Casatoriile gay si cadavrul din debaraua bisericii

3 februarie 2016 de 12 comentarii

Dilema pe care o reprezinta pentru crestini casatoriile gay aduce la lumina cadavrul din debara: casatoria este a Cezarului.

Asa numita casatorie crestina origineaza in dreptul roman. Merita amintit aici ca Grecia si Roma au fost singurele civilizatii antice care au definit casatoria ca pe o institutie exclusiv monogama. Cei care vorbesc despre modelul biblic al casatoriei ar face bine sa-l si consulte. Casatoria biblica nu este monogama, nu este “de buna voie” de partea femeii, si nu este in nici un caz “intre egali”.

In zilele tarzii ale republicii, romanii au instituit casatoria emancipata (e(x) – mancipare = iesire de sub mana/autoritate; casatoria traditionala era In Manus – sub mana/autoritatea sotului). Notiunea casatoriei ca parteneriat intre egali isi are deci originea tot in Roma. Prietenii lui Pavel, Priscilla si Aquilla, sunt un exemplu de tratare favorabila a casatoriei emancipate in biserica primara, dar nu reprezinta cultura ei puternic influentata de iudaism si elenism. Augustus, care si-a camuflat asaltul impotriva libertatilor civile sub mantaua reformei morale (deja vue), a incercat sa restaureze casatoria In Manu dar fara prea mult succes. Eforturile lui au fost reluate si finalizate de Constantin si Iustinian. Asa a fost instituita familia crestina.

Aspectul cel mai important al mostenirii romane este notiunea ca “Familia este impletirea dreptului divin si uman” (Modestin). Prin drept divin se intelege cutumele religioase. Prin cel uman se intelege casatoria ca contract civil. Institutia familei era un caz exceptional in care cutuma religioasa era necesara pentru validarea contractului civil. In evul mediu, sacramentul casatoriei a inlocuit cutuma romana ca conditie a casatoriei civile. Protestantismul a respins sacramentul casatoriei dar a pastrat impletirea intre casatoria religioasa si cea civila. In timpurile miderne, oficiul starii civile s-a secularizat, dar casatoria religioasa a ramas dependenta de starea civila.

Biserica recunoaste casatoria civila. Nimeni nu cere unui cuplu casatorit civil sa se recasatoreasca religios atunci cand este acceptat in biserica. Mai mult, biserica nu oficiaza casatoria unui cuplu care nu a trecut pe la starea civila, chiar daca certificatul de casatorie este semnat formal de pastor/preot. In US pastorul spune: “prin puterea data mie de statul… va declar sot si sotie”. Pastorul oficiaza ca reprezentant al statului. Aici e problema.

Legalizarea casatoriiilor gay il aseaza pe pastor/preot in situatia imposibila de a fi reprezentantul statului care aproba casatoriile gay si al bisericii care le condamna. Ce avem aici este o problema intre Dumnezeu si Cezar. Casatorie crestina este ultima institutie in care nu s-a operat despartirea intre stat si biserica.

Casatoria este a Cezarului. Va provoc sa imi aratati un singur text din Biblie care defineste ceremonia casatoriei religioase. Cartile lui Moise sunt pline de ceremonii pentru cele mai triviale situatii din viata, de la nastere la moarte. Unde este ceremonia casatoriei? Noul Testament accepta institutia casatoriei asa cum este, iudeu cu iudeul, grec cu grecul, roman cu romanul. Nu exista o singura referire la servicii religioase de casatorie. Nu exista o definitie a familei crestine, asa cum nu exista o definitie a sclaviei crestine. Institutiile existente sunt acceptate si reforma este propusa doar pe plan moral. Parabolele nuntii sau episodul cu nunta din Cana sunt recunoasteri ale unor obiceiuri culturale, nu canonizarea lor. Apostolii nu substituie familia eleno-romana cu una crestina, ci doar inalta standardele ei etice. Reamintesc faptul ca nu crestinii au inventat monogamia si liberul consintamant intre egali ca baza a casatoriei. Chiar si juramantul de la altar vine de la romani: ubi tu Gaius, ego Gaia… („cum tu esti Gaius, eu sunt Gaia”), ubi tu Gaia, ego Gaius, etc.

