oxigen2

Portretul unui ateu

Spuneti-mi si mie: un pastor care manipuleaza fara rusine membrii unui comitet, punindu-i sa se roage pina cind decizia lor corespunde asteptarilor sale, nu este un om fara Dumnezeu? Membrii de comitet care accepta si participa la asemenea mascarade – adevarate insulte la adresa inteligentei omenesti, daramite la onoarea unui dumnezeu – nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Un pastor fara obraz, care da din gura despre binele pe care-l face si raul pe care n-ar accepta in ruptul capului sa-l faca, dar care tace neputincios, las, in fata raului care este cite un coleg de-al sau, nu este un om fara Dumnezeu? Oameni care se pretind crestini – slujitori ai dragostei si ai adevarului – care tainuiesc inca trecuturi mizerabile, eventual de turnatori, nu sint ei oameni fara Dumnezeu? Scursurile umane care se ingrijesc de aplicarea unor regulamente, dar nu dau doi bani pe suferinta umana, in oricare dintre formele ei, chiar si atunci cind aceasta le sta nuda in fata, nu sint niste oameni fara Dumnezeu?

Ce spuneti de un teolog care face din impartasirea acelorasi opinii dogmatice criterii de prietenie? Nu este el un om fara Dumnezeu? Eu cunosc teologi adventisti care nu si-au vorbit de zeci de ani, pe simplul motiv ca ideile lor despre Dumnezeu sint mai importante decit omul pe care il au in fata. Sau, poate, pentru ca prietenia lor n-a fost niciodata mai mult decit coniventa in savirsirea unui abuz spiritual. Ce spuneti de un crestin care predica Dumnezeul dragostei, dar se uita la altii in gura sa vada ce maninca si nu ii poate intilni pe Dumnezeu si pe ceilalti decit la ore fixe, dupa o regula arbitrara de calendar? Nu este el un om fara Dumnezeu?

In fine, ce este fetisismul cartii care contine toate raspunsurile corecte (fie ea Biblie sau Coran) daca nu instrumentul perfect de indobitocire a omului fara Dumnezeu – acea specie subumana care trebuie sa primeasca mereu raspunsurile de-a gata? Nu cunosc megalomanie mai desantata si respingatoare decit a teologului din povestea spusa – fireste – de teologi, in care teologul sta bine mersi pe virful muntelui, asteptind sa ajunga acolo si omul de stiinta. Evident, el nici nu-si poate inchipui ca s-ar putea sa fi gresit virful, ca muntele pe care crede ca sta e un musuroi de furnici sau ca nu e nimic glorios in a sta cocotat pe virful unui munte, cind toti oamenii pe care i-ai putea iubi sint in vale.

Da, ateismul e in floare, dar nu unde v-ati astepta, ci chiar in biserici.

Despre sacru, noi, profanii

Sacrul, draga Tabita, este un epifenomen al alteritatii. Iar cea mai intilnita sistematizare a lui este cea spatiala (vezi heterotopiile lui Foucault). Templul este sfint si greu sau deloc accesibil (vezi de exemplu postarea mea de aici); cel care sta in fata, in afara lui este pro-fanul. Tara mea este pamint sfint tocmai pentru ca are granite, fiind clar delimitata de tara ta, de tara lui. Nebunul sau leprosul este sacru pentru ca este altfel. Cerul este sfint pentru ca il imaginam dincolo. Sacerdotul este sfint pentru ca poarta toale si tichii fistichii si sade mereu pe un jilt mai inalt – este exceptional.

Asta ma aduce, pentru moment, inapoi la observatia pe care am mai facut-o (in contextul discursului teologic) cu privire la pluralitatea fundamentala a fiintei. Absolutul (Cel in afara oricarei relatii) nu poate fi sfint. Nu exista „inalt” decit daca exista „mai jos”. Nu exista „(Cel cu totul) altfel” decit daca exista „fel(uri)”. Nu exista „sacru” daca nu are cine sacraliza – „sfinteasca-se Numele Tau”.

Si, privind tot inapoi, trebuie sa-ti aduc aminte ca autorii Noului Testament au propus o revolutie prea adesea ignorata (din pacate, chiar in crestinism) – ruperea perdelei, darimarea „zidului de despartire”, inlaturarea oricarei bariere. Cel-cu-totul-altfel ne seamana deplin, inclusiv in suferinta si moarte. Iar spatiul sfint devine accesibil oricui. Apocalipsa inchipuie o lume fara templu; or, n-ai cum sa fii pro-fan daca a disparut fanum-ul. Si, din nou, nu exista sacru daca nu exista profan – nu mai exista un „afara” caruia sa i se opuna un „inauntru”.

Prin urmare, daca e sa fiu crestin, nu dau doi bani pe scufii si patrafire, pe titluri si strane. Ma lasa rece altarele (amvoanele) si sacristiile. Bunatatea este liturghia mea; iertarea sacrificiul meu. Nimic nu e prea sfint sa nu poata fi daruit, sa nu poata fi lasat in urma. Nimeni nu e prea departe sa nu-mi poata fi aproape. Sfintesc totul pentru ca sint un templu deschis.

