M87 și ipoteza lui Laplace
20 aprilie 2019 39 comentarii
Notre-Dame: Ce a voit acel Apus?
17 aprilie 2019 18 comentarii
Nietzschedenkmal auf dem Holzmarkt in Naumburg, By Eandré, CC BY-SA 3.0 de, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34054646
Notre-Dame nu reprezintă pietatea medievală ci prima încercare a Europei de a se elibera de sub tirania ei. Într-o Europă în care călugări cu pupilele dilatate predicau Apocalipsa, iar ciuma bubonică era tratată cu procesiuni religioase și omorârea pisicilor negre (cei mai eficienți predatori împotriva șobolanilor care mișunau noaptea pe străzi), proiectul catedralei construite în decurs de generații reprezintă credința în istorie, adică secularismul. O credința pe care Biserica nu a avut-o niciodată și postmodernitatea a pierdut-o.
Notre-Dame a fost produsul micilor renașteri europene inițiate de Carol cel Mare și Otto, care au precedat Renașterea. În contextul dezbaterilor între via antiqua și via moderna, arhitectura gotică o reprezintă pe ultima. Pe plan filozofic, nominalismul preferă știința celor observabile și trecătoare științei celor nevăzute și eterne a realiștilor. Trubadurii nu cântă viețile sfinților ci frumusețea damelor și faptele cavalerilor. Constructorii liberi sunt mai interesați de traducerile arabe din Euclid și Arhimede decât de textele sacre, și introduc simboluri faustiene subtile în programul iconografic al catedralelor pe care le construiesc.
Și, ca să așezăm puțină sare pe rană, modernitatea medievală începe cu victoria lui Carol Martel împotriva Califatului și este susținută în continuare de experiența cruciadelor.
Întrebarea pe care o ridică titanismul simbolic al catedralei gotice este: Ce a voit acel Apus?
Emil Cioran este de acord cu poetul că Apusul a voit puterea. Spre deosebire de el, nu vede superioritatea spirituală a celui care apără sărăcia și nevoile neamului. Catedrala medievală – spune Cioran – reprezintă voința de putere. Noi nu am construit catedrale (medievale) pentru că baciul mioritic, în mod evident, nu are voință de putere și viață. Catedrala modernă a salvării neamului reprezintă de fapt același simptom.
Incendiul de la Notre-Dame este simbolul auto-imolării Europei, nu pentru că Europa a renunțat la sacru, adică la eternitate, ci pentru că Europa a obosit de istorie. Europa nu mai are voința de putere. Corectitudinea politica si hedonismul mandatoriu au reușit acolo unde nu a reușit ciuma bubonică. A distrus voința de supraviețuire și credința în viitor.
În altă ordine, incendiul de la Notre-Dame a oferit Bisericii o excelentă ocazie să abată atenția de la scandalul preoților pedofili la pericolul care îl reprezintă pentru civilizația apuseană lipsa de respect față de institutiile ei. Poate din cauza că respectul câștigat prin frică se pierde o dată cu ea? Ultima dată Biserica a fost „respectată” în Franța sub guvernul din Vichy când Parisul era ocupat de naziști și Franța lui Petain era disprețuită de axă și aliați în mod egal.
Însă nimic nu dovedește irelevanța Biserici (și a mediei) mai bine decât celebrarea pioasă a salvării relicvelor din incendiu. Acele relicve plimbate de călugări pe străzi insalubre pentru a salva Europa de ciuma bubonică. A fost salvată coroana de spini. Perfect. Biserica va putea continua circul încoronării lui Isus început în camera de tortură a lui Pilat din Pont și continuat de monarhiile europene de drept divin și dictaturile fasciste ale secolului XX.
Domnul a dat Speranta TV in mainile lui Adrian Sonka
10 aprilie 2019 32 comentarii
Dimineata aceasta am asteptat cu sufletul la gura raspunsul la intrebarea cea mai importanta despre natura (implicit originea) Universului, de la procesul lui Galileo incoace.