Crestinii ar face bine sa lase Cezarului ce este al Cezarului si sa se concentreze asupra standardelor etice. Daca chiar dorim sa definim casatoria dupa reguli biblice, reintroducem poligamia si ne vindem fetele, tratam paranoia sotului gelos obligand sotia sa bea un pahar de apa amestecata cu praf din aspiratorul bisericii, si omorim cu pietre sotiile infidele. Explicam aceste practici ca fiind conditionate cultural. Ei bine, acum avem alta cultura. Se pare ca Dumnezeu respecta Prime Directive (asta e din Star Trek).

Imi povestea o studenta japoneza ca in tara ei multi tineri aleg serviciile bisericilor crestine (de preferinta catolice) pentru casatorie, cele budiste pentru funeralii, si Taoismul sau Shintoismul pentru problemele vietii. Cand am intrebat-o de ce prefera nuntile crestine a raspuns: “pentru ca sunt gay”. Intr-adevar, casatoriile crestine sunt gay, in sensul originar al cuvantului. Dovada smartphone-urile care se inalta spre cer cand apare mireasa si frenezia de imagini pe Facebook. Diferenta intre noi si japonezi este ca japonezii stiu de ce fac nunta in biserica si noi pretindem motive pioase. Sa fiu mai clar: singurul lucru la care se gandesc organizatorii unei nunti crestine este sa fie cat mai gay la biserica si bineinteles pe Facebook. Dati deci si gaylor ce este al lor.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Europa

12 septembrie 2015 de 16 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , ,

Decizia Curtii Supreme in cazul Obergefell vs Hodges

30 iunie 2015 de 107 comentarii

images Versiune audio

Înregistrat sub Video Tagged with , , , ,

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

24 ianuarie 2015 de 35 comentarii

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , , , , , ,

Tacerea Mieilor

13 ianuarie 2015 de 3 comentarii

images Versiune audio

Înregistrat sub Video Tagged with , , , , , , , ,

Parisul nu vrea cozonac

8 ianuarie 2015 de 261 comentarii

Un Voltaire modern a fost asasinat.

E comod (din punct de vedere politic si religios), sa spui ca ucigasul a fost un sociopat care nu reprezinta religia pe care o apara. Probabil ca nu o reprezinta. Cu siguranta ca nu reprezinta religia in general. In nici un caz Crestinsmul. Dar cine il omoara pe Voltaire nu o face in numele sau ci in numele dusmanului lui Voltaire, si dusmanul lui Voltaire e religia.

Ma numar printre cei chemati sa fie dusmanii lui Voltaire. Pentru ca sunt pastor, si Voltaire a ras de vocatia mea. Pentru ca reprezint credinta, si Voltaire este liber cugetator. Pentru ca a inspirat Revolutia Franceza, si Revolutia ne-a adus secularismul, (impreuna cu libertatea si drepturile universale ale omului). Am fost dusmanul lui Voltaire pentru ca Voltaire este dusmanul religiei.

Insa atunci cand binele si raul se polarizeaza, zonele gri se restrang si optiunile sunt limitate. Lumea se imparte astazi intre Voltaire si dusmanii lui Voltaire. De partea lui Voltaire sunt atei ca Dawkins si Harris, agnostici ca Neil Tyson si Bill Niles, bascaliosi ai religiei ca Bill Maher, eroi ca Ayan Hirsi Ali. Impotriva lui sunt toate religiile, cultura seculara a corectitudinii politice, multiculturalismul radical, Chamberlainii appeasement-ului tip coexist, extrema dreapta si stanga din orice tara.

Astazi vreau sa ma declar de partea lui Voltaire alaturi de atei, agnostici si liberi-cugetatori, pentru ca vreau sa fiu de partea binelui si impotriva raului. Altfel asi fi complice la moartea lui Charlie Hebdo.

