Sindromul schizoid spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume, opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște paradoxul – o relație contradictorie, antitetică. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei rupturi, nu putea fi decât schizoidă.

. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.

. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral, inechitabil.

Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată, funcționează și se reglează prin universalitatea contrariilor.

Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor, principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și nicidecum divină.

Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.

Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții. 

Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.

. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen (Sagan, 1996, p 301):

„Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere rațională.”

S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne: totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai îndepărtată și străvezie.

Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare, relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?

Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și viciile atât de miscibile?

Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi sau celibatarii eclesiaști?

Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!

Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate, suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și credulitate. Nu este aceasta o atitudine, schizoidă?

Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. 

. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului “spiritual” – concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu întârziere.

. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității – zorii modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.

. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O monstruozitate! Biblică! Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei. Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană, viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.

. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului / zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății. O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă. 

Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse vintage.

. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?

. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate, instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor sociale și familiale. 

Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt muritoare. Ele n-au căzut ca noi, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an – niște ‘decadenți’. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ. Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode. 

. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, ale căror mecanisme au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale, inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff, statisticele astea!

Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță, eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?

Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ, în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur umană, desigur!

. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul discursului „vaiurilor” din Mat 23, ultimul dinaintea „micii apocalipse”. Erau cărturarii și fariseii mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70, izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii surori, a căror relației devenise de neîmpăcat. 

Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane, constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci supra naturale.

Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.

Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești, trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.

Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a „sfințeniei” jucată cu morgă, cu fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul. Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund schizoid al acestui mediu nesănătos.

Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste: etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă să fie sfințit.

Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul, natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.

In Tara Minunilor

Dat fiind ca mi-a fost dat darul si harul de a intra in tara minunilor, va invit si pe dumneavoastra la un sejur. Nu o sa va para rau. Ce o sa vedeti acolo? Multe minuni si nici o minune. Asa cum s-a mai spus uneori pe aici, viata este lipsita de miracole dar in acelasi timp totul este un miracol si sunt de acord cu asta.

Cu riscul de a repeta idei deja spuse, re-spuse si re-re-spuse, as vrea sa fac si eu un exercitiu de gandire, re-gandire si re-re-gandire a credintei mele daca imi permiteti.

Faptul ca nu putem aduce in explicatia lumii supranaturalul, ne face sa spunem ca Dumnezeu a murit si pe buna dreptate daca il intelegem doar prin prisma acestor forte. Dar daca de fapt supranaturalul este natural? Daca il parafrazam pe Pavel, am putea spune ca roadele duhului este inclinatia spre bine si spre rational din noi, adica divinul. Pe cand faptele carnii este cea primitiva.

Mi se pare ca supraomul lui Nietzsche explica foarte bine aceasta tensiune. Binele este in noi si atunci cand cautam sa-l dezvoltam, acesta creste si poate fi definit ca o forta divina. Pentru a ajunge la nivelul de supraom, trebuie mai intai sa fii o camila si sa cari tot felul de ‘’trebuie’’. Va suna cunoscut? Apoi, te poti tranforma intr-un leu daca vrei sa pui stop la ‘’trebuie’’ si sa incepi cu ‘’vreau’’. Interesant este ca apogeul se atinge prin transformarea leului in copil, nivel in care omul traieste in prezent, este spontan, inocent, se reinventeaza, este creativ, se joaca si danseaza cu viata (Amaranthine, imi amintesc de comentariul tau :-). Pana la urma nu asta a spus si Isus?

In aceasta tara vei vedea minuni doar daca te transformi intr-un copil, dar nu in sensul infantilismului dorit de multi ci in imbratisarea vietii in felul ei cel mai autentic.  

Exista ceva mai mult decat atat? Da, multe speculatii. Poate exista supranaturalul fara ca noi sa ne dam seama? Nu stiu. Dar in lumea noastra tangibila, nu. Si daca exista cumva un Dumnezeu real sau fizic pe undeva, acesta nu se va supara ca nu putem sa il cunoastem intr-o realitate in care nu este posibil asa ceva. Asa ca la fel cum spune Edi, ceea ce ne ramane este ’’sa vorbim despre vorbirea despre Dumnezeu’’.