In fine, mi-a placut incertitudinea lui NL in a ma trece printre teistii care scriu pe O2. Pentru ca ma lasa rece si categoriile ideologice „teist” si „ateu”. Ma intereseaza doar daca esti un templu deschis. Suficient de deschis cit sa se vada ca Sfinta Sfintelor e goala 🙂

Estul este rosu

Se spune ca Nicolae Iorga, enervat fiind de Armand Calinescu, politician de seama in perioada interbelica, ar fi spus ca nu va divulga numele celui care l-a enervat dar, daca se va supara, ii va scoate si celalalt ochi. Este genul de aluzie fara nume dar de care se prinde toata lumea. Iar asta pentru ca toti stiau ca Armand Calinescu avea doar un singur ochi! Nici eu n-am sa divulg numele celui care ne ataca saracia si nevoile si neamul ci doar am sa spun ca daca ma supar am sa-i revoc licenta de pilot!

In ultima vreme se tot profileaza la orizontul echatologiei noastre un nou tip de predicator al Evangheliei. A apus vremea vorbitorilor enigmatici si cuminti care “terminindu-si rostul lor, langa noi se sting si mor” (se pare ca si poetul insusi si-a terminat deja rostul!). Apare tipul revolutionarului ascet si dezinteresat care declara razboiul sfant si criza profana, vede conspiratii si seamana deznadejde, adulmeca duminica si adora persecutia. Transforma miracolul in fapt cotidian, rasul in plans iar plansul in disperare, demonizeaza lumea si idealizeaza enclava, masoara timpul si scurteaza vremea. Ii scoate ochiul diavolului pentru ca este suspect de verde si declara munca patriotica decupata din rai. Inchide si deschide poarta imparatiei pe criterii foarte culinare, vestimentare, muzicale sau literare si ii culpabilizeaza pe toti cei angrenati full time pe tarlaua Babilonului, si care nu mai inteleg nimic din desartaciunea maculaturii salariului lor, ca din cauza lor nu putem urmari sfarsitul in direct.

Aceasta icoana evlavioasa care se pretinde autentica in viata reala, cu privire scrutatoare, frunte libera si carticica rosie este noul simbol al luptei de clasa, religioasa si militanta, angrenata in plina revolutie eschatologica, si unde toti cei care continua sa traiasca mai departe in second life vor trebui sa plateasca scump pretul huzurelii lor: ori se vor inrola in detasamentele sfarsitului ori vor pieri ca tradatori in viitoarea scufundare. Noul model cultural, seducator prin aparenta dar autoamagitor prin esenta, reuseste sa picteze tabloul impresionist al unui inevitabil „Tea Party”, atat de necesar pentru provocarea unei bisericii prea birocrate si super centralizate, dar care pe plaiurile autohtone s-ar traduce mai degraba prin „Strawberry Fiesta”, unde fiecare culege ce-i place dar la sfarsit ramane cu ochii in soare!

Toate revolutiile incep cu o carticica si cu intrebarea fundamentala, “Ce-i de facut?” Marca distinctiva a noi revolutii culturale este aceiasi carticica rosie. Nu e obligatoriu sa fie rosul tipografic dar este inevitabil rosul mistico-fantastic. E vorba de manualul revolutionarului grabit si necajit care are nevoie de ghid in jungla de nedescris in care se ascunde. Carticica iti spune totul si de toate: mancare, bautura, muzica, literatura, vestimentatie, educatie, viitor, familie, cariera, finante. Mai ales finante! Este noul oracol portabil in care doar daca esti razvratit nu ai cum sa nu afli raspunsuri precise la probleme si mai exacte ale vietii. Asa ca nu mai e cazul sa gandesti, sa intrebi, sa comentezi, lamentezi, ingrijorezi sau sa te indoiesti. Nici nu mai e timp de asa ceva ci doar de reactia soldatului perfect: “Yes, sir! No, sir!”

Paradoxul este ca la inceput carticica n-a fost rosie si nici nu si-a propus sa poarte culori stridente. A fost doar o serie de sfaturi bune si relevenate pentru cei care nu prea intelegeau ce scria in Carte. Insa aici este geniul revolutionarului sacerdot, ca printr-o transubstantatiune mistico-ideologica sa reuseasca sa tranforme orice carticica buna de citit intr-una rosie de urmat si orice imn protestant in „Estul este rosu”! Iar dupa savarsirea minunii cu metamorfoza culorilor, toate celelalte elemente ale vietii se vor imparti obligatoriu si inevitabil, doar in alb si negru.

Dar despre povestea lui alb si negru alta data. Pana atunci paziti-va de cei care vor sa va fure culorile si care vor sa confiste Cartea in numele unui manual rosu. Intrebati-l pe Mao daca nu ma credeti pe mine. Doar revolutionarii stiu de ce!