Sindromul schizoid spiritual

Omul simplu proiectează, ca soluție a problemelor existențiale, inerente, o altă lume, opusul acesteia, absolută, perfectă. Din alăturararea absolutului cu limitele și limitatul, se naște paradoxul – o relație contradictorie, antitetică. Aceasta este religia – plină de paradoxuri. Rezolvarea acestei asocieri, lipirii unei rupturi, nu putea fi decât schizoidă.

. Natural / supranatural, divin / uman, credință / fapte, muritor / nemuritor, etc.

. Dumnezeu: natură, trăsături absolute, desăvârșite / descriere antropomorfă, norme culturale perfectibile, comportament social, de gen, etnic, istoric, religios amoral, imoral, inechitabil.

Lumea noastră (splendid: cele 3 lumi ale lui Popper – lumea materială, fizică, lumea trăirilor, lumea producțiilor spiritului uman – cultura), este relativă, complexă dar limitată, funcționează și se reglează prin universalitatea contrariilor.

Una dintre sincopele esențiale ale oricărei religii este aceea că, în timp ce își clamează sursa și originea într-o zeitate absolută, cu trăsături desăvârșite, perfecte, începe să elaboreze descrieri foarte mundane, antropomorfe și implicit limitate, contradictorii, ale doctrinelor, principiilor, legilor. Acest fapt le trădează imediat originea strict istorică, culturală, umană și nicidecum divină.

Clivajul acesta logic, ontologic, dintre transcendent, imobil, imuabil și existența care se încăpățânează să fie procesuală, devenire, istorică, apare implacabil, schizoid.

Religiile vorbesc despre o existență și natură absolute, dar toate referințele sunt profund umane, antropomorfe, limitate, contradictorii, ca și genitorii umani ai acestor producții. 

Acest eșec este lamentabil. Credința inițială, simplistă, părea perfectă, confortabilă și fără nicio asperitate, până când și-a pus problemele metafizicii eleniste sau a fost confruntată cu implicațiile contradictorii ale propriilor axiome, care trebuiau susținute, demonstrate în fața unor adversari mai puțin binevoitori – eretici, gnostici sau agnostici, specii teiste sau ateiste și materialiste – dar cu efect salutar asupra dezvoltării și purificării sau intoxicării crezurilor inițiale, care se transformau în doctrine și dogme, considerate irefutabile.

. Oamenii religioși tună și fulgeră asupra limitelor rațiunii umane – creată totuși de Dumnezeu – dar iată o mică mostră de raționament, surprinzător prin originea sa, Ethan Allen (Sagan, 1996, p 301):

„Cei care contestă validitatea rațiunii trebuie să aibă în mod serios în vedere dacă o contestă cu sau fără rațiune: dacă o contestă cu rațiune, atunci consolidează principiul pe care încercă să-l detroneze; dar dacă argumentează fără rațiune (cum trebuie să și facă, dacă doresc să fie coerenți), atunci se află dincolo de granițele convingerii raționale și nu merită o respingere rațională.”

S-a spus că receptorul, limbajul, sunt umane, limitate, dar problema fundamentală rămâne: totul este atât de uman, perfectibil și natural, încât orice pretenție de supranatural devine tot mai îndepărtată și străvezie.

Dacă problemele sunt atât de grave, de profunde, dacă comunicarea este atât de importantă într-un conflict de proporții cosmice, de ce se folosește Dumnezeu de oameni, de ce vorbește doar prin intermediul lor, de ce revelația, inspirația, iluminarea, sunt totdeauna secundare, relatări, dar niciodată primare? Este, în acest caz, absența – o dovadă de autism?

Când problemele insolubile sunt puse pe tapet, când controversele devin evidente, stridente și incomode, când apologetica și argumentele sunt dovedite nonfalsificabile, cele mai nobile trăsături etice, morale, spirituale, se metamorfozează subit în spectrul judecății, pedepselor veșnice disproporționate, trădând natura umană ranchiunoasă, răzbunătoare și gata să distribuie anateme cu mare generozitate. Este inatenția o formă de patologie? Cum de sunt virtutea și viciile atât de miscibile?

Colonizarea, exterminarea fizică, biologică sau cultural-spirituală a avut o față militară sau laică, dar și una misionar religioasă. Ce vom zice de pedofilia și homosexualitatea dintre ierarhi sau celibatarii eclesiaști?

Dar despre tortura, torționarii și rugurile inchiziției, vânătoarea de vrăjitoare, războaiele religioase, terorismul motivat spiritual? Da, absolutul clamat pretinde intransigență. În numele celei mai dezinteresate și pure iubiri – una nepământeană – s-au săvârșit cele mai abjecte și nedrepte atrocități, crimele cele mai absurde. Și asta este o schizofrenie!

