Obiectivism de la marginea buzei

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!

Postmodernismul este un shibboleth

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.

Specii de atei si ere intelectuale aferente

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.  Din nou, ca modern(ist) spun:  esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este  idolatria pozitivista a omului si nu ateism  ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam-  dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul  ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Papa nu intelege sensul injuraturii de mama

Papa ar putea invata ceva de la romani: sensul injuraturii de mama. “Daca injuri pe cineva de mama, asteapta-te sa fi luat la pumni”. Intrebarea este: de ce ar injura cineva de mama.

Aici romanii pot sa dea lectii. Impresionantul noastru lexicon de injuraturi terminate in “ma-ti” insereaza de regula un simbol religios dupa predicat. Obiectul blasfemiei nu este mama pur si simplu, ci dumnezeii, hristosii, sfintii, crucea, anafura, coliva, lumanarea, icoana, s.a.ma.d. asociata cu ea. Ciudat este faptul ca o etnie care se mandreste cu ramanerea intru dreapta credinta este atat de prolifica in a folosii simbolurile credintei in declaratii obscene. Ca si cum crucea ma-ti nu este si crucea mamei mele. Sau poate nu este?

Adevarul este ca injuraturile sunt meme mai vechi decat crestinismul. Vocabularul crestin reprezinta doar mutatii si adaptari la conditii noi. La fel ca genele, memele au scrisa in ele istoria originilor. Ceea ce intrevedem in subtextul injuraturii de mama este prezenta unui totem matriarhal de care sunt legate geneza si identitatea unui inamic.

A in-jura este opusul la a con-jura. Cel care con-jura zeii sau spiritele stramosilor, o face de obicei impotriva unui alt trib, cu care se afla in conflict. Cel care in-jura aceiasi zei sau spirite, o face pentru a-i neutraliza. Obscenul desacralizeaza. Cele mai vechi imagini obscene apar in picturile rupestre. Nu este nici o indoiala ca aceste picturi apartin unor ritualuri magice. Obscenitatea rituala este magie indreptata impotriva altei magii.

Refuz sa cumpar delirul intelectual despre homo religiosus si antropologia sacrului. Sacrul este o institutie politica. Sacre sunt regele, patria, biserica, drapelul, razboiul “sfant”. Sacrul cere libertatea si sangele individului. Prostul crede si li se inchina.

Nici o putere nu poate rezista daca este in totalitate cinica. Cei de sus trebuie sa creada si ei intr-un fel pentru a fi crezuti de prostime, dar nu se pot cobori la nivelul ei. Aici este rolul intelectualului. El va elabora teorii despre nevoia de ritual si mit, sustinand ca fara acestea ordinea sociala s-ar prabusii.

Rezistenta nu poseda instrumentele intelectual-culturale ale puterii. Arma ei este cinismul. Rebelul rade de lucrurile sacre si le injura. Injuratura este o desacralizare a institutiilor care cer sangele, sudoarea si mintea lui. Este magia omului de rand impotriva totemurilor politico-religioase care incearca sa-l hipnotizeze.

Islamul se afla in varful unui vector politico-religios care incearca sa restaureze puterea politica a religiei. Aceasta restauratie nu are nimic religios in sine. Adevaratul conflict este intre Descartes si Marea Minciuna. Atunci cand societatea este polarizata intre o elita care a confiscat totul si restul lumii, puterea are nevoie de opiumul maselor. Democratia de spectacol te vrea prost. Este nevoie ca oamenilor sa li se ia armele intelectuale care pot legitima rezistenta.

Establismentul este multiculturalist si denunta universalismul ratiunii ca islamofobie, rasism, si imperialism cultural. Idea este sa ramana universalismul produselor Cola si a jucariilor electronice, dar tribalismul este un bun aliat. Intelectualii romani construiesc discursuri dadaiste despre nevoia de transcendent si redescoperirea sacrului. Omului de rand ii ramane injuratura, cinismul care dizolva sacrul in hohote de ras.

Batalia pentru libertate si adevar universal nu mai este purtata de elitele culturale. Scolile, media, cultura sunt vandute. Rezistenta este contra-culturala. Este Family Guy, South Park, filmul independent, pop-ateismul (noul ateism), satira groasa, incorectitudinea politica, intr-un cuvant, iconoclasmul. Impotriva acestora s-au unit establismentul politic si multiculturalismul, papa si capitalul, ortodoxia si omul de cultura, intr-un cuvant, toata breasla argintarilor lui Dimitrie.

