oxigen2

Gata cu poveștile

Ca să exorcizez demonul ipocrit al melancoliei, o să scriu acum și pagina de amintiri din a doua studenție – anii de la Andrews University, în urma cărora am devenit, ca atîția alții, Stăpînul Divinității.

Una dintre consecințele diferențelor dintre Cernica și Berrien Springs e că, deși conferă titluri diferite, acoperă cam aceeași programă. Ce se face în liceu în România se face în colegiu în America. Ce înveți pentru o licență în teologie în România, repeți pentru un Master of Divinity în America. Am făcut, cum ar veni, seminarul teologic de două ori. Ceea ce nu m-a deranjat cîtuși de puțin, pentru că – după cum știți deja – n-am fost niciodată grăbit să ajung niciunde, iar diferența de calitate a profesorilor și a bibliotecii era, la ora aceea, în general colosală.

O altă diferență fericită ține de caracterul mult mai flexibil, individualizabil, al programei. La Andrews, nu ești prizonierul unei clase, nici măcar al unei promoții. Sînt cursuri obligatorii, dar nu este obligatorie (decît cu mici excepții) ordinea lor. În plus, ai un număr considerabil de elective. Și nu te oprește nimeni să iei cursuri doctorale. Așa se face că mi-am băgat, cu remarcabil succes, picioarele în ce nu m-a interesat – am copiat la examenul de istoria bisericii adventiste, am predat o lucrare plagiată integral la cel de creaționism, am făcut de două ori cursul de relații interpersonale (asta și pentru că primul prof a fost un rigid cu probleme de relaționare interpersonală). M-am concentrat însă pe disciplinele de teologie propriu-zisă, de la cele tehnice (limbi moarte, critică textuală, istorie intertestamentară și greaca LXX) la cele de substanță (hermeneutică, teologie istorică și sistematică, teologie biblică).

Dintre profesori, Doukhan, Choi, Gane, Canale și van Bemmelen au fost probabil cei mai interesanți. Nu mai predau, dar încă locuiau în zonă un Bacchiocchi sau o Running. Între colegi, un doctorand orb care excela în studii veterotestamentare. Un altul care lucra la un lexicon medio-egiptean. Omeni din toată lumea, aducînd cu ei povești care mai de care. Din bibliotecă, sigur mi-au rămas în minte lecturile pe îndelete dintr-un Whitehead sau un Lévinas. În plus, pentru adventiștii plictisiți, există, la doar o jumătate de oră, biblioteca și profesorii de la University of Notre Dame – una dintre cele mai bune școli catolice din lume.

Un alt avantaj considerabil a fost existența în cadrul universității a unui mic conservator, cu săli private de studiu. Ceea ce nu înseamnă că nu fugeam tot timpul, de la cursurile cîh, la pianul din capela seminarului. Ba chiar am lucrat la WAUS, postul de muzică clasică din campus. La un moment dat, am abandonat un Enthousiasmos care pierdea entuziasm în favoarea exclusivității pianului. Am locuit, în ultimii ani de studii, în Chicago, frecventînd tot ce are mai bun de oferit în domeniu o metropolă. Așa am ascultat, pentru prima dată live, The King’s Singers. Sau i-am văzut în exercițiul funcțiunii pe Barenboim, Watts, Bronfman, Kern, Lisitsa sau Thibaudet. Din biblioteca teologică de la Wheaton College îi trimiteam lui Florin ce-i lipsea din bibliografia cercetării lui doctorale. Iar la University of Chicago refăceam pașii lui Eliade și Culianu.

În America am intrat prima dată într-un sex shop, am mîncat prima dată din bucătăria persană, am învățat pentru prima dată ce faci on a date. Iar, după ce am devenit Stăpînul Divinității, mi-am luat în serios, pe cont propriu, studiile de teologie. Mi-au mai trebuit încă vreo cinci ani să părăsesc adventismul, creștinismul, teismul. Dumnezeu e un stăpîn de la care se fuge greu.

PS În adventismul american joacă golf și directorii de spitale adventiste, și profesorii de teologie.