Apoi, asemenea lui Polihronu si probabil multora pe aici, cred si eu ca testul care ramane in picioare este dragostea. Pana la urma atat Isus cat si Pavel pun mai presus de orice dragostea. Dragostea pentru bine si pentru om. Si este cel mai greu lucru de facut sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti pana la capat. Usor de spus, greu de facut. Pentru unii poate chiar imposibil din pacate. Personal, esuez de multe ori la capitolul acesta dar si cand reusesc as putea spune ca este cea mai frumoasa minune din aceasta tara. As putea readuce exemplul concret a lui Cavadas, chirurgul care departe de a se dezumaniza, isi foloseste puterea, banii si timpul sa se identifice cu unii dintre cei mai disperati oameni.

Daca v-am convins sa dati o tura prin aceasta tara sa stiti ca biletul de calatorie este gratuit. Dar daca cumva nu vedeti minuni sa stiti ca problema este la vedere asa ca, cum spunea si Isus, scoateti-va ochiul daca este rau.

Criteriile adevărului

(Parțiale și relative)

(Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs)

Motto:

Th H Huxley

Fundamentul moralității este acela de a… înceta să mai pretinzi că crezi în lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii.

Th Paine, The Age of Reason

Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede, ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea oricărei alte crime.

Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.

Testarea adevărului:*

. Confirmare independentă a faptelor

. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor

. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare

. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta care rezistă

. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid

. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative

. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie impecabile logic

. Biciul lui Occham – empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă

. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.

Fr Bacon: „Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației.” Experiment, observație, rezultate replicate identice.

Testarea erorii

. Atacul la persoană – ad hominem

. Argumentul autorității

. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă, contaminatoare. Ex religia ține oamenii în frâu.

. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat

. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.

. Argumentul circular – petitio principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.

. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.

. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.

. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.

. Concluzia neargumentată – non sequitur– nu decurge. Părțile beligerante contează pe același Dumnezeu.

. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.

. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil

. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu

. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.

. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor extreme

. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

. Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.

. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.

. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare, reacție de apărare, etc.

________

*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC, trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.

Apocalipsa după Matt Groening

Marele Psiholog face terapie

Un comentariu al lui Geoana la subsolul ultimului articol ridică problema pastorului psiholog.

În limitele teologice ale discuţiei noastre, răspunsul trebuie căutat în hristologia Marelui Medic. Galileanul care făcea vindecări miraculoase si acte de exorcism în Palestina primului secol este reinventat ca director al sanatoriului de la Battle-Creek şi coordonator al programului de reformă sanitară. Fenomenul semnalat de Geoana reprezintă doar extinderea domeniului Marelui Medic în psihologie. Isus nu mai scoate demoni. Face terapie.

Conceptul de reformă sanitară a apărut în America în contextul intersecţiei între biologie şi politică în lumea modernă. Fenomenul este descris sub numele de biopolitics . Biopolitica reprezintă politica de control a vieţii biologice de către Putere, prin Putere înţelegând orice formă de control a individului, seculară sau religioasă.

Când spun Putere, nu fac diferenţa între o putere benignă şi una rea. Orice putere urmăreşte un singur lucru: mai multă putere. Limitele sunt puse doar de rezistenţa individului sau a comunităţii.

Cele două ramuri ale ştiinţei medicale în care Puterea are un interes special sunt medicina sexuală-reproductivă şi psihiatria/psihologia.

Exemplul cel mai recent, în domeniul sexual-reproductiv, este efortul lui Trump, în alianţă cu regimuri autoritare/corupte din lumea a treia, islamice sau creştine, de a sucii mâinile Naţiunilor Unite pentru a elimina noţiunea de drepturi reproductive ale femeii sau dreptul la educaţie sexuală, independent de supraveghere patriarhal-clericală, a fetelor. Un alt aspect, răstălmăcit ca islamofobie de stupiditatea liberală, sunt restricţiile asupra refugiaţilor din ţări fundamentaliste. The ban nu este îndreptat împotriva islamiştilor  ci împotriva apostaţilor care fug de pedeapsa capitală şi a femeilor car fug de căsătorii forţate şi sclavie sexuală.

Reforma sanitară, ca concept bisericesc, este un caz particular de biopolitică, adică un instrument de control. Începând de la Un Apel Solemn, controlul sexualităţii a fost central în reforma sanitară. Pâinea Graham şi evitarea stimulentelor au fost propuse ca mijloc de control al patimilor animalice. Cine controlează sexul controlează mintea.

