Dileme polare

Acum trei saptamini lasam un mic comentariu, ba retoric, ba sarcastic, la un articol din Dilema Veche in care dna. Anca Manolescu lua la refec niste politicieni preadimboviteni care se dadusera in spectacol cu nu-stiu-ce briu grabnic facatoriu de minuni. Doua numere de revista mai tirziu, ma trezesc citat si combatut de autoare, la aceeasi rubrica „din polul plus”. Cum fiara sint si in viata ‘reala’, nu doar pe coclauri oxigeniste, am ridicat manusa cu textul de mai jos. Nu am cerut un ‘drept la replica’, pentru ca sint curios de amploarea disponibilitatii dialogale a distinsei dilematice. Deci.

Că „Biblia nu e coregrafie roză” era temeiul reacției mele la textul doamnei Manolescu (a cărei disponibilitate pentru dialog surprinde plăcut). Orice scriptură aspiră să fie un text totalitar, o carte a „întregului real”. Iar principalul motor al acestei aspirații e tocmai promiscuitatea hermeneutică a receptării textului sacru – lucru care se poate vedea deja în relația dintre cele două testamente ale Bibliei creștine. Secretul deschis al multiplicării imposibil de îngrădit a interpretărilor este prejudecata potrivit căreia a rămîne la „intenția textului” e de fapt „a-i distorsiona mesajul”. Vorbește Isaia 7 despre un prinț ierusalemitan de secol VIII precreștin, născut pe cale naturală? Vorbește. Ne spune evanghelistul că de fapt „sensul lui orientat transcendent” vizează un nazarinean partenogenetic din zorii Imperiului Roman? Ne spune. De ce să nu pretind și eu că Isus al lui Matei e doar schema tipologică a unei noi umanități? Sîntem doară „mereu mai departe pe drumul sensului”, nu? Nu spunea Tertulian că Pavel e haereticorum apostolus? Și cîți creștini sînt oare conștienți că teologia paulină nu are nici cunoștință, nici trebuință de nașterea din fecioară? Să te smintești, nu alta!

Jertfele din Legea lui Moise sînt totuși circumscrise unor „interese prea umane” – preoția, adică administrația de stat (în teocrație), trebuie să aibă ce mînca. Ba chiar dijmuiește prizoniere de război. Și templul, și tabernacolul sînt guvernate de aceeași topologie religioasă a centrului greu accesibil – căci orice jertfă e qorban, adică „(mijloc de) apropiere”. În Sfînta Sfintelor intră doar un om, doar o singură dată pe an. Crucea aruncă în aer această paradigmă a sacrului, deschizînd în Hristos un drum liber, accesibil oricui, oricînd, oriunde, către focul îmblînzit al slavei Tatălui (a se revedea teologia Epistolei către Evrei, cu accentul ei obstinat asupra discontinuității legămintelor). Cheia simbolică a acestei rupturi e sfîșierea catapetesmei. Iar a spulbera paradigme ale sacrului într-o teocrație este, evident, a face politică. Vameșul, curva și samarineanul intră mai degrabă în Împărăție decît preotul, levitul și fariseul. Pentru că Împărăția a și venit, e „în(tre) voi”. „Glasul inspirat” al Noului Legămînt a „dinamitat închiderile”.

Istoria creștinismului este însă prea adesea povestea „insensibilității față de noutatea cu care divinul se adresează omului”. Biserica redevine prea ușor „instituție-închidere” – de la reinventarea catapetesmei ca iconostas la excluderea femeilor de la altar. Nu e o coincidență că țările cele mai religioase ale Europei creștine sînt și cele mai antisemite. N-au trecut nici două veacuri de cînd papa numea libertatea de conștiință “absurda illa ac erronea sententia, seu potius deliramentum”. Creștinii ardeau cărți în Fapte 19, iar monumentele intelectuale ale modernității sînt mai toate la Index. Apropo, nu și cărțile lui Darwin, pe care însă le digeră greu creștinismul răsăritean. Să recapitulăm și celelalte orori, mai vechi sau mai noi, ale Europei creștine? Nu e cazul. Ajunge să ne amintim că mulți europeni se întreabă de ce există și azi, încă, un stat teocratic pe continent. Stat a cărui conducere tocmai a decis că anafora nu poate fi gluten-free. Suferă greu Europa că nu se laudă cu creștinismul! Lucru cît se poate de fals, de altfel. E la modă de cîteva decenii ca filozofi atei să-l redescopere pe Pavel, apostolul. Duhul încă înmulțește sensurile, iar noi, europenii ambivalenți față de creștinism, încă ne numărăm anii de la Hristos.

Sabatul vrajitoarelor

In vara lui 1979, polonezii strigau in strada, sub comunism, la vizita polonezului ajuns papa, “il vrem pe Dumnezeu!”. In vara lui 2017, niste polonezi adusi cu autobuzul de partidul de guvernamint (cum se obisnuieste) striga in strada, intr-o democratie subrezita de nationalism crestin, “Donald Trump!” (apropo, gasiti un raport jurnalistic excelent in… da, da – Semnele Timpului). Ateul de mine nu poate decit sa zimbeasca satisfacut.