Cred ca papa ne-a oferit un sfat pe jumatate. Cealalta jumatate ar fi: si cand veti fi luati la pumni, nu uitati sa intoarceti obrazul celalalt. Adevarul este ca atunci cand Isus a fost acuzat de blasfemie, nu le-a spus ucenicilor sa se pregateasca pentru pumni, si nici nu a repetat predica de pe munte. Sfatul lui a fost: vinde haina si cumpara sabie. Renunta la confort si pregateste-te de razboi.

Contradictiile Teismului

Dilema Secularismului

Curajul e o Certitudine

Un Dumnezeu care pazeste legea non-contradictiei

„noi nu intelegem de ce paradoxul si contradictia dialectica sunt esentiale in gandirea teologica” Edi

Say what?

Cu riscul de a fi etichetat filistin de veac XIX, voi spune cateva lucruri despre importanta cautarii de noduri in papura (via non-contradictie) in testaura doctrinara a orcarui esafodaj teologic (ca adeventismul e doar un exemplu, si unul nefericit…).

Sa punem o intrebare scolastica: Does God obey the law of non-contradiction?

Nu stiu daca o face sau nu, dar cel putin atunci cand vreau sa aflu ceva cu sens despre Dumnezeu o cerinta minima fata de discursul depre el -este aceea de a nu fi contradictoriu. Cultivarea paradoxului (a la Kierkegaard sau otherwise) este fie: 1. un non-sens  in lipsa unui discurs univoc necontradictoriu, fie 2. apelul la experienta subiectiva care valideaza orice fel de contradictii sistematice.

Utilizatorii de dialectica hegeliana versiunea 2.0 de stanga, nu impresioneaza pe prea multa lume, pentru ca si Hegel s-a exprimat intr-un mod consistent logic (altfel n-am fi inteles nimic….stiu, mi se va spune ca eu nu am inteles nimic din Hegel samd.).  Daca gandirea critica se aplica la ceva, ea se aplica si discursului religios. Pentru orice model teoretic din lumea stiintei “contradictia e miezul falsitatii”, maniera prin care Edi poate scapa de acest ciur al non-contradictiei este sa spuna, cum a mai facut-o, ca discursul religios nu este despre “ceva”, adica nu e de tip ontic. Atunci eu imi permit sa spun ca acest discurs nu se refera la nimic, sau se refera la ceva, dar facand asta in mod paradoxal  (i.e contradictoriu), devine de neinteles.

Sunt tare curios cum se pot evalua doua discursuri religioase contradictorii intern, pe seama carui tip de merite epistemice….?

Audi alteram partem

Spune Crassus:

„Scepticismul lui Poli vine din reminiscenta ideii de theos patriarhal, care creaza din afara sistemului prin puterea (literala) cuvantului.”

Nici vorba. Am trecut, pina la ateism, prin toate teismele posibile. N-am gasit niciunul pe care sa-l pot legitima pina la capat. Il invit pe Crassus sa ne descrie theos-ul lui. Ii promit ca pina la urma nu va ramine nimic din el. Adevarata noastra vocatie, a oamenilor, nu este inchinarea, ci deicidul. Si nu pentru ca vreau eu asta, ci pentru ca zeii, oricit de subtili, mor de indata ce ne ies pe gura. Ateismul meu e doar recunoasterea acestui fapt banal.

„O schimbare de mentalitate destul de mare de la Enthousiasmos…”

Nici vorba. In primul rind, pentru ca Enthousiasmos n-a fost o mentalitate. In al doilea rind, abandonasem de mult dumnezeul patriarhal, lucru vizibil chiar si in „Enthousiasmos” – concept pagin al posedarii/inspiratiei divine, devenit la adoptarea in limbile moderne nume al excesului religios, complet secularizat azi (chit ca-l vindeam condimentat cu teologie ioanina). Eram deja tongue in cheek. In al treilea rind, tuturor ne cad dintii de lapte.

„…cred ca putem spune despre Univers in sine ca este un miracol, in totalitatea lui. Frumusetea creatiei consta tocmai in faptul ca nu exista un Homunculus care intervine supranatural, ci prin interactiunea unor sisteme naturale disparate se ajunge la cresterea complexitatii.”

A spune despre univers, „in totalitatea lui”, ca e un miracol e totuna cu a nega posibilitatea miraculosului. Iar impersonalul „se ajunge” scoate in afara discutiei orice notiune teista. Draga Crassus, esti mai aproape de ateismul meu decit de biserica in registrele careia, probabil, inca figurezi.

Este Dumnezeu inca Viu in America?