In Capcana Vechiului Testament

Anunțuri

Resentimentul

Etica vetero-testamentară

În definiția psihologică seculară, moralitatea reprezintă suma comportamentelor și intuițiilor ereditare care au rolul de a inhiba egoismul, încurajând comportamentul responsabil și asigurând bunul mers al unei societăți. Comportamentul moral decurge din interacțiunea socială. Există teorii foarte bine argumentate care explică originea comportamentului moral. Pentru creștinii conservatori, aceste idei par innacceptabile, întrucât par să Îl scoată pe Dumnezeu din ecuație. Fără o normă scrisă (Biblia, Decalogul), omul ar fi incapabil să ierte și să iubească semenii. Pentru a analiza această pretenție, este necesar să înțelegem etica vechiului Israel, așa cum transpare din Vechiul Testament.

Legea Ceremonială
Levitic 18.5: ”Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele.” La primirea ei, poporul promite să respecte Legea. Drept răsplată pentru ascultare, Dumnezeu le promite prosperitate materială și pace. În caz contrar, le promite blesteme: pedeapsă divină, război, foamete și molime. Existau două motive pentru care un evreu respectă Legea: a. obligativitatea ascultării poruncilor lui Yahweh și b. teama de contaminare.

a. Poruncile divine – obligatorii
Pentru un evreu din vechiul Israel, dilemele etice contemporane ar fi fost irelevante! El nu ar fi fost interesat de binele concret, utilitar, pe care l-ar fi putut face semenilor. Tot ce conta era ascultarea absolută a Legii. Întrucât omul care împlinește legile și poruncile Torei ”va trăi prin ele”, respectarea lor avea prioritate în fața binelui făcut semenilor.
Marcu 7.11: ”Voi, dimpotrivă, ziceţi: Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine”. 
Numeri 15.30 ”Dacă cineva, fie băştinaş fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său”. Pedeapsa capitală era valabilă și în cazurile de întinare ceremonială: Numeri 19.13 ”Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi, pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel.” 
Dintre străini, anumite popoare erau proscrise, iar evreii aveau un mandat divin de exterminare. Un evreu credincios îndeplinea toate aceste îndatoriri, fără remușcări și dileme. Singura lui temere era aceea de a nu călca vreo poruncă divină. Citește mai mult din acest articol

Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol

Anno Domini 30 – Dincolo de Bine si Rau