Isus nefelofilul

Înainte să fie bîntuită de vlahi, Tesalia i-a găzduit pe lapiți. Regele paradigmatic al lapiților a fost Ixion, sodomitul – cel care încalcă voios, de ambele părți ale mesei, protocoalele ospitalității. Nu doar că și-a mînjit mîinile cu sîngele socrului său, dar, iertat de mărinimosul Zeus, se dă la Hera. Ca să-i confirme netrebnicia, Zeus îi trimite un simulacru de soață – un nor care-o închipuie pe Hera – cu care Ixion, încă turmentat după banchetul olimpic, se acuplează. Va fi străfulgerat și crucificat pe o roată înflăcărată care se învîrte și azi în tartar.

Din joncțiunea preaumanului cu Nefele (fertilă ca orice nor) se naște centaurul – neamul hibrid, hipersensibil și hiperdotat. După uniunea cu Ixion, Nefele devine soața unui rege de mai la sud, Athamas. Acesta va încerca, avraamic, să-l jertfească pe Phrixos, fiul dăruit de Nefele. Aceasta își va salva progenitura de sub cuțitul tatălui prin intermediul berbecului cu lînă de aur. Și așa, dintr-un alt sacrificiu ratat se va naște odiseea. Un sodomit irepresibil care face ochi dulci unei zeițe aduce pe lume și centaurii, și argonauții. Născuți din nor (1 Corinteni 10:1-2).

Din Exod 13 pînă în Matei 17, norul este mantia lui Yahweh. De la Muntele Legii la Muntele Transfigurării, Yahweh vorbește din nor. Isus e cel care se vede pe sine în nor. Ba chiar îl călărește, împreunînd secera omului (Apocalipsa 14:14) cu ciocanul zeului (Ieremia 23:29).

În Vechiul Legămînt, sîngele nevinovat spurca țara (Numeri 35). Sîngele vărsat în condițiile legii (sîngele ritual) curăța. Nu exista altă ispășire pentru crimă decît pedeapsa capitală. Goel-ul, răscumpărătorul sîngelui (ca în Iov 19:25), făcea ispășire. Protecția rituală a cetăților de scăpare se extindea doar asupra omorului din culpă. Doar moartea marelui preot – sigiliul, unsul legămîntului – ispășea sîngele accidental. Isus vine și critică însă acest contract social. El este Marele Preot al cărui sfîrșit stinge orice datorie de sînge. Moartea lui Dumnezeu desființează mînia flăcării lui Yahweh, prost camuflată de nor, și curăță întregul Pămînt. Isus varsă singurul sînge care trebuie vărsat – sîngele lui Dumnezeu.

Ne înconjoară un nor mare de cloudfuckers.

Ei, drăcie!

Pentru că sînt genul de ateu care se joacă cu cuvintele (nu doar cu Cuvîntul) și ar prefera să nu plătească impozit la niciun munte sfînt (fuck Dan Alexe), vă mai spun o poveste.

Darshan este în scripturile hinduse theoria – vederea (preferabil de dumnezeu). E, în unele lecturi (ele însele darshan), un fenomen reciproc – așa cum e în Iov (care se tot plînge că Yahweh îl trece cu vederea) sau în evanghelia ateului. E deschidere polifonică – nu doar yoga e școală de vizionarism hindus, ci și, la limită, budismul, taoismul sau jainismul.

Midrash-ul e și el un soi de vedere. E lectura nesățioasă a scripturilor care face textul inepuizabil. Și nu e deloc monopol iudaic. Și musulmanii au madrase. Așa cum indienii au Madras (poveștile sînt, înainte de toate, țesături, mreje, dreamcathers). Și da, Dan Alexe o să zică „ce-are Ierusalimul cu Atena?” Iar eu știți ce-o să zic.

Toate vedeniile astea, toate însăilările astea de ochiuri au în comun (fuck you, Dan Alexe) un etimon care a dat în greacă, și apoi în limbile moderne, Dracul. Pentru că ochiul e drăcia. Ambiguitatea vederii e temeiul ființei. Ochiul rău, ochiul bun.

Să-l dezghețăm, despietrim pe Dumnezeu. Locul geometric al sinelui e ochiul celuilalt. Și da, poate că terafimii și terapia descind din același pîntec. Pămîntec.

Idele lui Marte 2022

Gott mit uns

V-am mai amintit că și Germania nazistă a luptat sub steagul lui Emanuel.

Doar vestul iudeo-creștin a găsit pînă acum justificarea morală pentru folosirea armelor nucleare (la trei luni după sinuciderea lui Hitler).

Poate o să pricepem într-o zi că noi sîntem arma nucleară. Că în noi e zeul care poate da viață sau poate distruge.

Orice text este un idol – poți jertfi pe altarul din fața lui sau îl poți adăposti într-un muzeu.

Și iconoclaștii, și iconodulii suferă de același păcat. Isus, spre deosebire de primii creștini, n-a ars cărți. Nici n-a scris cărți. Ne-a învățat însă cum să trăim cu textele pe care, inevitabil, le scriem.

Litera este moartă. Duhul a ucis-o.

Rămînem doar noi, întrebîndu-ne mereu ce fel de zei vrem să fim.

Mania Solzhenitsyn

Pașol na turbinca!