Pe de o parte suntem confruntați cu mistere insondabile, cu complexități întortocheate, suntem închiși în limite greu defrișabile, dar nu imposibile, iar pe de altă parte, în loc de soluții eficiente, rezolvări salutare, suntem saturați cu adevăruri absolute, ideale, inaplicabile într-o lume relativă, suntem amenințați cu pedepse capitale, dacă nu dovedim suficientă docilitate și credulitate. Nu este aceasta o atitudine, schizoidă?

Această situație existențială strâmbă și nedreaptă i-a făcut pe oameni celebri și gânditori profunzi ai umanității să răspundă senin că, date fiind premisele foarte promițătoare ale tuturor religiilor, ei privesc optimist momentul bilanțului, ziua de apoi a judecății, ca pe un eveniment coerent, logic, o judecată dreaptă, în care argumentele și premisele vor cântări greu în favoarea acuzaților – dacă se poate vorbi cu adevărat despre o astfel de categorie. Continuăm să sperăm în răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. 

. Există, totuși, o anumită schizoidie a creștinilor practicanți. În timp ce se simt confortabil încapsulați prin credulitate și refuz al gândirii critice, în domeniul crezurilor, al tărâmului “spiritual” – concomitent, sunt sau devin surprinzător de vigilenți, critici, prevăzători, în chestiuni practice, cotidiene. Ai zice că, potrivit unui principiu al compensării, tot ce a rămas nefolosit în domeniul metafizic, logic, rațional, este folosit cu sagacitate, în domeniu derizoriului, prin inteligență practică, descurcăreală, viclenie. Bineînțeles că toate aceste veleități poartă numele de “binecuvântări ale Domnului!” Există însă și cazuri mai grave, sau maimuțărite de oligofreni funcționali, în care gradul de inadecvare și inadaptare este extrem. Sărmanii oameni par niște zombi căzuți într-o lume de neînțeles, gândesc și vorbesc lent, defazat, reacționează cu întârziere.

. Cineva care își propune să compare atitudinea religioasă, respectiv, științifică, față de adevăr, îmi amintește de basmul Albă ca Zăpada și oglinda fermecată. Maștera privea și întreba oglinda. Răspunsul era permanent selfconfirmator, până a apărut concurența tinereții și vitalității – zorii modernității. Proiectăm adevăruri absolute, imuabile – extrase dintr-o oglindă magică care ne vorbește despre noi înșine și capacitatea noastră de a ne amăgi – într-o lume aflată în continuă curgere și schimbare. Aparent, aceasta pare să fie cea mai bună asigurare că te afli în posesia adevărului, dar este o iluzie virtuală. În același timp, știința care se verifică permanent, se reîmprospătează, se neagă și se reafirmă, pare nesigură, dar rămâne vie. Rămâne astfel, cea mai temeinică și mai bună explicație și concepție asupra lumii, la orice moment dat.

. Creația, ruptura origini / actualitate, eșecul lamentabil al recuperării prin potop. O monstruozitate! Biblică! Recunoaștem – holocaustul a fost cu mult depășit. Din fericire, imaginar, mitologic, ireal. Dar, un potențial profetic în legătură cu ceea ce avea să urmeze, în istoria umanității. Într-un anumit moment istoric, cât se poate de bine documentat și verificat, este introdus un personaj de serviciu, pentru salvarea teodiceei. Împreună cu el, răul, păcatul, căderea și toată recuzita monstruoasă care sluțește natura umană, viața, sănătatea fizică și mentală. Da! Numai că acest monstru numit arhivrășmașul, inamicul public, Satana, Diavolul, Scaraoțki, aduce cu sine alte contradicții insolubile, schizoide.

. Ce vom spune despre soluția apocaliptică? Când principiul educativ rudimentar al biciului / zăhărelului nu s-a verificat istoric, când a devenit evident că nu există un determinism bazat pe voință și legislație divină, când tema aceasta aproape exclusivist biblică, a celui nelegiuit care prospera și a celui neprihănit care se afunda, s-a extins de la persoane individuale la întreaga națiune, la lumea cunoscută atunci, criza a devenit atât de profundă, încât trebuia găsită o soluție de avarie. Nu aceasta este lumea în care putem avea speranța echității, corectitudinii și dreptății. O fi existând o justiție imanentă, dar se îndepărtează sine die, devine transcendentă. 

Această lume este uzurpată. Va fi bine, cald și frumos într-o altă lume, într-o altă împărăție, pe un alt pământ. Reșapat. Nou. Și tot visând așa, de ce să ne mai preocupăm de lucrurile astea minore, cotidiene, imediate, oricât ar fi de presante și reale, când avem colea o lume interioară, plină de valori ideale. Teleportare psihică, spirituală. Și asta este o schizoidie. Și cu ea, întreaga cohortă de hermeneuți oraculari, hărți grafice, despicători ai zoomorfismelor halucinoide, bâlbe și calcule reluate, reiterări și abandonări, recrudescențe vetuste, pretinse vintage.