S-a mai intamplat odata ca Parisul a iesit in strada inspirat de pana lui Voltaire. Prin virtutile Internetului, astazi toti suntem parizieni. Atentie slujitorii religiei: nu mai oferiti oamenilor cozonac in loc de paine. Ultima oara povestea asta s-a terminat la ghilotina.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , ,

Kenosis

2 septembrie 2014 de 139 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , , ,

Dilema Secularismului

19 august 2014 de 174 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , , , , , , , , ,

Femeia care a inventat Gandul

12 august 2014 de 47 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , , , , ,

Propunere de moralitate post-religioasa

10 decembrie 2011 de 163 comentarii

Pe 6 decembrie anul curent a aparut „Beyond Religion: Ethics for a Whole World” de Dalai Lama, caruia nu i-am acordat atentie pana in seara asta, cand am citit acest fragment din cartea sa [nu va poticniti de la primele fraze, partea fecunda a propunerii incepe de la a treia intrebare din paragraful al doilea]:

„Ultimately, the source of our problems lies at the level of the individual. If people lack moral values and integrity, no system of laws and regulations will be adequate. So long as people give priority to material values, then injustice, inequity, intolerance and greed – all the outward manifestations of neglect of inner values – will persist.

So what are we to do? Where are we to turn for help? Science, for all the benefits it has brought to our external world, has not yet provided scientific grounding for the development of the foundations of personal integrity – the basic inner human values that we appreciate in others and would do well to promote in ourselves. Perhaps we should seek inner values from religion, as people have done for millennia? Certainly religion has helped millions of people in the past, helps millions today and will continue to help millions in the future. But for all its benefits in offering moral guidance and meaning in life, in today’s secular world religion alone is no longer adequate as a basis for ethics. One reason for this is that many people in the world no longer follow any particular religion. Another reason is that, as the peoples of the world become ever more closely interconnected in an age of globalization and in multicultural societies, ethics based in any one religion would only appeal to some of us; it would not be meaningful for all. In the past, when peoples lived in relative isolation from one another – as we Tibetans lived quite happily for many centuries behind our wall of mountains – the fact that groups pursued their own religiously based approaches to ethics posed no difficulties. Today, however, any religion-based answer to the problem of our neglect of inner values can never be universal, and so will be inadequate. What we need today is an approach to ethics which makes no recourse to religion and can be equally acceptable to those with faith and those without: a secular ethics.

This statement may seem strange coming from someone who from a very early age has lived as a monk in robes. Yet I see no contradiction here. My faith enjoins me to strive for the welfare and benefit of all sentient beings, and reaching out beyond my own tradition, to those of other religions and those of none, is entirely in keeping with this.

I am confident that it is both possible and worthwhile to attempt a new secular approach to universal ethics. My confidence comes from my conviction that all of us, all human beings, are basically inclined or disposed toward what we perceive to be good. Whatever we do, we do because we think it will be of some benefit. At the same time, we all appreciate the kindness of others. We are all, by nature, oriented toward the basic human values of love and compassion. We all prefer the love of others to their hatred. We all prefer others’ generosity to their meanness. And who among us does not prefer tolerance, respect and forgiveness of our failings to bigotry, disrespect and resentment?

In view of this, I am of the firm opinion that we have within our grasp a way, and a means, to ground inner values without contradicting any religion and yet, crucially, without depending on religion. The development and practice of this new system of ethics is what I propose to elaborate in the course of this book. It is my hope that doing so will help to promote understanding of the need for ethical awareness and inner values in this age of excessive materialism.

At the outset I should make it clear that my intention is not to dictate moral values. Doing that would be of no benefit. To try to impose moral principles from outside, to impose them, as it were, by command, can never be effective. Instead, I call for each of us to come to our own understanding of the importance of inner values. For it is these inner values which are the source of both an ethically harmonious world and the individual peace of mind, confidence and happiness we all seek. Of course, all the world’s major religions, with their emphasis on love, compassion, patience, tolerance and forgiveness, can and do promote inner values. But the reality of the world today is that grounding ethics in religion is no longer adequate. This is why I believe the time has come to find a way of thinking about spirituality and ethics that is beyond religion.”

sursa

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Articole mai noi →