oxigen2

Filmul Creation

“Domnule Darwin, l-ati omorat pe Dumnezeu” – declara cu entuziasm un T. J Huxley care nu este decat caricatura deliberata a naturalistului cu acelasi nume. Darwin baguie ceva despre importanta credintei ca liant social. Urmatoarea scena il arata vomitand in laboratorul sau.

Mesajul este clar de la inceput: Darwin nu este Richard Dawkins. Nici Emma, sotia si verisoara lui, nu este fundamentalistul arhetipal, desi filmul ne lasa un timp credem asa. Emma poarta coc si canta la pian (suna familiar?), il respecta pe pastor ca “medic de suflete”, se roaga pentru sotul ei, crede ca micuta defuncta Anne a devenit inger. Dar Emma are o calitate care face posibila reconcilierea ei cu Charles: Emma refuza sa fie Dumnezeu pentru sotul ei. Asa cum Charles nu se entuziasmeaza la gandul de a fi cel care il detroneaza pe Dumnezeu.

Cel care incearca sa fie Dumnezeu in film este pastorul. In estetica filmului, pastorul este replica religioasa a lui Huxley. Daca “buldogul lui Darwin” vrea sa rastoarne tronul lui Dumnezeu, pastorul vrea sa il ocupe. De aici dublul conflict in film. Conflictul dintre Charles si Emma se rezolva atunci cand reductionismul stiintific si bigotismul victorian sunt depasite intr-o noua viziune a creatiunii. De unde numele filmului: Creation.

Conflictul dintre Darwin si pastor se incheie intr-o ruptura definitiva, nu pentru ca gandesc diferit, ci pentru ca Charles intelege ca pastorul a ales sa joace rolul lui Dumnezeu cand a pedepsit-o corporal pe Anne (in genunchi pe sare) deoarece Anne l-a contrazis cu privire  la “adevarul biblic despre dinozauri”. “Sa-i spun domnului Wallace sa nu vina in Anglia pentru ca s-ar putea sa fie pedepsit in genunchi pe sare?” Ideea este ca exista doua conflicte intre stiinta si religie. Unul mediat de iubire, respect si cautarea sincera a adevarului. Celalalt este generat de ura si intoleranta de ambele parti.

Interesanta este ideea centrala a filmului: Creation. Darwin este prizioner intr-un univers brutal in care lupta pentru supravietuire si moartea sunt singurul dumnezeu accesibil mintii. Emma este prizionera unui univers religios si se inchina unui dumnezeu la fel de brutal si insensibil, care interzice intrebarile. Dupa moartea lui Anne “ea se refugiaza in religie, eu in stiinta” marturiseste Charles cu durere. Emma o imagineaza pe Anne cu harpa si aripioare. Charles o vede toturata intr-un iad care nu este altceva decat propriul sau univers in care Anne plateste pretul consanguinitatii si al supravietuirii celui mai tare. Adevarata splendoare a Genezei este ascunsa insa de ochii lui Emma si Charles.

Ca sa descopere Creatiunea, Charles trebuie sa se intoarca in amintiri si sa priveasca propria lui teorie prin ochii lui Anne. Anne care, in timp ce Emma citea copiilor din echivalentul briton al lui Arthur Maxwell “Povestiri pentru Copii”, prefera biroul tatalui ei si aventurile de pe Beagle. Anne este prima careia Darwin dezvaluie principiul selectiei naturale, dar spre deosebire de tatal ei, imbratiseaza cu fascinatie universul darwinian. “Spune-mi istoria fetitei de urangutan”. “Este trista” “Spune-o. Povestirle triste ma fac sa plang, si mie imi place sa plang. “Vulpea trebuie sa prinda iepurele pentru ca puii ei sa aiba ce manca”- explica Anne surioarei ei socate de o scena de predatie pe viu. Chiar si in clipa mortii Anne este interesata de felul in care a murit urangutanul Jenny.

Darwin si Emma descopera Creatiunea numai atunci cand imbratiseaza viata dupa exemplul fetitei lor moarte. Momentul este pregatit subtil. Charles povesteste lui Anne despre copiii patagonezi pe care comandantul FritzRoy i-a educat sa fie misionari. Ajunsi in Patagonia, copii arunca hainele si incep sa alerge goi pe plaja, spre amuzamentul lui Charles si dezamagirea lui FritzRoy. Cand Anne isi scoate rochia si incepe sa alerge pe plaja, Charles este amuzat iar Emma este nemultumita (ca FritzRoy), dar accepta. Gestul o va costa pe micuta Anne viata.