PPS Tot anii de Chicago mi l-au scos în cale pe Cláudio Richerme. E plină lumea de excelenți muzicieni de care n-ați auzit și nu veți auzi niciodată – și pe care puțin îi interesează că scena lor e mică. Poate scăpăm și noi, românii, odată de complexul marginalității. Cláudio m-a făcut să-l iubesc, ca niciodată înainte, pe Villa-Lobos. Și mi-a dăruit excelenta lui carte de tehnică pianistică.

O schiță istorică

Adventiștii sînt nou veniți în lumea teologiei. Nu cred să fi existat un pastor cu studii postuniversitare relevante în lumea adventistă înaintea Yorkshireman-ului Heppenstall, iar Andrews University nu a început să devină ceea ce este astăzi decît după 1960. Ca în România „pionierilor”, vîrfurile intelectuale ale adventismului învățaseră carte în afara bisericii și, cel mai adesea, nu carte de teologie. Din perspectiva asta, Ellen White e, fără doar și poate, doctor seraphicus, angelicus, hyperbolicus, melifluus et mirabilis, scholasticus, atque universalis al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Fără ea, nu s-ar fi făcut mai deloc carte în vreun seminar adventist.

Prin urmare, pentru a fi teolog marcant în lumea adventistă românească ajungea, pe vremuri, să rupi niște engleză și să te pui pe tradus EGW. Ba, treacă-meargă, puteai și să știi doar franceză și să traduci traduceri. Printre primii care au avut inspirația să spargă cercul strîmt al îndoctrinării white-iste au fost deja pomeniții Nelu și Dezső, care s-au dus și la școli ortodoxe de teologie. Eu am găsit patristică, încă adolescent, în biblioteca unchiului meu (wink, wink, Ibriane). Mai apoi, un Aurel Ionică sau un Florin Lăiu s-au pus pe învățat, aproximativ, greacă și ebraică. Un Wilhelm Moldovan sau Adalbert Orban au descoperit dogmatiștii reformați. Astea au fost vîrfurile teologice adventiste pînă prin anul 2000.

După metamorfoza comunismului din ’90, majoritatea covîrșitoare a celor care au studiat mai serios teologie au rămas în diaspora. La Cernica, singurul om cu acte în regulă din perspectiva ministerului de resort a fost, multă vreme, idiotul util Iacob Coman. Care – apropo – a devenit pastor adventist fără studii de teologie adventistă, doar din inerția unui sistem în care profesorii de seminar nu puteau să nu fie și pastori. Doar în ultimii 10-15 ani s-a format, cu toate chinurile nașterii, un nucleu profesionist la Cernica – probabil încă prea tributar unei ideologii expirate și fără reală autonomie universitară (vechea meteahnă a oricărei școli de teologie din România).

Sînt homosexuali în teologia adventistă? Sigur. Așa cum avem lingăi, nesimțiți, ignoranți, bătăuși, jucători de golf și șmenari. Întocmai ca printre laicii adventiști. Și da, la teologie, la Cernica, am învățat eu cum să-mi spăl bine glandul și prepuțul penisului, pentru a preveni efectele neplăcute ale acumulării de smegmă.

Ăsta era nivelul teologiei adventiste la anul Domnului 2000.

PS Hai să fiu incorect politic și să le aduc aminte cititorilor mei adventiști că e mai rău să fii jucător de golf decît homosexual.

PPS Coleg de generație cu Heppenstall, dar cu doctorat în egiptologie, nu teologie, a fost Siegfried Horn.

Precum și înfrîngeri

Coleg de promoție cu unchiu’ Nelu și bunul Dezső, pastorul adventist Ștefan Faur a murit acum două decenii, la 76 de ani. În necrologul publicat la data aceea de Conferința Banat, un mai tînăr coleg spunea despre el că ar fi avut „biruințe, precum și înfrîngeri dureroase”. Ca oricare dintre noi, nu?

În presa de scandal din aceeași perioadă, dar și de mai tîrziu, un anumit om de televiziune adventist e descris ca entuziast al scobitului în nas și promotor de tinere talente. Azi, vomită superior peste amintirea pastorului Faur. Ca oricare dintre noi, nu?

Iacob Coman are la activ nu doar indigeste volume de poezie, ci și penibile ”seminarii” în care, deloc poetic, își exhibă apetențele sexuale. Ca să nu mai vorbim de flirturile, uneori poetice, cu tinere talente. Ca oricare dintre noi, nu?

