Clasa de sexscatologie biblică

Pastorul Iacob Coman aduce două argumente biblice în favoarea sexului oral. Primul este acela că Dumnezeu ne-a revelat că aprobă fellatio în Cântarea Cântărilor:

Ca un măr între copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui, şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele.

Al doilea argument este că Dumnezeu, acum 6000 de ani, a modelat cu propriile degete unul și același epithelium pentru ambele cavități ale Evei. Spre deosebire de evoluție, creația în șase zile nu este limitată de principiul parcimoniei. Dumnezeu ar fi putut face două epithelia pentru două intenții diferite. Țesutul identic arată că cele două cavități au un scop comun. Întrucât Eva mânca doar cu gura, înțelegem că intenția divină a fost sărutul franțuzesc biblic.

Având în vedere episodul clasic cu pedeapsa lui Onan, este greu de imaginat că Yahweh ar fi aprobat risipa de gameți sugerată în Cântara Cântărilor. Nu degeaba spunea Augustin că homosexualitatea și masturbația sunt păcate mai grave decâ violul, pentru că violatorul nu risipește sămânța. Din același motiv, incestul serial al lui Tamar este aprobat de autorul Genezei, pentru că Tamar ”a ridicat” sămânța lui David, în timp ce Onan a risipit-o. Cum a ajuns un poem ca Cântarea Cântărilor în canonul iudeo-creștin?

Așerah, soția surghiunită a lui Yahweh, prototipul Sunamitei din Cântarea Cântărilor

Explicația probabilă este aceea că un rabin luminat a hotărât să salveze unul din cele mai frumoase poeme din istoria literaturii universale de revoluția patriarhală din perioada celui de-al doilea templu: imnul canaanit al zeiței Așerah.

Așerah a fost soția lui Yahweh și mama lui Israel, fiind adorată ”sub orice copac verde” în toată perioada primului templu. Femeile căutau protecția ei împotriva bolilor sau la naștere, dar și ca reprezentantă a drepturilor femeii în litigii. Cultul zeiței era însoțit de dansuri senzuale și imnuri de dragoste erotică pentru Yahweh, desfășurate în cadrul bucolic pe care îl cunoaștem din Cântare.

Surghiunirea lui Așerah și aderarea la monoteismul patriarhal în fața pericolului militar asiro-babilonian a fost similară cu trecerea de la cultul lui Dionisos la cel al lui Apollo, în Grecia amenințată de invazia Ahemenidă, analizată de Nietzsche în Nașterea Tragediei. Cele două curente paralele au dus la religia filozofilor în Grecia și la religia cărții în Iudea. În secolul I cele două au fuzionat mai întâi în Iudaismul Elenist, apoi în Creștinismul Elenist. Fundamentaliștii de ambele părți ale sintezei iudeo-eleniste ignoră contribuția grecilor.

Agnes Blannbekin (1244 – 1315). Așerah trăiește.

Înapoi la Cântarea lui Solomon. Așerah a fost înlocuită cu Sunamita, Yahweh a fost înlocuit cu Solomon, și Solomon fiind Solomon, motivele ne-ortodoxe se explicau de la sine, la fel ca în Eclesiastul. Nu că dubiile au dispărut vreodată în Iudaism.

Mai naivi, creștinii au acceptat imnul ca pe o alegorie a iubirii între Isus și Biserică. Insă se pare că virusul canaanit nu moare ușor. Mistici medievali de ambele sexe au avut fellatio cu Mirele din Cântarea Cântărilor în viziune. Călugărița vieneză Agnes Blannbekin (1244-1315) a declarat că ”fructul” avea gustul pâinii de la împărtășanie.

Ca un bun creaționist, pastorul Coman ignoră succesiunea straturilor geologice în textul biblic. Abordarea pe orizontală îl împiedică să vadă în erotismul viguros al Cântării momentul istoric păgân negat de revoluția iudeo-creștină. Iudeo-creștinismul s-a auto-definit în opoziție cu natura ”căzută” și religiile naturii. Negarea negației va veni prin Renaștere și Revoluția Științifică, care vor redefini locul omului în natură – și, implicit, locul sexualității în natura umană, – în contextul cultural al iudeo-creștinismului. Însă aici este moștenirea grecilor pe care fundamentalismul biblic nu o recunoaște. Dar fundamentalismul pare să nu fie imun la virusul Așerah dormant în versurile imnului canaanit.

