De la ultimul papă la ultimul om

Cardinalul Ratzinger a comis păcatul care duce la moarte (sau sinucidere profesională): INCORECTITUDINE POLITICĂ. Mai precis, a atacat Islamul și postmodernismul în numele raționalismului apusean. Un alt păcat care poate duce la moarte, în sens mult mai prozaic, este acela de a refuza (spre deosebire de predecesorii săi Pius XII și Ioan-Pul II) să fie agentul unor puteri care se consideră dincolo de bine și rău. Cine are urechi, să înțeleagă.

Din punctul meu de vedere, singurul lui păcat real este acela de a se fi întors împotriva la Vatican II după ce a fost unul din suporterii cei mai articulați ai Connclavei. Un păcat care i se poate ierta în vederea formidabilei competențe intelectuale cu care a făcut-o.

Omul modern a fost învățat să meargă în prima copilărie de către călugări medievali ca Petrarca, Occamus sau Dun Scott. Pentru a duce blasfemia mea până la capăt, voi recunoaște încă odată că Erasmus a avut dreptate și Luther a geșit. Am încheiat comentariul la Marea Luptă.

Gestul ultimului papă nu a fost înțeles de idiocrați. Benedict XVI a caracterizat pontificatul său ca pe un timp în care ”Dumnezeu pare să doarmă”. Este un eufemism. Un mod de a-ți scoate pălăria și a declara cu eleganță clasică ”Sie haben das Spiel gewonnen, meinem Herrn: Gott ist tod.” Cu alte cuvinte, a sosit timpul pentru ultimul om. Spune Zarathustra:

”Nici un păstor, și o turma! Toată lumea vrea același lucru, toată lumea este același om: cine se simte diferit merge de bună voie la casa de nebuni”.

 Sau la mânăstire.

Pentru a fi mai articulat, Benedict XVI și-a întrerupt mandatul pentru a transmite un mesaj: ”Eu sunt ultimul papă”. Ceea ce urmează este repetarea marxist-hegeliană a tragediei ca farsă.

Vale, Magister Petrus Romanus.