Este universul, – observat la punctul de prabusire al legilor lui, – asa cum il descrie fizica moderna, adica, este Teoria Relativitatii credibila in cea mai extrema si contraintuitiva instanta – sau este justificat scepticismul filozofic al umanismului postmodern si aroganta teologica a creationismului fundamentalist?
Surpriza cu privire la imaginea de sus este ca nu se deosebeste de reprezentarile grafice facute pe baza legilor fizicii in ultimele decenii. Imaginea discului de acretie apare ca o elipsa deformata si policroma din cauza lentilelor gravitationale si e efectului Doppler. La mijloc, orizontul de evenimente apare ca o sfera umbrita din care nici un fototn, nici un bit de informatie, nu se mai intoarce. „Caci unde-ajunge nu-i hotar…iar vremea…”. Imaginea a fost captata in unde radio, asa cum era de asteptat din cauza expansiunii spatiului pe o distanta de 55 milioane ani lumina. Un telescop virtual de marimea Pamantului, format dintr-o retea de 8 telescoape si cativa metrii cubi de hard drive a colectatat si analizat date timp de mai multi ani pentru a o recrea digital.
Stiam ca gaurile negre exista ca o deductie din Relativitatea Generala. Le-am localizat pe baza curburii spatiului, conforma aceleaisi teorii. Dar nimeni nu le-a vazut.
De unde argumentul familiar: prostii. Dumnezeu rade din cer, si noi impreuna cu el. Sagan and Satan. Nu ne intereseaza aberatiile unui evreu-german-socialist care a conspirat sa distruga fizica crestina a lui Newton si credinta in caracterul absolut al zilelor creatiei. Cu atat mai putin ne interseaza ce spune retardatul ala in caruciorul cu rotile pe care l-a lovit Dumnezeu in iubirea lui, sa se pocaiasca, si apoi l-a luat dracul.
Ei bine domnilor, voila. Einstein, Sagan, si Hawking tocmai au deschis o sampanie in iad. Curand veti sta in genunchi sub masa lor (afara sunt mincinosii) si ceea ce beti nu este pina colada.
Deocamdata, Domnul a dat Speranta cu public cu tot in mainile lui Adrian Sonka. Caile Domnului sunt misterioase ca gaurile negere.
Procesul lui Galileo rejucat ca circ media
6 aprilie 2019 27 comentarii
Imaginați-vă procesul lui Galileo în context echo chamber media. O adolescentă care face noviciat la o mănăstire din Londra trimite o întrebare „Cum să o conving pe prietena mea că Jupiter nu are sateliți”? De sub gluga neagră se aude vocea răgușită a Marelui Inchizitor. „Urmărește procesul până la capăt și vei afla răspunsul”. Apoi o felicită pe adolescentă că, la vârsta ei, urmărește Inchiziția TV.
Istoria se repetă, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă. Procesul lui Galileo, procesul bisericii împotriva științei, a fost re-jucat ca circ media la Speranța TV.
Beciul inchiziție a fost înlocuit de camera de ecou a Talibanului electronic, matematicienii iezuiți cu bufoni creaționiști, tortura apei cu tortura mentală a apei de ploaie. Bătrânul Galileo primește o indulgență în persoana lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, în timp ce Johannes Kepler, interpretat de Adrian Sonka, este demolat cu argumente împrumutate din cartea de colorat.
Nu lipsește nici întrebarea adolescentei: cum să o conving pe prietena mea că evoluționismul nu există (sic). Urmărește emisiunea până la capăt și vei afla – răspunde moderatorul.
Așa cum remarcă indignat Adrian Sonka, răspunsul dovedește că moderatorul a venit cu concluzia „dezbaterii” în buzunar. Se vede că domnul astronom nu știe cum se conduce o dezbatere sub călăuzirea Duhului Sfânt. Poate îl invită domnul pastor/președinte la o ședință de comitet să se lumineze.