Să trecem acum la celălalt argument: ”același epithelium”. ”În biologie” – spune Dobzhansky – ”nimic nu are sens decât în lumina evoluției”. Pentru un fundamentalist, anatomie comună înseamnă scop comun. Pentru biolog, înseamnă strămoș comun.

Lumea vie este spectacolul unei varietăți de anatomii reproductive, de la organisme simple care manâncă, excretă și secretă gameții prin unul și același orificiu, la reptile și păsări care folosesc cloaca ca organ comun pentru excreție  și reproducere, la mamifere care folosesc canalul urinar pentru transportul gameților, până la femela primată, care posedă un canal diferit pentru reproducere. Drumul de la o formă la alta se face cu pași mărunți, adică cu un număr limitat de substituții moleculare. De aceea mintea educată în contemplarea tabloului larg al vieții nu va fi surprinsă de faptul că aceiași pași de la simplu la complex se pot vedea în succesiunea fosilelor pe verticală în coloana geologică. Evoluția începe cu sexul oral (și excreție orala) și progresează spre reducerea gradată a promiscuității sex- scatologice. Epitheliul comun nu a fost creat după același design la ambele capete, ci a coborât, evoluînd împreună cu glandele sexuale și canalele de excreție/reproducere tot mai specializate.

Este un truism a spune că creierul este organul sexual cel mai important. Întrebarea este, cu ce parte creierului facem sex. Adorabilul dumneavoastră câine, care se oprește și ridică piciorul la fiecar copac, este stimulat sexual de mirosul urinei de femelă și are obiceiul prost de a mirosi și linge ”epithelia” la alți câini. Chiar și atunci când dă din coadă în semn de afecțiune, câinele dumneavoastră împrăștie feromonii excretați prin sfincter, și crede că vă face o favoare. Cimpanzeul supraveghează atent fesele femelelor din hoardă ca să observe semnele perioadei fertile. Vărul lui care se consideră sapiens  a rămas fixat pe același obicei fără să știe de ce.

Cu ce creier facem sex? Aceasta este întrebarea interzisă in clasa lui Dr. Coman unde sola scriptura înseamnă somnul rațiunii. Monștrii se ridică din timpul adânc. ”Ontogeneza repetă filogeneza” susținea Heckel. A uitat să spună că involuția personală repetă filogeneza în sens invers: de la om la cimpanzeu și apoi la câine. Nu e de mirare că acești oameni nu cred în progres.

Dacă vreți să știți cu ce creier face dragoste omul ca om, priviți la dansurile populare, ascultați Patetica, citiți Luceafărul, vizionați Moscova nu crede în lacrimi  (un clasic mai bun decât toate melodramele Hollywood laolaltă), dar, mai ales, amintiți-vă escatologia din finalul poemului Faust de Goethe: ”Etern femininul ne-nalță-n tării” (Tr. Lucian Blaga). Aspectul umanist constă în transfigurarea estetică și sublimarea emoțională a instinctului animal. Aspectul escatologic constă în aspirația spre idealitate, în permanentul efort al omului de a depași condiția lui animală.

Tocmai acesta aspect escatologic este refuzat de fundamentaliști în numele unei escatologii cu foc și pucioasă care denunță orice creație a spiritului uman ca deșertăciune și idolatrie, ca un act de sfidare la adresa lui Yahweh, iar acesta răspunde cu ciumă, lăcuste, sabie, foc, etc. În mod ironic, această atitudine anti-umanistă duce la împlinirea profeției lui Pascal că omul devine mai animal de câte ori încearcă să fie mai sfânt. Cântarea Cântărilor, cel mai frumos poem erotic scris vreodată, este citită ca un text pornografic, în absența interfaței de simboluri pe care cultura o așează între sexul brut și sublimarea estetică. Avea dreptate Zizek: împăratul e îmbrăcat dar proștii nu-i văd hainele. Aici fundamentalistul religios ajunge acolo unde se află deja manelistul și rapperul. Războiul religios împotriva științei și umanismului ajunge la hedonismul de WC-eu.