. Ce vom zice despre isihasmul interior, flagelarea ascetică interioară, retezarea oricăror instincte, bucurii, plăceri, ascultare fără odihnă, perpetuă? Sau despre derapajele accidentale inerente? Dar izolarea, demarcația, linia despărțitoare de lume, ghetoul cultural, bula psihosocială? Sunt oare și acestea forme de autism și spiritualism schizoid?

. Animalele. Poate că nu ele sunt precursorii noștri, deși reflexele noastre necondiționate, instinctele noastre, chiar socializate, continuă să funcționeze, să ne țină în viață, și să existăm ca specie, încă, în ciuda tuturor inhibițiilor, reprimărilor, frustrărilor și decompensărilor, maladiilor sociale și familiale. 

Probabil că singurul lucru existențial de care nu au precunoaștere, este faptul că sunt muritoare. Ele n-au căzut ca noi, ne suportă doar consecințele. Și pe noi. Dar suferă și ele, ca și noi, ba mai abitir, mor și sunt omorâte. Adevărat zoocid. Dar nu, nu sunt mântuite, fiindcă presupunem că nu au conștiință. Unii preoți le binecuvânteză – odată pe an – niște ‘decadenți’. Prin nu știu ce miracol, ele sau niște mutanți ai lor, ajung pe noul pământ. Dezghiocate de instinctualitatea lor naturală, ierbivore (despre regnul vegetal și mineral, cu altă ocazie), rumegând ceea ce au pășunat, zdrobind creația vegetală, într-o lume a armoniei și păcii universale. Insensibile. Și aceasta e o schizoidie. Întrebări incomode. 

. Providența. Latura pozitivă. Acționează Dumnezeu personal și personalizat în toate cazurile favorabile sau aplicăm pletora de fenomene și procese pur naturale, ale căror mecanisme au devenit locuri comune sau vor fi descoperite în viitorul apropiat. Această succesiune s-a repetat de nenumărate ori, încât concluzia este evidentă și se impune. Dar de ce sunt criteriile atât de arbitrare și misterioase, de ce sunt miracolele distribuite cu atâta zgârcenie statistică? Știați că, miracolele – chiar dacă ar fi reale și nu legendare, folclorice, circumstanțiale, relatări cu cele mai bune intenții și credință – au o incidență și prevalență mult inferioară statisticilor vindecărilor spontane ale oricărei boli fatale, inclusiv cancerului? De ce? Fiindcă nu toți pacienții vindecați miraculos sunt religioși. Uff, statisticele astea!

Latura negativă. Atunci când nimeni nu intervine, când durerea, tragediile și suferințele devastează, când rugăciunile nu primesc niciun răspuns, vom oferi explicații de circumstanță, eufemistice, vom recurge la teodiceea lui Epicur, sau vom folosi argumentul autorității, ca în cazul lui Iov, suspendând orice răspuns și limpezire?

Teodiceea însăși, este schizoid apologetică. Mor 9000 de copii inocenți pe planeta pământ, în fiecare oră, 18 mii de părinți îi jelesc devastați, în timp ce în împărăția iubirii, a îndurării și bunăvoinței sunt alte lucruri mai importante, alte priorități! Este aceasta o schizofrenie? Pur umană, desigur!

. Cum s-a născut termenul fariseism? O pondere importantă pare să aibă conținutul discursului „vaiurilor” din Mat 23, ultimul dinaintea „micii apocalipse”. Erau cărturarii și fariseii mai ipocriți decât semenii lor? Probabil că nu. Iosif din Arimateea pare să reflecte adevărata relație dintre creștinism și farisei în primele decenii. Apoi, s-a produs ruptura, criza anilor 70, izgonirea din sinagogi, reflectată în In 9. În acest caz, cum au devenit un simbol al acestei metehne? Este reflectată aici întreaga amărăciune a rupturii schizoide dintre cele două religii surori, a căror relației devenise de neîmpăcat. 

Este și un reflex al paradoxului și schizoidiei, exagerărilor și extremelor naturii umane, constrânsă să joace nenatural. Aflat în preajma absolutului, relaționând cu acesta, omului i se cere să se nege pe sine, să se închine până la pământ, să dispară prin anulare, convertire și pocăință și regenerare, naștere din nou – nu cosmetizare. Acestea nu sunt procese naturale, ci supra naturale.

Oamenii obișnuiți, în împrejurări naturale și obișnuite, pur și simplu, nu pot fi decât naturali, conform naturii lor. Cu limitele lor.

Poți face unul sau un număr limitat de acte demonstrative, ostentative, dar apoi obosești, trebuie să redevii tu însuți, sau însăți. Natura ta, subconștientul, inconștientul, stereotipiile, vor răbufni și vor ieși la suprafață. Este o regulă. Niciodată nu se va întâmpla altfel.