Rememorez un episod de acum douăzeci de ani, avînd grijă să nu mă împroprietăresc peste povestea altcuiva. Omul de televiziune adventist, director de fan club “Iacob Coman”, simte miros de sînge. Ca oricare dintre noi, nu?

Noi credem…

Ca pamantul e plat.

Ca aselenizarea misunii Apollo 11 a fost filmata cu ecran verde.

Ca universul a fost creat pe data de 23 Octombrie 4004 I.H.

Ca pandemia Covid 19 este o inventie a guvernelor pentru anularea drepturilor religioase si virusul (daca exista) a fost creat in laborator pentru a a asigura victoria lui Biden in 2020 si pentru a reduce populatia lumii.

Ca purtarea mastii de protectie este semnul fiarei din Apocalips 13, 16 si masurile de carantina au ca scop sabotarea serviciilor de inchinare publica.

Ca vaccinurile anti Covid produc modificari genetice care au ca scop sa transforme mintile noastre pentru a devenii atei si homosexuali obedienti fata de guvernul secular.

Ca Biblia este inspirata verbal si ineranta.

Ca guvernele si camerele legislative au datoria sa implementeze instructiunile date prin Moise pe Sinai.

Ca decriminalizarea avortului este genocid si ca femeile care comit avort trebuie condamnate pentru omucidere.

Ca femeile adultere si lesbienele/homosexualii merita pedeapsa capitala. Barbatii adulteri au circumstante atenuante pentru ca barbatul a fost facut de Dumnezeu dupa chipul Sau (viril) si femeia are de la Dumnezeu porunca sa nu il ispiteasca.

Ca miscarea feminista este de la Satana.

Ca Barack Obama s-a nascut in Kenia.

Ca Donald Trump a fost randuit de Dumnezeu sa fie salvatorul crestinatatii si sa asigure reconstructia templului de la Ierusalim.

Ca Donald Trump este presedintele actual al Statelor Unite si ca uzurpatorii de la Casa Alba vor fi executati pentru tradare inainte de sfarsitul anului 2021.

Ca scopul vietii pe acest pamant este banul cu inscriptia In God we Trust si mersul regulat la biserica.

Ca avem datoria morala sa platim zecime dar nu avem datoria sa platime taxe pentru a sustine cheltuieli publice (exceptand cele militare).

Ca orice forma de asistenta medicala care nu este afacere privata sau caritate religioasa este comunism, adica ateism, adica de la Satana.

Ca orice miscare pentru protectia naturii este o forma de religie pagana.

Ca UAP sunt demoni si ca guvernele lumii se afla in alianta secreta cu UAP.

NOI CREDEM CA TOTI CEI CARE CRED ACESTE ADEVARURI TREBUIE SA-SI UNEASCA FORTELE PENTRU A ALEGE LEGIUITORI SI CONDUCATORI DUPA INIMA LUI DUMNEZEU IN VEDEREA SALVARII LUMII.

Credinciosi din toate tarile uniti-va.

Iarta-ma coana Zoitica

Alianta intre politica si religie in Romania nu este o alianta de tip medieval, nici macar una de tip fascist. Fascistii barem credeau in ceva. Louis XVI si-a jucat pana la capat rolul de reprezentant al divinitatii si parinte al natiunii, pentru care s-a rugat pe esafod. Oamenii acestia, popi, predicatori, evanghelisti TV, parlamentari, ministrii, presedinti, nu cred in nimic.

Alianta intre religie si politica in Romania este doar o cardasie intre doua clase de smecheri. Religia aduce voturi si politica ofera religiei celalalt capat al ciolanului. Pupat Piata Independentei. Nu exista in Romania un singur politician care sa creada in binele comun si 90% din oamenii amvonului, altarului, sau al studiolului TV sfintit sunt atei. Ceilalti 10% sunt naivi si singurul motiv pentru care cei 90% shmecheri nu stiu ca sunt atei este pentru ca le lipseste curajul sa o recunoasca si capacitatea de a-si examina convingerile in adancime.

Originea acestei aliante se gaseste in caracterul caragialesc al democratiei post ceausiste. Va amintiti scena din Scrisoarea Pierduta? Catavencu ingenuncheaza in fata rivalei lui si spune „Iarta-ma coana Zoitica”. „Te iert” – raspunde prima coana a judetului.