La astfel de teme, profesionismul cere moderatorului să se situeze, cel puțin pentru show, în poziția mainstream, și să ceară invitaților argumente pro sau contra ei. Poziția deschis ideologică a lui Tiberiu Nica arată că emisunea este o farsă jurnalistică.
Să ne întoarcem însă la farsă rejucării tragediei lui Galileo.
Tragedia. Urban VIII a fost o minte luminată și înțelegea bine de ce Galileo are dreptate. Îngrijorarea lui era cu privire la faptul că revoluția științifică va duce la prăbușirea metafizicii medievale, care reprezenta baza filozofică a teologiei catolice. Scopul lui era să câștige timp ca biserica să se pregătească pentru apocalipsă. Aspectul tragic este că Galileo era el însuși un catolic loial care își iubea sincer biserica dar iubea mai mult adevărul. A preferat să spună adevărul și să lasă cerul să cadă.
Farsa. Nica și invitații lui neo-protestanți nu înțeleg de ce evoluția este un fapt dincolo de îndoială, și de ce teoria științifică a evoluției este singurul model valid pe care îl avem. Mai rău, ei cred că știu totul despre teoria evoluției pentru că au învățat de la savanți redneci cu educație de homeschool și acreditați la tipografiile de doctorate din biblebelt.
Tragedia. Biserica adoptase, de la Augustin, principiul că, atunci când contrazice știința, Biblia (în particular, Geneza) nu trebuie interpretată literal. Urban VIII a ignorat acest principu din real-politik. În contextul contra-reformațiunii, alegorizarea cosmologiei biblice ar fi dat apă la moară protestanților, care acuzau oricum teologia catolică de alegorizarea Scripturii.
Farsa. Cei de la Speranța sunt literaliști pentru că sunt rupți de realitate.
Tragedia. Învățații iezuiți au acceptat validitatea observațiilor lui Galileo dar i-au cerut un model matematic, pe baza căruia pot fi prezise mișcările planetelor, pentru a accepta heliocentrismul altfel decât ca pe o ipoteza. Un astfel de model fusese enunțat de Johannes Kepler, dar Galileo a preferat să ignore legile lui Kepler din rivalitate colegială.
Farsa. Cruciada neo-protestantă împotriva științei respinge modelele matematice pentru că adepții ei cred doar în ce stă sris. Orice nu se ved prin observație directă este este „doar o ipoteză”.
Un antivaxer râde când i se explică dinamica epidemiei într-o populație nevaccinată ca creștere exponențială. Tiberiu Nica a persiflat gena egoistă a lui Dawkins fără să-i pese că în spatele ei se află modele din teoria jocurilor confirmate prin observații repetate. Când Stolnici a menționat dovezile din genetica ultimelor ani, grupul neo-protestant nu a înțeles că este vorba nu doar de observații, ci de algoritme matematice complexe și rețele de computere gigantice care calculează probabilitatea maximă a speciațiilor în timp adânc, și că rezultatele se suprapun cu ceea ce știm deja din raportul fosilelor. Când Sonka a vorbit despre evoluția materiei din energie, Nica s-a împiedicat în caracterul contra-intuitiv al teoriei, fără să înțeleagă că astrofizicianul nu își imaginzează, ci calculează și apoi observă sau testează.
Pentru acești domni, tot ce nu se vede este fantezie. De fapt, în polemica împotriva evoluției, ei se cred sincer de partea științei și împotriva dogmei.
Tragedia. Învățații catolici au apelat la îndoiala filozofică împotriva științei.
Farsa. Creaționiștii cred că teoria evoluției se bazează pe argumente filozofice și că știința „adevărată” este de partea lor.
Observați absența oricărei vibrații atunci când Stolnici spune că are îndoieli filozofice cu privire la explicația materialistă a evoluției. Procesul e prea grandios, prea complex, prea frumos, spune Stolnici, să nu-i trezească sentimente religioase. Nica și predicatorii invitați nu au asemenea dileme, pentru că ei nu văd grandoare, complexitate, frumusețe în evoluție. Văd doar o caricatură științifică pe care o resping în favoarea Bibliei cu poze. Ferice de cei săraci cu duhul. Savantul nu este departe de împărăție dar nici înlăuntru.