Ei bine, în atmosfera – nu supranaturală, ci nenaturală a „sfințeniei” jucată cu morgă, cu fețe prelungi, roluri mediocre și stângace, de amator, face să transpară ipocrizia și fariseismul. Acest contrast – între pretenția ideală împinsă la extrem și natura umană care nu face nimic altceva, decât să-și ceară drepturile instinctive care asigură supraviețuirea – dă caraterul profund schizoid al acestui mediu nesănătos.

Lista ar putea continua indefinit, la infinit. Devine redundantă.

Există soluții? Da. Creștinii se mângâie cu valorile spirituale. Și nu sunt neglijabile. Privesc disprețuitor sau compătimitor asupra adicțiilor, comportamentelor periferice escapiste: etilism, sex, gambling, droguri – virtual rupt de virtute. Dar religia nu este oare o cultură spirituală escapistă? Nu este o fugă? O negație? A cui? A vieții și vitalității, realității și realismului, naturii – inclusiv umane și mediului, prezentului și spațiului, locului – care așteaptă să fie sfințit.

Să încetăm să fugim și să ne refugiem. La munți. Să acceptăm viața, provocările, prezentul, natura, frumusețea tuturor acestora. Munții nu trebuie diabolizați sau divinizați, ci vizitați, nu ne mai refugiem, ci vom face re-creație – o altă cultură. O altă știință. Aici și acum. Atunci și acolo aparține lui Dumnezeu. Pentru că avem credință, avem speranță. Rămânem optimiști.

In Tara Minunilor

Dat fiind ca mi-a fost dat darul si harul de a intra in tara minunilor, va invit si pe dumneavoastra la un sejur. Nu o sa va para rau. Ce o sa vedeti acolo? Multe minuni si nici o minune. Asa cum s-a mai spus uneori pe aici, viata este lipsita de miracole dar in acelasi timp totul este un miracol si sunt de acord cu asta.

Cu riscul de a repeta idei deja spuse, re-spuse si re-re-spuse, as vrea sa fac si eu un exercitiu de gandire, re-gandire si re-re-gandire a credintei mele daca imi permiteti.

Faptul ca nu putem aduce in explicatia lumii supranaturalul, ne face sa spunem ca Dumnezeu a murit si pe buna dreptate daca il intelegem doar prin prisma acestor forte. Dar daca de fapt supranaturalul este natural? Daca il parafrazam pe Pavel, am putea spune ca roadele duhului este inclinatia spre bine si spre rational din noi, adica divinul. Pe cand faptele carnii este cea primitiva.

Mi se pare ca supraomul lui Nietzsche explica foarte bine aceasta tensiune. Binele este in noi si atunci cand cautam sa-l dezvoltam, acesta creste si poate fi definit ca o forta divina. Pentru a ajunge la nivelul de supraom, trebuie mai intai sa fii o camila si sa cari tot felul de ‘’trebuie’’. Va suna cunoscut? Apoi, te poti tranforma intr-un leu daca vrei sa pui stop la ‘’trebuie’’ si sa incepi cu ‘’vreau’’. Interesant este ca apogeul se atinge prin transformarea leului in copil, nivel in care omul traieste in prezent, este spontan, inocent, se reinventeaza, este creativ, se joaca si danseaza cu viata (Amaranthine, imi amintesc de comentariul tau :-). Pana la urma nu asta a spus si Isus?

In aceasta tara vei vedea minuni doar daca te transformi intr-un copil, dar nu in sensul infantilismului dorit de multi ci in imbratisarea vietii in felul ei cel mai autentic.  

Exista ceva mai mult decat atat? Da, multe speculatii. Poate exista supranaturalul fara ca noi sa ne dam seama? Nu stiu. Dar in lumea noastra tangibila, nu. Si daca exista cumva un Dumnezeu real sau fizic pe undeva, acesta nu se va supara ca nu putem sa il cunoastem intr-o realitate in care nu este posibil asa ceva. Asa ca la fel cum spune Edi, ceea ce ne ramane este ’’sa vorbim despre vorbirea despre Dumnezeu’’.

Apoi, asemenea lui Polihronu si probabil multora pe aici, cred si eu ca testul care ramane in picioare este dragostea. Pana la urma atat Isus cat si Pavel pun mai presus de orice dragostea. Dragostea pentru bine si pentru om. Si este cel mai greu lucru de facut sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti pana la capat. Usor de spus, greu de facut. Pentru unii poate chiar imposibil din pacate. Personal, esuez de multe ori la capitolul acesta dar si cand reusesc as putea spune ca este cea mai frumoasa minune din aceasta tara. As putea readuce exemplul concret a lui Cavadas, chirurgul care departe de a se dezumaniza, isi foloseste puterea, banii si timpul sa se identifice cu unii dintre cei mai disperati oameni.

Daca v-am convins sa dati o tura prin aceasta tara sa stiti ca biletul de calatorie este gratuit. Dar daca cumva nu vedeti minuni sa stiti ca problema este la vedere asa ca, cum spunea si Isus, scoateti-va ochiul daca este rau.