Este un drum cu două sensuri. America datorează lui Kellog circumcizia quasi mandatorie a băieţilor şi mutilarea genitală a fetelor suspecte de practicarea viciului ascuns. Îi datorează, de asemenea, epidemia de obezitate a americanilor îndopaţi cu kellogs si suc de portocale.

Domeniul cheie îl reprezintă ştiinţele minţii. Dilema clasică era dacă cineva trebuie să fie internat sau deţinut politic. Mai nou, este dacă o celebritate trebuie distrusă pentru o indiscreţie incorectă politic sau să meargă la terapie. Însă, sub apă, pândesc monştrii mult mai mari.

Ideea este să iei mintea omului şi să-i dai altă minte care să facă din el cetăţeanul ideal. Prima parte este mai uşor de realizat decât a doua. Fenomenul spargerii şi reinventării de sine a fost descris în literatura seculară şi religioasă dar ce se poate controla din afară este doar spargerea. Poţi să-l spargi pe om dar nu poţi să-l faci din nou. Cazul lui Ted Kaczynski este relevant. Un matematician de geniu, supus la experimente psihologice de complexul militar-industrial, Kaczynski a fost spart dar s-a reinventat independent şi a ieşit altceva decât ar fi vrut autorii experimentului. Din celula în care îşi va petrece restul vieţii, Kaczynski continuă să publice cărţi subversive dar în nici un caz stupide. Unde dai şi unde crapă.

Soluţia este, se pare, să spargi mintea pe jumătate şi să o laşi să funcţioneze cu cealaltă jumătate. Un fel de lobotomie.

Marele Medic a aflat numai recent de psihologie, dar, când a aflat, a îmbrăţişat-o cu entuziasm. Metanoia simulată şi controlată în evanghelizări şi redeșteptări publice a fost practicată cu succes în America, dar nu mai funcționează. Mintea devine imună la stimulul repetat.  Biserica are nevoie să apeleze la ingineria științifica a minții. Marele Medic devine Marele Psiholog.

Cultura credinței, științei, ca formă de adaptare, coping

În aspectele mundane, cunoașterea empirică și pragmatică este aplicată în mod necesar. Dar în aspectele subiective, culturale, metafizice?

Oamenii gândesc succesiunea evenimentelor din viață, au memorie și transformă creativ aceste relatări în istorie, narațiuni sau mituri. Este specific lor.

Care este raportul dintre epic, liric, spiritual? Poate că nu sunt decât o oglindă a ființelor umane cu voință și comportament, motivate afectiv și în care ființa umană gânditoare, pune sens, semnificații.

Și atunci, care este deosebirea dintre știință și credință în acest domeniu al culturii și subiectivității?

Credința ia de bune, ad literam, propriile creații, conținutul lor, le proiectează asupra unui tărâm imaginar și extrage semnificații și sens, investite cu autoritate divină absolută.

Știința face efortul de a-și păstra luciditatea cu care se ancorează în obiectivitate. Totuși, nu putem ignora faptul că propria viață interioară este o realitate, așa cum oamenii sunt cât se poate de reali. Mai mult, interioritatea noastră are aspecte conștiente și altele, manifestate intermitent, dar cu prezență permanentă, de care nu suntem conștienți.

Visele, imageria, reveriile, iluziile, halucinațiile, delirul, par să izvorască din acest depozit; mai mult, ele par să joace un rol fundamental în reglare, adecvarea, adaptarea individului, eului, la existență, lumea exterioară, naturală sau socială. Specialiștii consideră că mare parte din aceste manifestări au caracter compensator, iar atunci când echilibrul este depășit, devin manifestări numite patologice, fiindcă relația cu realitatea este pierdută. Par a fi un refuz adresat unei realități devenită insuportabilă, pentru supraviețuire biologică. 

Acesta ar fi modelul individual de reacție.

Dar colectivitățile, națiile, societatea, cum se autoreglează, adaptează. Desigur, o fac prin membrii lor individuali, dar prin acceptare, instituționalizare, tezaurizare sub formă tradițională, culturală, devin bunuri universale. Unele sunt reacții normale, creative, cu efect benefic și indispensabil. Altele pot fi malefice, profund anacronice și dăunătoare.

Artele, ideologiile, credințele religioase, miturile, fac parte din arsenalul de supraviețuire și adaptare ale umanității. Ca și în cazul individului, nu vom confunda conținutul acestor creații devenite realități, cu rolul, funcția lor. De asemenea, rolul lor adaptativ ține atât de calitate, dar uneori, de cantitate, dozare, intensitate, granița dintre normalitate și patologie socială fiind un continuum.