Într-o celebră coproducție româno-ucraineană, soldatul rus ajuns la vîrsta înțelepciunii bezmeticește, „din întîmplare, pe-o cărare lăuntrică”, peste blagoslovitorul de păpușoi și aghiotantul lui. „De drumețul care cîntă să nu te temi”, spuse Dumnezeu sfîntului speriat. Pentru că, într-adevăr, soldatul rus „o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui”. Lui Dumnezeu îi place de soldatul rus, așa că îi face cadou o anti-cutie a Pandorei – poate pică ceva.

Ce află soldatul rus în drumul său? Că boierul tinde să te muncească și-n somn – afară de cazul că știi să faci rost de „un somn de cele popești”. Că Dracul își iubește supușii și-i caută, ca un bun păstor, cînd se rătăcesc. Că-i mai bine să fii popă de draci decît de sfinți. Că singurele întrebări care merită puse sînt cele ciudate. Că în rai e „sărăcie lucie”. Că iadul e doar după colț de rai. Că și iadul se-ngrozește de soldatul rus.

Că sfînta cruce nu-i cel mai de temut lucru de pe lume. Că horodinca e un fel de horă. Că și în iad sînt tărăbi de răsturnat. Că mesia bate toba a război și-nchide ușa harului. Că moartea îi raportează lui Dumnezeu. Că nemurirea e o virtute a răstălmăcirii. Că lumea-i dulce și amară, ca o cărticică îngerească. Că se poate merge la rai ca și cum ai merge la spînzurătoare. Că e loc și de Dumnezeu în turbinca lui Ivan.

Că Ivan e catehonul. Că un popă tuns dă cele mai bune petreceri. Că Dumnezeu e pro eutanasie. Că Dumnezeu își ia darurile înapoi. Că Ivan e tîmplar. Că știe cu moartea pe moarte să calce. Că moartea e cel mai bun profesor în viață.

Că pe apa sîmbetei sfîrșesc nemuritoarele povești.

Că moartea învie. Că răzbunarea morții e viața veșnică.

Materialism dialectic

Trupuri. Sînge. Saltele de dormit. Benzină. Poduri. Bombe. Lacrimi. Mîini întinse. Telefoane. Lapte pentru bebeluși. Bani. Avioane. Granițe. Pămînt.

Azi, spiritul se revelează, de orice parte a baricadei, ca carne. Catapeteasma se rupe și vedem sîngele lui Dumnezeu curgînd.

Avanpremieră

Se face în curînd anul de cînd lucrez la un studiu care caută răspuns unei întrebări implicite aici: cum se face că evangheliile lui Coresi acceptă, parțial, „creștini” ca traducere pentru „Israel”? N-aveam de gînd să vorbesc despre asta înainte de a pune cap la cap toată povestea, dar timpul nu mai are răbdare. Detaliile vor trebui să aștepte. Iată însă liniile mari.

Tetraevanghelul lui Coresi nu e deloc singura versiune biblică românească în care să găsim această echivalare intens ideologizantă. Cea mai spectaculoasă dovadă a popularității și anduranței acestei opțiuni traductologice ne vine din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Pentru mitropolitul ortodox cu un secol ulterior lui Coresi, psalmii ebraici sînt, evident, texte adresate creștinilor – nu se sfiește, în parafraza lui rimată, să aneantizeze Israelul din original. E în joc combinația toxică dintre doctrina creștină a supersessionism-ului (oricum vreți să-i spuneți, nuanțînd lingvistic sau dogmatic) și precaritatea intelectuală a călugărilor ortodocși de limbă română. Nu-i bai, maeștrii lor slavi nu stăteau cu mult mai bine: Tetraevanghelul slavon tipărit de Coresi conține, în pasaje precum cel din Luca 6, care juxtapune fericiri și blesteme, rubrici care marchează clar destinatarii blestemelor hristice: evreii.

Veți spune: meh, o curiozitate scribală. Niscai deconstrucție creștină. Așa-i. Numai că, tot la Iași, se tipărește în 1803, cu binecuvîntarea altui mitropolit ortodox, Înfruntarea jidovilor. E opera unui călugăr de origine evreiască (am motive să cred autobiografia lui), devenit celebru sub numele de Neofit (deloc același cu colivarul omonim de limbă greacă cu care e frecvent confundat). Această carte – primul bestseller internațional de limbă română – adaugă un ingredient inflamabil poveștii: the blood libel, vechiul delir occidental cu privire la interesul evreilor în sînge de creștin. Primul capitol, care descrie, chiar și pe urmele altor convertiți creativi, fantezistele doctrine talmudice care i-ar obliga pe evrei la crimă, va face carieră în literatura antisemitică de pînă azi. Dar mai interesant e capitolul 3 – un amplu eseu de teologie biblică în care Neofit „demonstrează” (cu precedent în exegeza papei Grigore cel Mare) că paralelismul Iacov/Israel din profeția veterotestamentară se referă la evrei, pe de o parte, și creștini ortodocși, pe de alta.

Miturile au puterea să facă victime. Creștinii nu au deloc mîini nepătate de sînge. Cei care se imaginează Israel au toate șansele să facă din semeni arderi de tot.

Lumea dupa WW III

Nebunia tarului Alexandru – atunci si acum