Criteriile adevărului

(Parțiale și relative)

(Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs)

Motto:

Th H Huxley

„Fundamentul moralității este acela de a… înceta să mai pretinzi că crezi în lucruri pentru care nu există dovezi și de a înceta să mai repeți propoziții inteligibile despre lucruri aflate dincolo de posibilitatea cunoașterii.„

Th Paine, The Age of Reason

„Necredința nu constă în faptul de a crede sau a nu crede, ci în a pretinde că crezi ceea ceea ce de fapt nu crezi. Este imoposibil de calculat prejudiciul moral, dacă mă pot exprima astfel, pe care minciuna morală a produs-o în societate. Când puritatea propriei minți a fost coruptă și prostituată până acolo încât să subscrie propria credință profesională unor lucruri în care nu crede, omul s-a pregătit astfel pentru comiterea oricărei alte crime.„

Analiza critică nu este afectivă, ci cognitivă. Lanțul sau cascada argumentelor va respecta normele logicii, premisa va satisface toate condițiile adevărului și se va regăsi în concluzie.

Testarea adevărului:*

. Confirmare independentă a faptelor

. Dovezile vor fi analizate de experți ai tuturor perspectivelor

. Argumentele bazate pe autoritate n-au valoare

. Acceptă toate ipotezele explicative, respinge sistematic alternativele, păstrează varianta care rezistă

. Nu te atașa subiectiv, afectiv, rămâi intransigent, lucid

. Discriminarea cantitativă primează preferințelor calitative

. Fiecare etapă din lanțul sau cascada argumentelor, inclusiv premisa, trebuie să fie impecabile logic

. Biciul lui Occham – empiric, alegem întotdeauna ipoteza plauzibilă cea mai simplă

. Testare, verificare, falsificare. Orice afirmație cu pretenție de adevăr aparține realității.

Fr Bacon: „Argumentația singură nu este suficientă, întrucât subtilitatea naturii este, de multe ori, mai mare decât subtilitatea argumentației.” Experiment, observație, rezultate replicate identice.

Testarea erorii

. Atacul la persoană – ad hominem

. Argumentul autorității

. Apelul la consecințe – justificare utilitaristă, contaminatoare. Ex religia ține oamenii în frâu.

. Apelul la ignoranță – ceea ce n-a fost demonstrat ca fiind fals, trebuie să fie adevărat

. Pledoarie specială – confruntat cu evidențe, inadvertențe, consecințe, parează cu black-boxuri eufemistice sau lozinci pompoase dar găunoase: liberul arbitru, taine, etc.

. Argumentul circular – petitio principii. Sursa susținută cu argumentele ei proprii.

. Observația selectivă – enumerarea succeselor, omiterea eșecurilor. Argumentul anecdotic.

. Generalizarea pripită, negarea surselor statistice prin observații anecdotice, subiective.

. Incoerența – supraestimarea unor date în detrimentul altora.

. Concluzia neargumentată – non sequitur– nu decurge. Părțile beligerante contează pe același Dumnezeu.

. Asocierea unor factori întâmplători, noncauzali, post hoc, ergo proper hoc.

. Problematizarea nonsensului – imposibilității – forțe irezistibile și obiect nestrămutabil

. Terțul exclus, falsa dihotomie sau absolutizarea extremelor unui interval continuu

. Opoziția falsă dintre termenul lung și termenul scurt.

. Panta lunecoasă – repingerea alternativei rezonabile prin exagerarea consecințelor extreme

. Confuzia dintre corelație și cauzalitate

. Omul de paie – atac prin caricaturizare, o tehnică a ceței sau prafului, pentru a nu sesiza adevărul. Ex: invocarea teoriei generației spontanee cu scopul ignorării intuiției fundamentale că natura conservă ceea ce funcționează și elimină ce nu funcționează.

. Jumătăți de adevăr sau dovezi suprimate – f frecvent în media.

. Exprimare ambiguă, exces de eufemisme. Ex pt război – protejarea intereselor, pacificare, reacție de apărare, etc.

________

*Carl Sagan, The Demon-Haunted World, Science as a Candle in the Dark, 1996, LLC, trd Al Anghel, ed Herald, 2015, p 242 și mai departe.

Cinzeci de ani, după adolescență: Bacău, 7 sept 2019

Înălțător!

Îmi veți permite, totuși, să pledez pentru un dram de luciditate, oricât de dureroasă ar fi, în această atmosferă entuziastă?

Puteți crede că în urmă cu 50 ani, eram un adolescent de 17 ani? Adevărul e că, în naivitatea și nesimțirea mea, mă simt încă adolescent – cel puțin, pe dinăuntru – am dat în mintea copiilor.Participăm la un ritual de trecere! Avem nevoie de confirmare, alinare, în această tranziție critică. Am îmbătrânit! Ne uităm unii la alții și se verifică! N-avem scăpare.