Artele devin, în mod insidios, decadente și kitsch-oase. Intuițiile devin doctrine, care se transformă în dogme, iar acestea se instituționalizează și pot produce înstrăinare, chin, tortură, durere, transformându-se în opusul lor dătător de speranță, iubire, confort. Miturile, metamorfozate urban, crează monștri horor.

Reținem: conținutul acestor manifestări vorbește despre inițiatorul și creatorul lor – ființa umană – dacă ne păstrăm luciditatea analitică și nu devenim părtași contaminărilor aculturative.

În patologia medicală, inclusiv psihiatrică, se vorbește despre refugiu în boală, este sesizată o relație (in)conștientă de cointeresare între natura și intensitatea suferinței, în coroborare cu beneficiile și interesele legitime și legale ale pacientului. Simularea și disimularea sunt realități, care trebuie semnalate, cel puțin cu titlu de suspiciune. Dincolo de pierderea unor drepturi profesionale induse de o suferință, sau adjudecarea unor drepturi pecuniare, dificultățile existențiale, fatalitatea unor amenințări copleșitoare, sentimentul disperării, dificultatea acceptării unor pierderi afective, relaționale, valorice, determină persoana la atitudini strategice de coping, poziționare pentru a face față, pentru ca existența să fie modelată ca acceptabilă. Când acest lucru devine imposibil, poate fi modificată condiția nucleului personalității, a propriului eu care refuză o realitate inacceptabilă și se detașează psihotic de ea, preferând alta halucinator – delirantă.

S-a constatat că forma și conținutul halucinațiilor, temelor delirante, chiar ale tablourilor bolilor, se modifică cultural, cu epoca istorică, localizarea geografică, trăsăturile etnice și culturale – deși analitic, diferă doar prin conținut – paternul, arhetipurile și funcțiile lor rămân universale.

Prăpastia, contrastul tensionat dintre potențialul, idealul posibil, dar niciodată tangibil, și realizarea unui compromis între contrarii, a frustrărilor angoasante, a platitudinii terne, a rutinei prozaice care pare să se impună ca o pecingine ubicvitară, caută debușee, găsite în formele cele mai vulgare ale comportamentelor escapiste, până la formele cele mai sublimate și sofisticate, trecând prin tradiții, convingeri, modele, forjate de-a lungul mileniilor.

Astfel, ar trebui poate să ne întrebăm, dacă în schimburile sociale, tezaurizarea tradițiilor, acumulările și evoluția culturală, nu se regăsesc – la nivel de colectivitate, în forme sociale – mijloacele și reflexele personale de adaptare și reacție, descrise mai sus.

În acest caz, ar putea producțiile culturale, artele, formele spirituale ale narațiunilor cuprinse în basme și legende folclorice sau culte, literatura de ficțiune, credințe și mituri, să fie mijloace complexe și sublimate de adaptare socială, culturală, spirituală, la condiția umană? Aceasta este confruntată cu limitări multiple, cu drame și tragedii, neputință, suferință și moarte, dar are la dispoziție potențialul atâtor măreții, frumusețea atâtor împliniri, degustarea voluptuoasă a bucuriilor și clipelor de fericire. 

În finalul acestui demers interogativ, voi pune întrebarea fundamentală care mă frământă. Medicii și psihiatrii au un criteriu grosier, dar foarte pragmatic, de a distinge între formele de graniță ale tulburărilor și diagnosticul pozitiv al unei afectiuni psihiatrice grave. Modifică aceasta comportamentul pacientului sau este doar o manifestare abstractă, sporadică? În acest context, prin extensie, și pe bună dreptate, ne-am putea întreba, dacă nu cumva, convingerile literaliste, fundamentalismul radical, fanatismul religios, în măsura în care modifică în mod extrem stilul de viață și comportamentul, devin asociale sau chiar antisociale și criminale, prin promovarea terorii mai mult sau mai puțin subtile sau brutale, nu sunt de fapt, forme de patologie culturală, spirituală – adevărat delir, psihoză culturală.