Mantuirea celor doi parinti vine atunci cand Charles explica lui Emma ca Anne a fost de fapt victima consanguinitatii, si ca el este adevaratul vinovat intrucat stia ca nu trebuie sa faca copii cu verisoara lui. “Daca ar fi sa o iau de la capat, m-as casatori tot cu tine si as face copii” raspunde Emma. Urmeaza momentul Creation. Charles si Emma imbratiseaza viata cu entuziasmul lui Anne.

Filmul este plin de cosmaruri si certuri domestice in camasi de noapte victoriene. Dar in momentul de apoteoza care urmeaza impacarii cu creatiunea, Emma face ceea ce regina Victoria si Ellen White spun ca nu trebuie sa faca o femeie in prezenta sotului. Dantelutele dispar si intelegem ca Charles si Emma sunt Adam si Eva descoperind Creatiunea.

Charles se impaca cu Anne cea din mintea lui atunci cand re-descopera Creatiunea cu ochii ei. “Exista grandoare in aceasta viziune a vietii…” se aude vocea lectorului citand ultimul paragraf din Originea Speciilor. Emma musca din fructul oprit si citeste Originea cu mintea deschisa. Charles lasase decizia publicarii sa fie optiunea ei. “Dumnezeu sa ne ierte pe amandoi” va spune ea fascinata inca de gustul fructului oprit al stiintei, desi filmul ne lasa sa credem pentru cateva secunde ca a aruncat cartea in foc.

Pentru cineva care nu cunoaste viata si opera lui Darwin filmul este prea incarcat de subtilitati. De exemplu, experientele paralele cu reflexele puiului de urangutan si ale lui Anne (o tema care revine obsesiv) sunt o aluzie clara la “Emotiile la Animale” si “Originea Omului” dar par un non sequitur la prima vedere. Filmul este insa plin de invatatura pentru o biserica ramasa inca acolo unde se afla parohul lui Darwin la jumatatea secolului XIX. Si mesajul este clar: conflictul intre stiinta si religie trebuie tratat ca un conflict in familie si trebuie depasit intr-o noua viziune a creatiunii, o viziune in iubire si adevar. Emma si Charles se mantuiesc dar numai dupa ce atat reductionistul Huxley cat si bigotul pastor ies din cadru. Sa pretindem ca orice asemanare cu profesori-impostori  este intamplatoare.

Pastorul si Comisarul

In vara anului 1940 o masina neagra a oprit in fata unei statiuni agricole experimentale din Ukraina. Din ea au coborat cativa oameni imbracati in nelipsita haina de piele si l-au invitat pe biologul sovietic de reputatie internationala Nikolai Vavilov sa-i insoteasca la Moscova in vederea unei afaceri urgente. Pe drum Vavilov a aflat ca se afla in compania NKDV-ului si ca fusese arestat pentru inalta tradare si sabotarea agriculturii socialiste.

Procesul a durat cinci minute si Vavilov a fost condmnat la moarte. Clementa stalinista a comutat pedeapsa la inchisoare unde biologul sovietic a murit emaciat in 1943.

Vavilov era un botanist renumit care si-a dedicat viata combaterii foametei la nivel global prin optimizarea genetica a culturilor. Este recunoscut in istoria botanicii ca primul naturalist care a identificat centrele de origine al plantelor cultivate. A fost de asemenea unul din pionierii agronomiei si recipientul celei mai inalte distinctii acordate in statul sovietic, premiul Lenin. Ce cap de acuzatie putea sta in fata unui asemenea profil?

Raspunsul este simplu: Vavilov era genetician.

Teroarea rosie impotriva geneticii a durat peste doua decenii si a dus la executarea, internarea si, in cel mai fericit caz, concedierea a zeci de profesori si cercetatori. Actiunea a fost declansata si condusa de Trofim Lisenko, “savantul descult”, un proletar intelectual protejat al lui Stalin si ridicat din umbra in mod ironic chiar de Vavilov.

Absurdul in acest razboi intelectual nu era intoleranta. Teroarea tinea de insasi logica revolutiei, dar are de a face cu ideologia. Genetica are de a face cu faptele nu cu ideologia. URSS a avut multe pacate dar nu a fost impotriva stiintei. Ce a determinat teroarea impotriva geneticii?

Inainte de a raspunde trebuie sa remarcam ca istoria lui Vavilov este un deja vue. Cati dintre noi nu considera un act de indisciplina eclesiastica pasibila de sanctiuni administrative (bine ca nu avem NKDV), daca cineva nu este destul de ignorant, sarlatan, sau schizoid pentru a nega realitati indubitabile din domeniul geologiei sau geneticii?

Intelegerea fenomenului Lisenko ne ajuta sa gasim sens in absurdul din ograda noastra. Pentru aceasta trebuie sa mergem la plenara lucratorilor in agricultura desfasurata la Kremlin in 1935 si sa ascultam incheierea expunerii lui Lisenko, comisarul pentru agricultura, biologie si stiinte medicale.

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si in afara ei, dusmanul de clasa ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Afirmatia de mai sus l-a facut pe Stalin sa sara in picioare aplaudand si sa strige “bravo tovarase Lysenko”. Era lumina verde pentru declansarea teroarei in laborator.

Incercati sa refrazati afirmatia lui Lisenko in modul urmator:

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si inafara ei, dusmanul Cuvantului lui Dumnezeu ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Suna familiar? Amin frate comisar.

Pentru a intelege ce au in comun pastorul si comisarul, va invit sa sapam mai adanc. Razboiul impotriva geneticii este declansat in ambele cazuri de trei cauze identice.

1. Lamarckismul. Karl Marx a adoptat teoria lui Lamarck pentru ca Marxismul visa la o transformare fara limite a omului si naturii in contextul revolutiei. Ereditatea pune limite in fata unei asemenea ambitii. Lamarck credea ca evolutia a avut loc prin transmiterea ereditara a caracterelor dobandite de individ. Friedrich Engels, aseaza teza lui despre “rolul muncii in transformarea omului din maimuta” la baza intregii antropologii marxiste. Munca l-a creat pe om, munca il va transforma. Este crezul marxist acela ca natura umana nu exprima ereditatea ci conditiile sociale. O societate noua va crea omul de tip nou intr-o singura generatie. Genetica demonta mitul esential al revolutiei, ca atare era antirevolutionara. Ellen White a adoptat lamarckismul nu ca o teorie evolutionara ci pentru a explica transformarea naturii si omenirii in conditiile pacatului. Este un motiv familiar in scrierile ei faptul ca atunci cand parintii calca legile naturii, urmarile sunt mostenite de urmasi atat fizic cat si spiritual. Este deasemenea implicita ideea ca ierbivorele blande din eden s-au transformat in mod natural in numai cateva generatii in predatori feroce. Mai importanta este insa felul in care este definita natura umana. Noi inca credem ca intoarcerea la “planul divin” de la creatiune in dieta si educatie poate transforma atat de radical natura umana incat putem fi asemenea lui Adam inainte de cadere. Chiar si fara teroare rosie, utopia noastra lamarckiana nu a fost lipsita de vieti distruse. Este suficient sa vizitezi unul din acele resorturi de sanatate sau scoli independente organizate dupa “planul divin” ca sa iti amintesti de gulag.
2. Viziunea apocaliptica. Comunismul se vedea prins intr-o inclestare eschatologica cu o burghezie decadenta dar destul de puternica pentru a-si apara privilegiile. Darwinismul social era ideologia capitalismului. Determinismul genetic era ideologia fascismului. “Genetica este servitoarea lui Goebbels” obisnuia sa spuna Stalin. Obsesia infiltrarii imperialiste generase o paranoia institutionalizata. Geneticianul era suspect ca ar fi fost sedus sau cumparat de vrasmasul de clasa. Aici paralela vine de la sine. Daca un profesor de biologie de la La Sierra isi preda materia in mod cinstit este pentru ca “dusmanul a strapuns liniile noastre”. Limbajul militar nu lasa loc la intrebari si argumente nuantate. Este inutil sa discuti faptele si logica din spatele manualului de biologie, cand toata lumea stie ca suntem infiltrati de iezuiti si biserica este supusa unui asalt ideologic din partea inamicului in vederea unui foarte apropiat decret duminical. Oricine stie ca adevarata miza nu este adevarul stiintific ci Sabatul.
3. Recursul la anecdotic. Timp de peste doua decenii agricultura URSS a fost supusa unor experimente absurde care vizau recolte de iarna si livezi de portocali in Siberia. Cei din generatia mea inca isi mai amintesc de Miciurinism. In locul selectiei genelor  mai eficiente de-a lungul generatiilor, Lisenko si Miciurin propuneau schimbarea ereditatii prin expunere si adaptare la un mediu neprielnic. Rezultatul a fost infometarea a zeci de milioane de colohoznici. Totusi Pravda a continuat sa raporteze succese anecdotice si sa ignore statisticile pana ce URSS a ajuns dependenta de cereale importate din Statele Unite. Exista aici o paralela ingrijoratoare. Dispozitia de a privii dincolo de anecdotic si “experiente” la tabloul intreg, la faptul statistic relevant sau probat experimental este un semn de necredinta, dovada ca cineva a fost amagit de sarpele cel batran.

Nu stiu daca au observat si altii, dar gurilor flamande din biserica li se ofera tot mai des marfa de import.