În afară de faptul că m-am îngrășat, am chelie și burtă, sunt mai ghebos, am trei vertebre fracturate și am pierdut vreo 5 cm în înălțime și măreție – pe asta n-am avut-o niciodată – ce-aș mai putea spune despre mine? Trăiesc! Încă!

Cel puțin azi, pot pretinde că moartea nu mă înspăimântă. Dar nu puneți prea mult preț pe spusele mele! E o deformare favorizată de perspectivă. Când se apropie, ne înmuiem ca ceara! N-am fost creați să murim! Să trăim veșnic!

Rețineți: moartea este unul dintre cele mai frumoase și fascinante evenimente ale vieții. Antecamera veșniciei! Drumul până acolo, este foarte greu!

Am început să uit lucruri banale, dar par mai așezat și capabil de sinteze, diferențieri și discernământ.

Inteligența de la 17 ani n-o mai am, încă mai fac asocieri surprinzătoare, dar multe lucruri trec pe lângă mine, fiindcă sunt plictisit și distrat. Am văzut prea multe!

Folosesc mai puține neologisme, dar am încă o limbă ascuțită – cu precădere în scris. Par mai înțelept. Dar uneori, înțelepciunea e pură nebunie!

(Îți amintești Mihai, că m-ai prins cu mâța-n sac, acum 50 ani: am folosit expresia vexat în loc de versat? Lucrurile astea nu se uită, oricât de sclerozat ai fi).

Iubesc această comunitate, care împreună cu Popa Tatu, mi-au dat aripi, un spirit de emulație, curiozitatea de a ști și ambiția de a sesiza, împăca contrarii și contradicții, de a mă lumina. Făceam, împreună cu Dvs, o rezistență pasivă față de un sistem totalitar, materialist, ateu. ScS instructori de la Bacău sau PNț, OM II de la PT, sunt niște repere ale îndrăgostirii mele de credință și știință. Am avut modele bune!

Patriarhii de atunci nu mai sunt, dar sunt alții. Le-am locul și, în curând vom fi acolo, unde ei sunt deja. Între timp lumea s-a schimbat amețitor, dar noi suntem aproape aceeași. Și totuși, alții.

Dilema, contradicția fundamentală mi se pare a fi aceea dintre ceea ce trebuie să se schimbe și ceea ce trebuie să rămână neschimbat.

Probabil, Dvs o să-mi spuneți că Dumnezeu este neschimbat: același, ieri, azi și în veci! Posibil să aveți dreptate, dar aceasta este treaba Lui. Cred că unul dintre păcatele capitale ale omului este încumetarea: vorbim în Numele lui Dumnezeu, știm cum gândește Dumnezeu, știm ce simte Dumnezeu. Avem aerul că tocmai am ieșit din antecamera Cerului și vorbim, de parcă am avea deja, toate scrisorile acreditării divine! Ei bine, nu le avem! L-am confiscat pe Dumnezeu. L-am făcut membru.

Vă propun să-l numim sindromul magdalenic, Ioan 20,13:

„L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus!”

Apoi urmează un moment de o intimitate, profunzime și frumusețe tulburătoare: momentul Teofaniei, Revelației. Când și cum se produce acesta? Atunci când Isus pronunță numele tău și al meu: „Marie!”

Aici se află secretul, tăria și puterea religiei, a credinței și spiritualității: când totul se năruie, când ucenicii și credincioșii sunt devastați, când totul pare pierdut, este dobândită cea mai mare victorie, biruința fundamentală, Mântuitorul înviază, iar pe ruinele fumegânde ale unui sistem învechit, se naște o nouă religie! O nouă speranță!

Pentru o lume a internetului, a informației denudate, accesibile, când prefăcătoria și secretul au fost înlocuite de manipulare. Când am putea aduna boabe cu valoarea nestematelor și aurului curat, noi ventilăm pleavă, în timp ce suntem jecmăniți de identitate, intimitate, oferindu-ni-se la schimb, surogate: masificare și consumerism, nevoi inexistente și satisfacții puerile.

Ce contribuie la această stare de fapt? Ignoranța! În era informației!

Suntem devorați de hituri și șlagăre (observați efemeritatea termenului), în detrimentul muzicii veritabile, de kitsch-uri, în detrimentul capodoperelor și artei autentice, de senzațional, breaking news și fake news, în detrimentul esențialului, de pseudoștiințe, suplimente, și leacuri băbești, în detrimentul misterelor și descoperirilor epocale, ale procedurilor salvatoare de vieți omenești! Sagan: „Progresele în medicină și agricultură au salvat mai multe vieți decât cele pierdute în toate războaiele lumii.” Speranța medie de viață a fost între 20-30 ani până la căderea Imperiului Roman, a sărit de 40 după 1870, de 50 în 1915, iar astăzi a ajuns la 84 ani la femei, în țările dezvoltate și ceva mai puțin pentru bărbați. Mortalitatea infantilă a scăzut de zeci de ori, ajungând în jur de 1,5-4%0, în țările dezvoltate.