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Vulnerabilitatea in fata adictiilor

Se pare ca felul in care functioneaza creierul nostru ne face sa fim vulnerabili la adictie, atat chimica cat si comportamentala. O anumita satisfactie sau recompensa asociata unui comportament este interpretata de creier ca ceva ce merita repetat. In momentul in care se produce aceasta interpretare se activeaza principalele circuite de recompensa care sunt formate din proiectii dopaminergice din ventral tegmental area (VTA) inspre nucleus accumbens (Nac) si alte structuri prozencefalice.

De exemplu, actiunile utile pentru supravietuire cum ar fi mancatul, bautul, interactiunile sociale si sexuale, activeaza circuitele de recompensa. Problema este ca drogurile la fel. In acest fel, se considera ca dificultatea sau uneori impotenta in lupta cu drogurile se datoreaza incapacitatii creierului de a deosebi intre actiunile utile sau distructive care activeza aceste circuite pentru ca orice actiune este vazuta ca ceva ce trebuie repetat.

Mai mult decat atat, activarea acestor zone din creier pe baza de droguri este mult mai puternica si are ca efect schimbari celulare si moleculare adanci (uneori ireversibile) care contribuie la mentinerea adictiei.

La inceput spuneam ca adictia poate fi atat chimica cat si comportamentala. La momentul de fata sunt studii care certifica ca ludopatia (adictie comportamentala) activeaza aceleasi circuite de recompensa ca si drogurile chimice. Pe aceasta baza se face ipoteza ca tehnoadictiile (Internet, calculator, televizor, telefoane mobile, etc.) ar activa aceleasi zone cerebrale, dar este nevoie de investigatie pentru confirmare.

Exista cateva criterii care ajuta la detectarea adictiei comportamentale (care poate fi de multe feluri):

salience: means the behavior becomes the most important activity in a person’s life and tends to dominate his or her thinking, feelings and behavior.

mood modification: refers to the emotional effect the behavior has on the individual which often serves as a coping strategy and is reported as the arousing ’’rush’’ or the numbing or the tranquilizing ’’escape’’ the behavior provides.

tolerance: the process whereby increasing amounts of the behavior are required to achieve the former mood-modifying effects, often meaning greater periods of time are spent engaging in the behavior, and/or there is a desired escalation in the intensity, recklessness, destructiveness, and ego-dystonic nature of the behavior.

withdrawal symptoms: the unpleasant feeling states and/or physical effects (e.g. the shakes, moodiness, irritability) that occur when the person in unable to engage in the behavior.

conflict: references discord between the person and those around him or her (i.e., interpersonal conflict), conflicts with other activities (i.e., social life, work, hobbies, and interests) or from within the individual him- or herself (i.e., intrapsychic conflict and/or subjective feelings of loss of control) that are concerned with spending too much time engaging in the addictive behavior.

relapse: addresses the tendency for repeated reversions to earlier patterns of excessive behavior to recur and for a common return to the most extreme patterns of excessive behavior soon after periods of control.

Ca sa nu-mi pierd obiceiul deja bine intemeiat, mi se pare repugnant felul in care diferite culte religioase demonizeaza unele adictii, pe cand altele nu sunt bagate in seama. Se organizeaza diferite actiuni pentru combaterea tutunului, pe cand dependenta de retele sociale, mobile, etc. este musamalizata. Sau ma gandesc la nuntile adventiste in care lumea se imbuiba cu prajiturele si coca cola, dar nu, droguri dezgustatoare ca alcoolul sau tutunul nu se consuma.

Mi s-a parut interesanta aceasta prezentare a lui Edi in care spune ca atunci cand te preocupa problemele aproapelui si ale lumii scapi de anumite baiuri. Cred ca o viata echilibrata din punct de vedere alimentar, social, sexual reprezinta o anumita aparare in fata adictiilor. La fel cred ca cei care trag liniute sau consuma alte droguri au cu siguranta motivele lor care ii imping spre autodistrugere. Poate ca undeva in dezvoltarea personala comportamentele utile sunt afectate in anumite feluri, ceea ce poate duce la o vulnerabilitate si mai mare in fata adictiilor.

Cred ca ’’veti cunoaste adevarul si adevarul va va face liberi’’ se refera la libertatea tot mai mare care provine dintr-o cunoastere tot mai ampla a naturii umane, a corpului uman, a conditiilor care ne fac mai fericiti sau impliniti, etc.

P.S. Imi pare rau ca prezint surse in spaniola, dar cred ca la o cautare serioasa puteti gasi informatia si in alte limbi.

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!