pe care am vizitat-o, o singură dată, a fost cea a School of Slavonic and Eastern European Studies de la UCL. M-au ajutat însă, cu intermediere virtuală, o seamă de inteligențe în carne și oase. Printre ele Ionuț Biliuță, Emanuel Conțac, Cristinel Sava, Florin Călian, Iskra Hristova-Shomova. Le mulțumesc.

Sînt, cel puțin de cînd scriu aici, pe Oxigen2, ateu. Cred că, mai ales cînd vine vorba de istoria noastră teologică, situarea asta e de invidiat. Scriu nu pentru a-mi însuși vreun ultim cuvînt în chestiune, ci pentru a provoca și încuraja studiu și dialog. Iar dacă unele dintre concluziile mele se vor infirma, voi fi fericit.