Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol