House of Cards

2 martie 2015 de 35 comentarii

Machiavelli nu a infundat puscaria degeaba. Atunci cand a hotarat sa publice Principele in vernacular, nu in latina cum ar fi fost normal, a dezvaluit cetateanului de rand din Florenta secretele puterii Medicilor. Serialul Netflix, House of Cards, incearca acelasi lucru. Sa ofere omului de rand o privire in culisele Casei Albe.

Eroul este Frank Underwood (Kevin Spacey), un politician abil care trece peste cadavre (nu doar metaforic) in drumul spre biroul oval. Sistemul de check-and-balance nu se autocorecteaza si media este de cumparat. Cei multi sunt asa cum spune Lapusneanu. FU emana un F U bine deghizat oridecateori tine un speech, citeaza din Biblie, sau interactioneaza “uman” cu alegatorii. Este Principele in secolul XXI.

Exista totusi un oponent periculos, care se contureaza de la inceput in saga: hackerul anarhist (Jimmi Simpson), mai exact, hackerul si prostituata (Rachel Brosnahan). Cand s-a incheiat prima serie, banuiam ca acest duo va aduce dreptatea pe care sistemul este incapabil sa o produca.

Idea imi place. Tot sistemul, constituenti si putere, sunt paralizati, si deznodamantul shakespearean va trebuii sa opuna homo sacer lui homo sacer: outcastul impotriva puterii absolute. Filmul american are aici o traditie. Absolute Power este doar un exemplu.

Seria a treia a inceput saptamana trecuta. In blogosfera se comenteaza ca vor fi patru serii de cate 13, 52 fiind numarul cartilor de joc. Nu stiu daca sunt doar eu, dar mi se pare ca ceva scartie in primul episod. Am impresia ca filmul incearca sa salveze sistemul. Ma tem ca, in cele din urma, politicieni cinstiti si o presa iubitoare de adevar ne vor salva iluziile. Ar fi pacat.

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Fiziologia istoriei ideilor

20 februarie 2015 de 20 comentarii

Ce ma nelamureste in discutiile recente de pe O2 legate de distinctiile si spurapunerile modernism/postmodernism este legitimitatea distinctiei intre diverse epoci intelectuale.
O descriere a legaturilor si relatiilor cauzale (din punct de vedere ideatic) intre indivizi separati de zalele lantului istoric – reprezinta o preocupare bizara din punct de vedere epistemologic si intotdeauna viciata de politic.

Pentru o fiziologie a istoriei ideilor iti trebuie o anatomie. Ori constituirea anatomiei epocilor de gandire prezinta cateva inconveninente: poate fi doar un demers taxonomic (unde criteriile de clasificare reflecta prejudecatile metodice si metodologice ale cercetatorului) pentru scopuri didactice; poate fi o maniera de manipulare politica (vezi falsele dihotomii nete intre scolasticism si umanism, sau intre scolasticism si renastere/reforma); poate fi doar o uzanta de limbaj in comunitati care folosesc diverse nume pentru diverse clustere de proprietati ale unor “worldview-uri” (intr-o folosire, cel mai adesea, arbitrara a termenilor).

Chiar si juramantul de credinta acordat unei anatomii acceptate arbitrar nu garanteaza o intelegere adecvata a fiziologiei. Cum se pot stabili relatiile dintre diversi filosofi/teologi/ganditori? Cum se poate stabili ca cineva a transgresat granitele unei epoci intelectuale? In contra amicului Gigi (de la care astept clarificari) faptul ca te nasti intr-un interval de timp istoric determinat nu te atribuie cu necesitate unui spirit al veacului (ma asteptam ca un libertarian sa aiba un individualism metodologic mai pronuntat, dar…). La nivel de mase, common sense realism este cel mai adesea tot ce trebuie, inflatia terminologica a academiei are un impact minor aspura “taranului de pe camp” si tocmai de aceea scolarizarea trebuie sa “educe” masele asupra modului “adecvat” de gandire.

Poate in intentiile, laudabile pedagogic, de categorizare a oreintarilor intelectuale le bagam prea adesea pumnul in gura unor genii defuncte, care, daca ar fi de fata, “ne-ar da injoseala”

Istoria, defectuoasa metodologic, a gandirii si ideilor umane presupune in mod ciudat un lector omniscient anistoric si un hiperstructuralism deghizat in obiectivitate – pentru istoricul/clasificatorul care are perspectiva de nicaieri a fluxului ideilor. Derutante sunt doua aspecte: faptul ca occidentul este cu precadere focusul preocuparilor noastre legate de istoria gandirii (da, sa se arunce cu pietre pentru ca remarca este postmoderna) si ca limbajul pradigmelor/worldview-urilor/epocilor/epistemelor a devenit, pe cat de nenatural, pe atat de inevitabil.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Postmodernismul este un shibboleth

18 februarie 2015 de 41 comentarii

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

Specii de atei si ere intelectuale aferente

15 februarie 2015 de 9 comentarii

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.  Din nou, ca modern(ist) spun:  esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este  idolatria pozitivista a omului si nu ateism  ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam-  dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul  ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Miscarea Intelligent Design trebuie judecata dupa roade

6 februarie 2015 de 108 comentarii

Hegel spune ca pe masura ce Dumnezeu este obiectivizat, creste alienarea omului, iar institutiile politico-religioase devin tot mai corupte si tiranice.

O sa ofer un exemplu.

Undeva are loc o mutatie si omul afla ca are cancer. Dumnezeu poate sa joace aici doua roluri distincte si opuse unul altuia.

A. Dumnezeu lucreaza din-afara. Bolnavul cere pastorului si batranilor bisericii (institutia corupta/tiranica), sa faca ungerea, marturiseste ca s-a mai uitat in Sabat la meci, a vorbit de rau conducerea, etc., pacatele ii sunt iertate (caci mare putere are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit), si acum asteapta ca Dumnezeu sa traga sfoara supra-naturala, sa repare designul stricat de Satana. Dumnezeu nu trage sfoara respectiva, de unde concluzia ca a tras alta sfoara: a fost voia lui ca fratele sa aiba cancer, pentru ca asa este mai bine, o sa ne explice Isus in cer, etc. Dumnezeu este o forta care lucreaza dinafara.

B. Dumnezeu lucreaza dinlauntru. Omul incepe lupta cu nefiinta, face chemo, cauta vindecare sau sa-si prelungeasca viata si sa-i dea sens dincolo de moarte. Dumnezeu este o forta care lucreaza din-launtru.

Religia organizata este Antichristul. Dumnezeu este obiectivizat intr-o institutie corupta/tiranica. Aceasta institutie are nevoie sa demonstreze ca Dumnezeu este o forta in-afara care trage sfori, pentru ca sforile trec si prin mainile ei. Daca Dumnezeu lucreaza din-launtru in-afara, omul este liber. Daca Dumnezeu lucreaza din-afara, omul trebuie sa-si supuna vointa unei puteri exterioare. Intrucat pe Dumnezeu nimeni nu l-a vazut, (in afara de Petrache Lupu si inca cativa), pana la urma ajungi tot pe mana sfintilor.

Biserica are nevoie sa demonstreze ca Dumnezeu trage sfori, in colaborare cu biserica (vezi „Experiente pe Calea Ingusta”, multumesc Paul). Argumentul „stiintific” pentru sfori este Intelligent Design.

Scopul este politic. Dovada: Rusia a interzis predarea evolutiei in scoli, Romania (biserica+politicieni corupti +prosti da’ multi), a facut la fel, tarile Islamice la fel, extrema dreapta crestina in US cheltuieste sute de milioane sa introduca idea “numai o teorie” si “predarea controversei” in scoli.

Feriti-va de profeti mincinosi. Ii veti cunoaste dupa roade.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , ,

Darwin’s Doubt vs. Google – lui George Dumitru

4 februarie 2015 de 72 comentarii

Acest articol este un răspuns la un video al lui George Dumitru, în care prezintă câteva argumente în favoarea Intelligent Design. Argumentul principal pe care l-am identificat este următorul: ADN-ul ar fi informație funcțională, ”meaningful”, întrucât îndeplinește 4 condiții:
1. este pragmatică – are un scop
2. este semantică – mesajul are un sens
3. are sintaxă – o formă specifică
4. poate fi supusă analizelor
Concluzia lui Meyer pare a fi aceea că doar o persoană inteligentă, asemenea unui om, poate transmite informație funcțională. Pentru a analiza aceste afirmații, voi face referire la teoria sistemelor complexe, apoi vom analiza un studiu de caz propus de neurocercetătorul Michael Gazzaniga – sistemul reclamelor Google. Apoi mă voi întoarce la restul afirmațiilor lui George. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Random vs. random

27 ianuarie 2015 de 54 comentarii

Trebuie sa ofer cateva informatii suplimentare cu privire la exemplul cu sahul aleatoriu.

O sa incep cu problemele conceptului Intelligent Design.

Ideea unui scop sau finalitati in univers este valida din punct de vedere filosofic sau ca intuitie personala. Eu insumi am sustinut-o in repetate randuri. Ceea ce resping este ID ca obiect al stiintei. De exemplu, Ps 19 este valid ca teologie poetica, dar nu ca astronomie.

ID are la baza argumentul din ignoranta: daca ceva nu poate fi explicat la un moment istoric dat inseamna ca are in mod necesar o explicatie supranaturala. Argumentul este invalid din punct de vedere logic. Din punct de vedere teologic, cred ca a venit vremea sa nu mai vedem in Dumnezeu un shaman cosmic.

Exista doua intrebari distincte. Prima este daca avem dovezi ca exista un proces natural de crestere a informatiei in istoria universului si a vietii. A doua este daca intelegem mecanismul natural al acestui proces.

Cu privire la prima intrebare, raspunsul este da, fara echivoc. Avem dovada ca universul a evoluat de la o supa de fotoni si electroni, la primii atomi de hidrogen, heliu si litiu, apoi la elementele din tabelul periodic si, in cele din urma, la compusi prebiotici.

Acest proces reprezinta o crestere in informatie. Intelegem mecanismul natural al procesului. Intelegem procesul nucleosintezei in stele si chimia carbonului. Intelegem cum s-au format sorii si planetele, cum apare abundenta de apa si oxigen in nebuloasa primara, cum au aparut compusii prebiotici in sistemul solar. Intelegem desemenea ca acest proces a avut loc pe baza legilor fizicii asa cum sunt intelese astazi, fara interventie supranaturala. Legea entropiei va duce probabil universul la stare de echilibru, dar asta va avea loc peste trilioane de ani.

Sa trecem la viata.

Sistemul solar abunda de compusi prebiotic care au aparut natural.

Dupa decenii de explorare a planetei Marte, exista consensul ca probabilitatea ca Marte sa fi avut viata microbiala este foarte mare. Descoperirea de structuri care au morfologia identica cu stromatolite si microbialite de pe pamant, implica o probabilitate mai mica de 0,004% ca acestea sa nu fie de origine biologica. Viata nu este o creatie speciala pe planeta noastra.

Istoria vietii, asa cum o cunoastem din raportul fosilelor, incepe cu procariote, continua cu eukariote apoi organisme multicelulare, explozia cambrianului si, in sfarsit, cei 500k de evolutie multicelulara. Acest proces reprezinta o crestere in informatie.

Intrebarea este daca intelegem mecanismul cresterii informatiei in istoria vietii.

Raspunsul corect este ca intelegem in parte. Stim de exemplu ca informatia nu se “scurge” doar de la ADN – ARN – proteina, ci si invers. Stim ca genele se pot dubla accidental, dublura fiind supusa la mutatii ulterioare. Invocare entropiei nu tine apa. Cresterea informatiei necesita surse de energie externa, care sunt furnizate de soare si geologia activa a pamantului. Pana la starea de echilibru mai sunt miliarde de ani.

Stiinta cauta raspunsuri naturale. ID sugereaza ca stiinta ar trebui sa se opreasca din cautari si sa accepte supranaturalul. Este evul mediu deghizat in scepticism filosofic.

Si acum sa explic exemplul cu sahul.

Diferenta intre jocul de sah si evolutie este aceia ca jocul nu se reproduce. O combinatie victorioasa este uitata in jocul urmator. Ce s-ar intampa daca programul ar selecta combinatiile victorioase sa fie repetate de cate ori circumstantele se repeta? De exemplu, un sah la rege cu o tura si un pion. Sau o configuratie care duce la eliminarea reginei de la inceputul jocului? Raspunsul simplu este ca asa functioneaza un program de sah. Programul nu gandeste, ci alege miscarea care intr-o anumita configuratie este cea mai probabila sa duca la victorie. Pe ce se bazeaza alegerea? Pe analiza statistica a tuturor jocurilor stocate in memoria programului.

Dar tocmai asta se intampla in istoria vietii. O miscare norocoasa este selectata sa ramana in memoria ADN. Atunci cand un organism se reproduce, are loc re-aranjarea partiala a alelelor prin crossing over si mutatii, care este un joc orb. Alele victorioase intr-un anumit mediu, sunt selectate sa ramana in memoria genetica a populatiei care traieste in acel mediu. Procesul continua in spirala.