Nimeni altul decat parintele Nicolae Steinhardt a spus ca indurarea coanei Zoitica da pe fata spiritul crestin al romanului. Nu stiu daca sa rad sau sa plang, dar sunt sigur ca nenea Iancu se rasuceste in mormant.

Dupa ce, conform traditiei nationale, Voda a fost asasinat de boieri, demnitarii comunisti au venit in genunchi la tarfa din Babilon, rugandu-se pentru reconciliere, si tarfa i-a iertat in spiritul exceptionalismului national-crestin despre care batea campii cuviosul critic. Mai ales ca, in noua versiune a comediei, Catavencu se afla inca in posesia scrisorii, adica a dosarelor coanei Zoitica.

Si pentru ca tot vorbim de Caragiale, imi amintesc de lacuna lui Lache Diaconescu :

Ca legea noastra penala prezinta o lacuna… Ca in materie politica nu-ti este permis… fara sa mergi la ghilotina…

Parol.

Amintiri din hoinăreală

Și de data asta am vrut să scriu despre cu totul altceva. Despre originile fascinației fasciste românești (național-ortodoxe) cu corporatismul care sînt de găsit, comic, în filozofia politică catolică de după Rerum novarum (și în autori portughezi, de pildă, mari închinători „la curțile dorului”). Și despre etnocrație ca o continuare populistă a fanteziei teocratice a secolului al XVI-lea european (principele din cuius regio, eius religio înlocuit cu poporul suveran).

Dar m-a confiscat melancolia. Se împlinesc zilele astea 20 de ani de cînd m-am mîntuit de seminarul teologic adventist de la Cernica. Și, în loc de chermeză cu foști colegi sau criză de la mijlocul vieții, o să vă povestesc cam ce-a rămas cu mine din anii de studenție.

Am sfîrșit la teologie pentru că nu m-am dus, sîmbăta, la admitere la clasice. Am intrat fără probleme – la gramatică mă pregătisem oricum, pentru dogmatică îmi explicase bunul Dezső ce și cum, iar la interviu declarasem ritos că trăiesc intens solemnitatea judecății de cercetare. Dărvă m-a propus, nu știu de ce, șeful clasei, drept pentru care am devenit liderul unei cirezi de haimanale. 

În primul an, cursurile s-au ținut la liceul adventist din București. Am ales, laș, să nu stau în mizeria de cămin din campusul liceului. Așa se face că am început să scriu poezie – colegul cu care am împărțit camera de închiriat a unei mătuși fiind deja prins de viciul scrisului. Traduceam frecvent cînd ne țineau cursuri intensive profesori invitați din afară. Așa am învățat, din mers, la o sesiune de creaționism științific, cuvîntul „turbidity” – aluviune.  

Probabil că mai bine de jumătate dintre cei care au început seminarul în același an nu l-au terminat, cinci ani mai tărziu. Da, cinci. Pentru că, deși nu era acreditat universitar și n-ar fi trebuit să dureze nici patru, sadicii conducători iubiți au inventat și anul de practică, una dintre nesimțirile de prim rang ale adventismului românesc postdecembrist. 

Anul acela infam mi-a adus însă șansa de a face două semestre de litere (română-engleză) la Craiova. Am citit mult (inclusiv literatură română veche), mi-am tras internet, am mers la teatru, la filarmonică (unde am auzit un fa major de Gershwin în lectura memorabilă a lui Mihai Ungureanu), la biblioteca Institutului Francez (unde l-am descoperit pe Régis Debray, dar și pe Ilarie Voronca), la Piatra Olt – unde m-au dat afară colegii ortodocși din biserica lor. Tot de-atunci am cîștigat o trainică și complicată amiciție. 

Cîntam deja și colindam cu Enthousiasmos – unul dintre drogurile care m-au ajutat să supraviețuiesc acelor ani. Am făcut mai multe turnee în România și America, am lucrat cu maestrul Horváth, am înregristrat cîteva albume. I-am văzut crescînd pe Andrei Ioniță și Albert Tajti. M-am bucurat de prietenia lui Petre Anghel și a Eugeniei Miulescu. Bineînțeles, l-am aplaudat ocazional pe Edi.