Spune filozoful proletar că tragedia se repetă ca farsă pentru a ne putea desprinde de trecut râzând. Este și concluzia potrivită pentru emisiune.
Reforma lui Desmond Ford s-a născut moartă și motivul nu este teologic
21 martie 2019 41 comentarii
Impactul neașteptat al celor 95 de teze s-a datorat faptului că burghezul saxon era capabil să vadă în comerțul cu indulgențe dovada că pontificatul lui Leo X era doar o sucursală a băncilor Medici. Însă comerțul cu indulgențe stătea pe picioare teologice solide. Penitența prescrisă de biserică era actul prin care cineva putea să scurteze timpul petrecut în Purgatoriu, dar biserica avea dreptul să ofere opțiunea amenzii. Prin urmare, papa avea tot dreptul să publice tichete de amendă, adică să vândă indulgențe.
Martin Luther a lovit colosul la picioare redescoperind doctrina paulină a justificării. Electorii germani nu au acceptat teologia lui Luther ca pe un răspuns la o frământare spirituală ci ca pe o declarație de independență față de politica fiscală a papalității.
Leo X a pierdut banii pentru că a pierdut batălia teologică pentru justificare.Nu ar fi pierdut-o însă un secol mai devreme. Nu pentru că oamenii erau mai proști, ci pentru că erau orbi. Ceea ce a deschis ochii contemporanilor lui Luther a fost noul modus operandi pe care îl numim capitalism. Baza lui Luther, breslași, negustori, cămătari, fermieri, înțelegeau destul de bine de ce o bancă căreia îi mergeau prost afacerile în lumea asta a cumpărat concesiunea Purgatoriului.
În Evul Mediu, noțiunea contractului social ar fi fost neinteligibilă și Reformațiunea imposibilă. Capitalismul a eliminat scuza transcendentală în relațiile de putere, le-a desacralizat, reducându-le la relația profană între cel care plătește și cel plătit, și astfel a făcut lumea transparentă pentru omul de rând.
Idea că Neal Wilson a acționat ca un papă medieval la Glacier View este greșită. Dimpotrivă, a acționat ca un director de corporație: eu te plătesc, eu îți spun ce să predici și ce să nu predici. Și totuși, în mod straniu, dacă contemporanii lui Luther au putut să vadă interesul financiar în spatele bulii papale, contemporanii noștrii văd apostolat în loialitatea de salariat. Până și argumentul vechi, sunt omul lui Dumnezeu și mănânc partea Domnului, a fost înlocuit cu: am un master în teologie deci merit salariul corespunzător. Nimic rău în asta. Trăim în capitalism. Problema este că că sistemul care a deschis ochii burghezilor din Wittemberg la începuturile lui ne orbește la zenit.
Explicația nu trebuie căutată în biserică. Anul 1980 este opusul anului 1517. A început resacralizarea lumii, auzim tot mai des scuza transcendentală în spatele puterii, banul este considerat har și harul se contabilizează. Chiar și Dumnezeu face tot mai puțin sens în afara circuitului financiar. Am intrat într-o nouă eră a comerțului cu indulgențe, dar afacerea este condusă acum în stilul capitalismului de mafie.
Nu voi încerca o explicație a fenomenului, sunt prea multe de spus, mă voi mulțumii să fac o observație cu privire la starea prezentă a celor 95 de teze. Hans Kung remarcă faptul că, departe de a predica justificarea lutherană, bisericile evanghelice predică și practică acum o formă de emotional self-redemption. Voi merge putin mai departe decât teologul catolic, afirmând că aici avem o religie care face imposibilă nu numai conceptualizarea teologică, dar și conceptualizarea lumii.
Eșecul lui Ford trebuie înțeles în acest context.