Ce se schimbă și ce rămâne?

O să răspundeți: Credința! Este ancora sufletului nostru zbuciumat! Adevărat!

Dar mă tem că am confundat prea mult mijloacele cu scopul nostru final.

Religia, credința noastră, crezul nostru, au devenit un scop în sine. Dar ele nu sunt decât niște instrumente ale transformării noastre. Ale regenerării, reinventării și renașterii noastre!

Poemul iubirii (1Cor 13): Acum dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare este dragostea. V 8 pp: Dragostea nu va pieri niciodată! Ioan afirmă: Dumnezeu este dragoste.

Mă tem că și aici am greșit în mod fundamental, capital: eu, noi toți, biserica, oamenii. Ne ținem bățoși și intoleranți de convingeri, doctrine și dogme, de ritualuri și obiceiuri, tradiții, dar ignorăm ceea ce s-ar putea numi pata oarbă: dragostea, valorile etice și morale, integritatea.

Simt că din acest punct esențial, începe pocăința mea! Fac compromisuri cu toptanul, practic standarde duble și le justific eufemistic, mă îndreptățesc cu vehemență, dar ce rămâne? Un fariseu ipocrit!

Este oare prea târziu? Interesul împotriva Idealului!?!

Din nefericire, astăzi rămân acestea trei: interesul, idealul și adevărul. Dar cel mai important este Adevărul!

Adevărul științific! Adevărul creației. Revelația generală. Am spus adesea: să aducem religia în viața noastră banală! Dar, încă n-am avut curajul să afirmăm cu fermitate: să aducem Viața, Natura, Cultura, în credința, religia noastră!

Vom putea noi reveni la puritatea și idealurile adolescentine?!

În numele Adevărului spus cu dragoste!

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

Inconstientii practicanti ai inaltei critici

Mai aud inca, asa cum s-a intimplat si aici nu demult, ca “inalta critica” este o inventie ateista menita sa distruga increderea credinciosilor in textul Scripturii. “Exegeza istorico-critica” ar fi rezultatul blestemat, dar inevitabil al adoptarii unor presupozitii sceptice. Adevarul nu poate fi mai strain de aceasta marota a apologetilor de duzina ai crestinismului. 

Inalta critica nu este o inventie moderna, nici vreun stil aparte de lectura a textelor sacre. Ea face parte de mai bine de doua milenii (macar de pe vremea cind invatatii din Alexandria formulau problema homerica) din repertoriul hermeneutic. Daca critica textuala (mai umila) se ocupa de stabilirea filologica a textului, inalta critica pune in discutie elementele cadru ale interpretarii – autor, data, context istoric. Parintii bisericesti faceau critica inalta atunci cind redau traditiile cu privire la originile evangheliilor. Rabinii care au respins canonicitatea unor suluri, mai ales pe motive de pseudepigrafie, s-au dedat si ei la critica inalta. Inalta critica a facut si autorul lui Iuda cind a citat din Enoh. 

Majoritatea covirsitoare a interpretilor care au contrariat credinta naiva a crestinului traditional au fost ei insisi crestini, ba chiar oameni ai bisericii – preoti si teologi. Multe dintre inovatiile lor scandaloase au fost concepute in sprijinul ortodoxiei – Astruc, de pilda, a propus ipoteza documentara in apararea auctorialitatii mozaice. Iar unele dintre rezultatele inaltei critici sint astazi perfect acceptabile si celui mai fundamentalist crestin – nimeni nu-l mai faulteaza pe Casaubon pentru ca a demontat opinia medievala care facea din popularul corpus hermetic un produs contemporan lui Moise.

Cind un Florin Laiu incearca sa demonstreze ca Daniel a fost scrisa de Daniel in secolul VI i.e.n., el face inalta critica. Se chinuie degeaba, pentru ca nimeni nu poate trage in mod legitim de textul lui Daniel pentru a acoperi istorie post-macabeica, indiferent de data acceptata pentru originea lui. Iar cind cercetatorul onest sugereaza ca autorul danielic e de fapt de secol II, nu face asta din capriciu diabolic – textul insusi tradeaza familiaritatea lui cu epoca elenista, in detrimentul timpului diegetic (se pricepe mai bine la diadohi decit la mezi si persi). 

Istoria postrenascentista a hermeneuticii biblice constituie de altfel parte integranta, daca nu cumva decisiva, din aparitia si dezvoltarea metodei stiintifice. Asa cum Copernic lasa observatia sa-i modeleze presupozitiile, umanistul incearca sa dea tot mai bine seama de datele textului sacru. Iar cind teologii modernitatii timpurii incep sa explice posesiile demonice ca tulburari psihiatrice, racordind exegeza biblica la stiinta vremii, ei nu fac altceva decit facusera Parintii Bisericii cu un mileniu si mai bine inainte – care intelesesera ca nu e intelept sa te pui cu filozofii. In ambele cazuri, teologul sfirseste prin a contribui la avansarea scopurilor si metodei stiintifice. Care duce, la rindul ei, la moartea lui Dumnezeu. 