În campusul de la Cernica, am disperat constant lumea petrecînd o grămadă de timp liber la pian, în compania lui Chopin, Liszt sau Rahmaninov. Din bibliotecă, mi-au rămas în minte doar cîteva cărți. Printre ele, cea despre Eclesiast a lui Jacques Ellul și cea despre Figurile de stil din Biblie a lui Bullinger. Au fost însă anii unor prietenii din care m-am nutrit cu nesaț. Alex, Dan, Artemis, Gabi, Flavius, Sebi, Atti, Adi, Adi, Tony – chapeau.

Tot atunci, am iubit prima femeie. Mamei mele – la lucru în Spania, să-și țină ambii copii în facultăți – îi făcea propuneri indecente tatăl unui actual președinte de conferință. Iar unuia dintre profesorii de la seminar îi tremurau glasul și buza de jos cînd vorbea cu mine în afara perimetrului sfînt al școlii.

Isus si Mos Craciun: Razboiul Cultural Mondial

Schelălei

Falsificarea istoriei la care au contribuit masiv păltinișenii constă în minciuna potrivit căreia drama românească începe abia în 1946. În realitate, am fost mereu niște nemernici.

Vă mirați că Academia Română este, încă, o colecție de dinozauri? Că Armata Română este protectoarea dosarelor preoților Bisericii Române? N-ar trebui. Și ultimele barometre ale opiniei publice ne aduc aminte că românii au maximă încredere în Biserică, Armată și Academie.

Adevărata religie a românilor este naționalismul. Rădăcinile problemei trebuie căutate nu în interbelic, ci în generația lui Urechia, Nenițescu și Nicolae Niculescu (aka Nifon Ploieșteanul).

„Deși numai prefect de Tulcea, Ioan Nenițescu a știut să se facă la un moment dat reprezentantul tuturor românilor dobrogeni și acțiunea sa hotărîtă împotriva străinilor reflectă toată nedreptatea ce se făcuse pînă atunci elementului românesc. Iar mijloacele violente ce a întrebuințat pentru a face să dispară contrastul dintre românii pînă atunci neglijați și naționalitățile străine favorizate, se explică ușor prin dorința de a cuceri pentru români cît mai curînd locul ce li se cuvenea între celelalte popoare dobrogene… Nu se poate tăgădui că tocmai intențiile lui cele mai bune, cum a fost de pildă colonizarea Deltei cu români, au fost mai puțin susținute de la centru.” Sublinierile sînt ale mele, cuvintele sînt ale lui Spiru Haret – armean, apropo.

Nenițescu este eternul poet al românismului. A scris „Pui de lei” – devenit imn comunist, dar și imn al „Revoluției”. Și „Țara mea” – făcută celebră de preotul românismului, Tudor Gheorghe.

Pe Nenițescu l-au susținut politic și liberalii, și conservatorii. Să nu căutați sfinți în politică.

Urechia – inventatorul românismului în toată slava lui protocronistă („daco-românismul”), antidemocratică, antisemită etc. Invidiosul de Eminescu (și acesta român cam adevărat).

Ortodoxia românească e o făcătură fin-de-siècle. După ce au adoptat, ultimii, grafia latină, preoții au trecut la inventarea unei liturghii proprii, specific românești. S-a căutat standardizarea repertoriului de muzică bisericească și purificarea lui etnică. Creștinismul vechi de două milenii al românilor e de pe la 1900.

Stați să vedeți ce români adevărați erau la Athos! Antimoderni, antisemiți, anticomuniști (adventiștii intrau, apropo, la „comuniști”). Antiortodocși – că detestau adoptarea calendarului gregorian.

Și azi se cîntă în bisericile ortodoxe varianta deiudaizată a psalmului lui Simeon (nunc dimittis) – cu „poporului, poporului Tău” sau „poporului binecredincios” în loc de „poporului Tău Israel”. Dovezile sînt pe YouTube – uneori, din slujbe de la catedrala patriarhală, în direct pe Trinitas.

Apropo, nu doar ortodocșii cîntă imnul ăsta antisemitizat. Nicolae Moldoveanu e foarte îndrăgit și printre neoprotestanți.

Fasciști au fost, fasciști sînt încă.

PS Ioan Vasiliu și-a luat numele Nenițescu de la un unchi călugăr (Ilarion Neniță). Și a fost printre altele ofițer în Armata Română și membru corespondent al Academiei Române.