Slavoj Zizek povestește o anecdotă în care cineva comandă o cafea fără lapte și ospătarul îi răspunde: ne pare rău, nu vă putem oferii cafeaua fără lapte pentru că ni s-a terminat laptele. Vă putem în schimb oferii o cafea fără frișcă.
Zizek vrea să spună că nu poți livra un concept dacă îți lipsește conceptul opus. DA fără NU este dadaism.
Exemplul lui Zizek ne ajută să înțelegem de ce a eșuat încercarea lui Desmond Ford de a corecta Adventismul apelând la conceptul protestant sola fide. Explicația obișnuită este că Adventismul nu este destul de Jesus freak. Dimpotrivă, cafeaua neagră a lui Ford nu a fost servită din cauză că dadaismul mișcării born-again a înlocuit perfecționismul conceptualizat al pionerilor, făcând imposibilă analiza teologică a conceptului din direcția opusă.
Argumentul cel mai bun este Robert Brinsmead, care a împins până la ultima concluzie logică conceptul Judecății de Cercetare. Hiper-ortodoxia lui Brinsmead a speriat elitele bisericii, nu din cauză că ar fi fost eretic, ci tocmai pentru că mergea până la capăt. Scheletele familiei nu trebuie așezate la masa din sufragerie. A fost însă suficient ca Ford să îi recomande lui Brinsmead lectura reformatorilor din secolul XVI pentru ca acesta să înțeleagă de ce Judecata de Cercetare și Perfecționismul nu fac sens.
Avantajul lui Brinsmead a fost că avea la bază o bună conceptualizare teologică și, ca atare, a fost în stare să își analizeze poziția. Astăzi, suporterul cel mai înverșunat al doctrinei Judecății de Cercetare nu știe să o explice și cască atunci când este predicată. Judecata de Cercetare se servește cu frișcă, adică îndulcită cu auto-mântuire emoțională: Isus te iubește, dadada. Conceptul sola fide nu a putut fi livrat pentru că aspectul de Jesus freak a neutralizat perfecționismul tradițional.
Dar motivul nu este teologic la origine. Comerțul cu indulgențe a devenit o paradigmă, în contextul în care Purgatoriul însuși devine paradigma și este concesionat de mafii diverse. Perfecționismul este doar unul din purgatoriile cotidiene pentru care cumpărăm indulgențe.
„Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”.
Dumitru Popa sau iluzia exorcismului post-comunist al bisericii
9 martie 2019 46 comentarii
Mitologia adventistă îl prezintă pe Dumitru Popa ca pe un pimp care vândut o fecioară curată la bordelul roșu, unde a fost violată repetat în ciuda „rezistenței” eroice. Cu ocazia decesului fostului președinte, puțină demitologizare nu strică.
În primul rând, biserica, orice biserică, nu a fost niciodată fecioară. Este ceea ce descoperă oricine studiază istoria bisericii(lor) independent de preconcepții. Doi: biserica a fost/este de vânzare în orice sistem politic. Trei: spre deosebire de bisericile „mari”, AZȘ se vinde la preț redus. Last but not least: Popa a fost și el vândut de diverși pimpi și diverse prostituate, dintre care mulți au prosperat în religia corporativ-globală după 1990.
Istoria relației între religie și putere în România comunistă este definită de două momente istorice: faza marxismului ortodox și faza ceaușistă. Narațiunea oficială ignoră deosebirea dintre cele două.
În faza marxismului ortodox, originea de clasă a credinciosului era mai importantă decât religia. Lupta de clasă trecea prin mijlocul bisericii. Se considera că credinciosul de origine sănătoasă (de ex. nu este chiabur sau negustor) are instincte politice sănătoase chiar dacă nu a studiat materialismul dialectic. Religia era ceva ce va dispare de la sine, în jargon marxist, o contradicție ne-antagonistă. Însă relația între omul vechi și omul nou era o contradicție antagonistă care traversa toate sferele societății, inclusiv biserica.