Da, ateismul e rezultatul, nu cauza lecturii critice a Bibliei.

O viziune mult prea optimistă

Prima mea mașină, o dacie care se apropia, ba a și trecut bine de 30 ani și vreo 300 mii km, a avut mult de suferit în timpul comunismului, ca noi toți.

Îmi amintesc că, la un moment dat, uleiul din baie nu mai era clar: devenise o emulsie apoasă, nivelul nu mai scădea, ci creștea.

Primul și cel mai frecvent diagnostic pentru un astfel de semn, este împușcarea – fisura, o soluție de continuitate – în garnitura chiulasei. Am schimbat de două ori garnitura, odată în țară, altădată în străinătate. Simptomul persista. Nu avea rost să continui în același mod.

Apoi mi-am găsit omul – un mecanic cu experiență, căruia, povestindu-i tărășenia, zice: Într-un sfert de oră îți arăt defectul! A  scurs uleiul, a demontat baia și apoi m-a invitat sub mașină. Apa izvora printr-o fisură în blocul motor! 

Întregul schelet, eșafodajul motorului, respectiv mașinii, era compromis! Trebuia schimbat!

Ani de zile mă chinuisem și mă luptasem cu această avarie fundamentală. Însăși identitatea mașinii era poansonată pe trupul ei, care devenise inutilizabil! A trebuit schimbat, am schimbat actele mașinii, și defectul a fost remediat. 

Aceasta este drama religiei, a creștinismului, a confesionalismului, într-o eră a informației în timp real, răspândită pretutindeni, o eră a cunoștințelor exacte, a existenței, vieții și conștienței, conștiinței, bazate pe evidențe. 

Vă vorbește un om care s-a bucurat din plin de toate avantajele, confortul, satisfacțiile, mângâierile și bucuriile religiei, dar care a suferit și toate ororile ei: de concepție, consecințe, identitate, inadecvare, înstrăinare, claustrare.

A trecut aproape o jumătate de mileniu de când omenirea se trezește, printr-un proces continuu și complex.

Renaștere, reformă, revoluții științifice, tehnice și sociale, economice, politice, iluminism, umanism, modernitate, viitor.

Bisericile se golesc, își schimbă destinația sau devin muzee, centre ale artei, turistice. 

Vor mai trece una, două, trei generații. Nepoții noștri s-au născut deja cu gaget urile în mână.

Teama devine rezonabilă și controlabilă, suferința este asumată, etica este asimilată, moartea este acceptată ca o necesitate a vieții.

Structurile lumii, ale existenței sunt tot mai deslușite. Infinitul mic sau cel astral, sunt dizolvate în structura granulară a câmpului, paradoxurile se volatilizează. Legile și realitățile cuantice, mecanice, naturii și astrofizicii își dau mâna.

Imaginația face casă bună cu creativitatea, arta, miturile devin tezaurul de înțelepciune al umanității și sunt înțelese ca produs al inconștientului individual și colectiv. 

Misterul Olimpului lasă loc Misterului Cuantic, Misterului Complexității. Ritualul este înlocuit de procesul asimilării, înțelegerii, iar miracolul se întrupează în circulația informației și comunicare.

Confortul, tehnologia, echitatea, serviciile sociale, preiau parțial asperitățile. Volens nolens,mediul câștigă atenția decidenților. Nu suntem perfecți, dar devenim tot mai perfectibili.

Sosesc dintr-o altă eră. Copil fiind, umblam cu picioarele prin colb. Toată ziua, treceau unul sau două ZIS uri pătrățoase din timpul războiului, lăsate de ruși. Radio – cu galenă – avea un singur consătean. Telefonul – doar la primărie și cu manivelă. Electricitate – lampa cu petrol. Vă dați seama de parcursul unei singure generații? Miniaturizare, TV, computere, laptop, tablete, telefoane, internet. Ce va urma?

De la dacia pricăjită, pe care o remediam ad hoc cu un gătej înfipt într-o avarie, am ajuns la un hibrid. Se pare că soluția decongestionării este renunțarea la mașina proprie. Parcuri de transport ecologice, complet electronizate, fără pilot, vor suplini transportul. 

Ne îndreptăm către naveta interstelară.

Rămânem optimiști. 

Există Dumnezeu! Nu acela creat după chipul și asemănarea oamenilor. Ci Acela concomitent transcendent și imanent. Campbell afirmă că Dumnezeu este o sferă inteligibilă – o sferă cunoscută minții, nu simțurilor – al cărei centru este pretutindeni și a cărei circumferință nu este nicăieri. Un adevăr – se spune – repetat de mulți filosofi! Și cea mai potrivită definiție.

Secretul fericirii este că problemele vor persista, iar noi oamenii, le vom rezolva!