Asa cum sint de-a dreptul orgasmic cind vad cum marii ‘detractori’ ai corectitudinii politice au preferat un presedinte care nu poate iesi in lume decit daca i se asigura un public aplaudac. Si care se ingroapa cu voluptate in ‘post-adevar’. Nu se putea presedintie mai marxista (in tot ce are ‘marxismul cultural’ mai jegos – inclusiv politicile identitare si auto-victimizarea) decit cea a lui Trump. Si nu e „razboiul civilizatiilor” mai ieftin decit unul cald?

La fel, jubilez constatind ca cei care-i reprosau democratei siajul plutocratilor au preferat eliminarea middle-(wo)man-ului. Acum bogatii sint la butoane pe fata, in osanalele turmelor din biserici. America lui Trump (in masura in care America este a lui Trump) este Rusia lui Putin – capitalism orgiastic blagoslovit de bunul Dumnezeu. Iar asta e, intr-adevar, adevaratul scandal al momentului. Pentru ca nimeni nu e mai capabil sa-i faca pe oameni sa voteze impotriva lor insisi decit Dumnezeu.

Happy Sabbath, motherfuckers!

Dezgropind mortii

E de un comic absurd sa deplingi “teroarea morala” (Patapievici) a corectitudinii politice de la acelasi amvon de unde predici despre radacinile crestine ale modernitatii occidentale. In primul rind ca tertipul e perfect transparent pentru mai toata lumea – ce faci tu nu e sa ne predai o lectie de istorie, ci propaganda pentru crestinism azi (desi modernitatea ii reproseaza chiar mai multe decit ii datoreaza). Apoi, pentru ca religia este inevitabil intemeiata pe o forma de corectitudine politica. Zeul se naste si se nutreste din controlul drastic al limbajului si al imaginii (vezi decalogul). Iar monoteismele sint in mod expres opusul categoric al libertatii de constiinta, predicind fara menajamente ‘robia’ (pentru ca ‘legamintul’ e de vasalitate), ba chiar avind ’supunerea’ in nume (apropo, conceptul modern de ‘libertate de constiinta’ nu s-a nascut in crestinism, ci intre crestinisme). In fine, pentru ca zelatorii zeului, creatorul universului, nu pot face, pare-se, fata la un pic de „teroare morala”, desi n-au probleme sa ne mustruluiasca de cite ori se simt inspirati.

Face poate sa reiau aici un text pe care l-am scris acum doi ani si jumatate (pe care l-am postat atunci doar intr-un comentariu). Veti revedea cit de mica e dinstanta dintre dreapta crestina si terorismul islamic. Si cum e o nesimtire ipocrita ca un Patapievici (Baconschi, Neamtu, Plesu si cine mai vreti voi) sa denunte ‘corectitudinea politica’.

SATIRA SI DRUMUL CRUCII

Am fost dezamăgit să-l citesc pe Andrei Pleșu spunînd ieri, într-un interviu acordat RFI, că, „atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor… Nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi.” Opinii asemănătoare au fost enunțate și de alții, neîncetînd să suscite, acolo unde am sperat la mai mult, un sentiment de jenă. Sînt, pentru mine, trei probleme în aceste luări de poziție.

În primul rînd, nu e nimic frivol sau nonșalant în satiră. A pune sub semnul întrebării, eventual în limbajul accesibil al imaginii, atașamente și solemnități de tot felul e terapeutic și, cu minimă inteligență, profund. Reacția violentă la virulența satirei arată tocmai cît de serios atinge aceasta. Iar spiritul se naște și din a face spirite.

În al doilea rînd, libertatea de a rîde în fața zeului e sacră în “viața spirituală a unei întregi comunități”. Poate ar fi mai ușor pentru dl. Pleșu să-și înteleagă eroarea dacă ar privi caricaturile din CH ca pe niște icoane – obiecte de cult sfințite de o tradiție a rîsului caustic, înlesnind împărtășania din trupul fragil al libertății de conștiință (care e, înainte de toate, libertatea de a nu crede). Atacul criminal de la Paris a profanat un templu al negării echidistante a tuturor fidelităților transcendentale.

În al treilea rînd, colaboraționismul “înțelept” cu demența fanaticului e necreștin. Isus și Pavel n-au ezitat sa meargă pe drumuri despre care știau că duc la moarte. Și pentru ce? Pentru a contesta valori și simboluri religioase. Apostolul înfiera o intreagă tradiție identitară, recomandîndu-le celor care se taie puțin să taie mai mult. Iar Isus s-a specializat, în scurta lui carieră, în a scandaliza: “peșteră de tîlhari”, “morminte văruite”, “pui de năpîrci”, “aveți ca tată pe diavolul”, “înainte de Avraam sînt eu” etc. Ce altceva decît caricaturi sînt multe dintre pildele lui? Nu toți preoții trec nepăsători pe lîngă omul căzut între tîlhari, și nu toți samarinenii se opresc să acorde ajutor. Nu toți cerșetorii ajung în sînul lui Avraam, și nu toți bogații sfîrșesc în iad. Cît despre vicleanul care își ingroapă circumspect talantul, afară cu el!

Unora ne-a fost dat harul necredinței și lumina ironiei. N-o să le dezmințim nici măcar în umbra crucii.