Această ideologie a fost instrumentalizată în lupta pentru putere în biserică, după 1950. Notele informative în care colegi sunt acuzați de mentalități „vechi” și se cere înlocuirea lor în structurile de conducere cu „oameni noi” abundă. „Omul nou” putea fi un fost prizonier reeducat în URSS sau cineva care studiază documentele de partid și știe când să le citeze. Ascensiunea lui Dumitru Popa începe în această perioadă. Pentru noua putere, Popa era omul nou.
Un aspect care nu trebuie uitat este că Popa nu a fost un lingău. Cunoștea regulile jocului din relația lui cu Casa Scânteii, știa unde să se oprească și mergea la distanțe care i-ar fi îngrozit pe colegii lui mai fricoși. Comuniștii au preferat pe cineva care înțelege jocul mai degrabă decât unul care distruge credibilitatea lui cedând orice punct.
Un aspect foarte important este că în această perioadă are loc revoluția culturală stalinistă. Proletcultismul se manifestă în biserică în primul rând prin bădărănizarea corpului pastoral. Majoritatea pastorilor interbelici nu erau niște intelectuali, dar modelul lor social era intelectualul burghez. Acum este activistul de partid. Cocul imens purtat de soțiile panslaviste ale liderilor comuniști ajunge pe capetele soțiilor de pastor și este canonizat. Predicatorii explică texte biblice citând definiții din Dicționarul Limbii Române. Lupta de clasă se încheie cu victoria clasei muncitoare în alianță cu țărănimea revoluționară și pătura socială (subțire) a intelectualității noi.
Perioada ceușistă începe cu criza de legitimitate a regimului în blocul sovietic. Ceaușescu apelează la protocronism și cultul personalității. Socialismul lui Ceaușescu este național-socialism.
Marxismul este cosmopolit si euro-centric. Ceaușismul este naționalist si anti-occidental. Legitimitatea regimului decurge acum din voința istorică a națiunii, începând de la Burebista dacă nu de la Cucuteni, și culminând cu unitatea de nezdruncinat în jurul conducătorului iubit. Filmele străine dispar împreună cu serialele americane de sâmbătă seară. Viața intelectuală îngheață. Corupția, nepotismul, slugărnicia, cinismul, ating proporții fanariote.
Cel mai fraudelent mit cu privire la epoca Ceaușescu este că ar fi urmărit desființarea religiei. Pentru a menține această unitate precară și legitimitate fictivă, Ceaușescu avea nevoie de religie. România are acum legi pro-life și 8 Martie devine ziua mamei din ziua femeii. Toate cultele fac parte din Frontul Unității Socialiste. Conducătorii bisericilor au stele, deși nu în coroană.
Liderii se întorc din vizite „de lucru” (în dublu sens) în Apus cu avertismente despre apostazia bisericii și vaiurile imigrației române. Românii țin credința neîntinată „așa cum ne-au învățat bătrânii noștrii”. Biserica funcționează după un manual românesc. Informatorii (majoritatea pastori) raportează pe cei care vor să plece în Apus în timp ce preoții trag de limbă la spovedanie femeile care au făcut avort.
Modelul „conducătorului” este copiat la toate nivelele în biserică, de la Uniune la ultimul prezbiter de țară. Corupția financiară este la vârf și este tolerată de putere. De fapt, biserica este o vacă de muls pentru puterea locală, la fel ca și economiile de umbră, care generează șpăgi în afară și zecime colectată în buzunarele șefilor în interior. Puterea face concesii pentru „lucrare” în timp ce biserica devine tot mai intolerantă față de autonomia individuală.
Aceasta este biserica ceaușistă pe care Popa a condus-o în stil ceaușist. A fost omul timpului. La fel ca Ceaușescu, a fost executat (la figurat) de ai lui. La fel ca el, este regretat de mulți. Însă atât cei care îl regretă cât și cei care îl acuză, manifestă punctul orb al oricărei religii: forțele seculare care modelează biserica.
oxigen2 
Comentarii recente