Exemplul clasic : broasca.

S-ar spune ca broastele sunt verzi pentru a se confunda cu mediul si a nu fi mancate de barza, si ca au burta alba ca sa nu fie mancate de stiuca. Adevarul este ca barza si stiuca au selectat culoarea verde/alba mancand indivizii care aveau alte alele decat ale broastelor fara culori de camuflaj. La randul ei, broasca „selecteaza” acuitatea vizuala la stiuca si barza.

Este randon vs random.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Intelligent design?

26 ianuarie 2015 de 30 comentarii

Daca aveti rabdare sa urmatiti acest program, vedeti doua computere jucand sah aleatoriu. In majoritatea cazurilor, matchul se termina in remiza, dar uneori un computer castiga. Daca jocul este descris retrospectiv, victoria apare ca rezultat al unui plan bine gandit. In realitate victoria este si nu este accidentala. Accidentale sunt miscarile. Structura logica este data de regulile jocului.

Evolutia este un proces orb, dar legile selectiei naturale si ale ereditatii stabilesc regulile jocului, de unde aparenta de design.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

De ce o invidiez pe Serena Williams

25 ianuarie 2015 de 24 comentarii

Cand o vad pe Serena Williams multumind lui Iehova in fata milioanelor de admiratori, ma musca sarpele invidiei.

Inteleg ca se poarta cruci pe stadioane, dar toata lumea stie ca sunt mai degraba totemuri. Intr-un viitor ipotetic, arheologii vor trage concluzia ca Jeezas a fost patronul jucatorilor de fotbal american. Dar martorii?

Este ca si cum Macabeii ar fi participat la jocurile lui Hercules in numele lui Yahweh, in loc sa faca razboi din cauza lor. Nu ar trebui Serena si Venus sa mearga din casa in casa cu Turnul de Veghe, mai degraba decat sa colinde stadioanele cu racheta? Imaginat-va ca suna martorii la usa. “Hi, I am Serena Williams and she is my sister Venus”. Sa vezi atunci dublu.

Adevarul este ca toate cultele practica dublul standard. Turnul de Veghe este antimundan, dar Michael Jackson este un bun PR. Martorii celebreaza in secret victoriile surorilor Williams, amintindu-si ca Iehova foloseste uneori mijloace ne-ortodoxe. De aici invidia. Parafrazandu-l pe Catavencu, de ce nu avem si noi apostatii nostri la grand-slam? Noi care avem reforma sanitara?

Este adevarat ca Nastase avea niste rude AZS pe langa Ramnicul Sarat, dar lantul de cromozoni nu era dublat de meme comune. Candva, la o nunta in Atlanta, un american m-a intrebat daca este adevarat ca “the great Nasty” este roman. “Uite, ala e nepotul lui” i-am raspuns aratand spre un cavaler de onoare. “You are not going to tell me that Nasty is SDA”. Fireste. Nu din cauza la “theatrics” sau mult-trambitatul numar de 1500, (in bible-belt asta nu e o contradictie). Adevarul este ca nu imi pot imagina un campion AZS.

Mai intai, reforma s(oi)anitara este mai aproape de obsesiile ipohondre decat de idealul auto-depasirii si a spargerii limitelor. Dar, mai ales, este vorba despre faptul ca, la fel ca in cazul quakerilor, cultura AZS poarta amprenta unei mame puternice.

Asta a insemnat un avantaj la timpul respectiv. Femeile au instincte domestice care balanseaza inclinatia spre violenta si risc a barbatului. In contextul barbarismului inerent in religia de frontiera, Anne Lee sau Ellen White au adus ceea ce lipsea culturii de tip Biblia si pusca. Insa o copilarie sanatoasa poate deveni o maturitatate neimplinita atunci cand mama isi emasculeaza fiul din prea multa grija.

Probabil simptomul tipic este marturia impotriva ciclismului. Intre timp, am acceptat bicicleta dar am continuat sa fugim de orice risc mai mare decat mersul pe bicicleta. Absenta spiritului sportiv este doar un simptom. Adevarata problema este evitarea provocarilor intelectuale si a riscurilor teologice. Cand voi vedea un SDA pe podiumul olimpic voi sti ca a venit timpul si pentru riscurile stiintei si ale provocarilor teologice. Pana atunci, ne vom tine de fusta mamei.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , ,

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

24 ianuarie 2015 de 35 comentarii

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , , , , , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →