Genul apocaliptic ca mecanism defensiv

5 martie 2019 de 12 comentarii


Spiritualitatea deosebită a poporului evreu, monoteismul si capacitatea de abstractizare, penetrarea întregii existențe prin determinismul religios, teocrația, toate aceste erau puse în pericol, dacă nu se verifica istoric cauzalitatea logică în relație cu divinitatea. Totul se prăbușea, ceea ce condusese la salvgardarea ființei naționale, era amenințat de irelevanță, devenea superfluu.

Situațiile limită repetate, crizele existențiale, istoria zbuciumată, atrocitățile inimaginabile, au condus la o soluție defensivă – literatura apocaliptică.

Explicit, atunci când, în mod repetat, postulatul deuteronomic este contrazis, fie în aspectul său pozitiv, fie în cel negativ, în sensul că ascultarea nu generează în mod necesar binecuvântare, iar nelegiuirea nu aduce de fiecare dată pedeapsa, coerența logică a unui principiu fundamental de supraviețuire – teocrația – a început să se clatine. Manase, nelegiuitul și Iosia, reformatorul, sunt cazuri evidente. Ps 73 este un exemplu de interogație, în acest sens. Desigur, există tentative de explicații mai sofisticate: întârzierea pedepsei, face pe oameni îndrăzneți, etc.

Rezumând, o situație critică, fără ieșire logică, provoacă o confruntare existențială, din care se iese printr-o imagerie fantastică. Ceea ce ne refuză modul de alcătuire al acestei lumi, poate fi și se va realiza într-o altă lume, ideală – în paradis, în Împărăția lui Dumnezeu.

Simetria artistică – emblema marilor capodopere este asigurată – venim din Eden, vom ajunge pe Noul Pământ. Ceea ce conferă perenitate acestui model ideal, este limbajul și schema oraculară, mijloacele simbolice, metaforice, care pot simboliza orice tip de realitate devenită inconfortabilă, imposibilă.

Literatura apocaliptică oferea o soluție. Așa cum defensele psihologice conservă integritatea bio-psiho-socială a eului, explicația apocaliptică amână dezintegrarea, oferă un tărâm al speranțelor și încrederii regenerate. Cu cât este mai elaborată, mai complexă, mai simbolică, metaforică și oraculară, cu atât va avea valențe și potențial de a se oferi ca matrice pentru evenimente istorice succesive. 

Până la urmă, ecuația umană conține aceeași termeni eterni: binele și răul, adevărul și eroarea – minciuna, fericirea și suferința, viața și moartea, efemeritatea și vesnicia, etc.

Exista deja, în germene, o tradiție profetică privind consecințe și predicții ale combinării acestora. Nu trebuie decât să fie alcătuită o sinteză, să se nască un gen matur, care să înglobeze și să desăvârșească rețeta.

Până la urmă, ce-l determină pe om să genereze artă, narațiuni, mituri, dacă nu nevoia de sens, coerență, semnificație a existenței. 

Sistemele de apărare și mecanismele defensive pot și trebuie văzute ca mijloace de adaptare. Adaptare față de riscurile, pericolele și disconfortul interior, psihic, sau exterior, real – fie el natural sau social. El se înscrie în devenirea individului si a umanității, în istoria sa.

În acest sens, întreaga civilizație, creativitate, este o adaptare, și oarecum reducționist, un mecanism defensiv. Există apărări biologice, psihologice, sociale, spirituale.

Cultura însăși, arta, religia – pot fi privite ca făcând parte din arsenalul de adaptare și defensiv al ființei umane. Doar că, în timp ce unele sunt foarte adecvate, constituie un compromis creator între om și mediul său, altele au un grad foarte mare de subiectivism, imaginație și conferă doar un confort interior, fără niciun corespondent în lumea reală.

Înregistrat sub Editorial

Duelul după balul mascat

3 martie 2019 de 21 comentarii

Mult așteptata dezbatere între Slavoj Zizek si Jordan Peterson – Happiness: Capitalism vs. Marxism – te face să te gândești la pictura lui Jean-Léon Gérôme – Duelul după balul mascat. (Zizek despre Peterson: „someone who is also my enemy”. Peterson: „Any time, any place, Mr. Zizek”). John Leigh, comentând tabloul, spune că duelistul „nu luptă pentru a câștiga ceva de la adversar, ci pentru a declara cine sau ce este.”

Fără îndoială că ambele tabere de fani își vor declara favoritul învingător după dezbatere. Însă în timp ce cultul lui Peterson vede în Zizek doar un alt marxist cultural pe care idolul lor îl va răsturna cu un bobârnac (vezi titluri pe youtube în genul Peterson face praf o feministă proastă, etc.), pentru Zizek, simptomul Peterson reprezintă isteria care se substituie căutării de sine.

Spune Leigh:

În alegerea căii noastre prin viață și pentru a deveni noi înșine, fiecare trebuie să ucidem versiunile potențiale ale noastre înșine, persoanele care am fi putut deveni.

La fel ca în pictura lui Gérôme, pantomimul trebuie confruntat pentru ca eul să se elibereze de carnavalul ideologic.

Ideologia este tradiția iudeo-creștină care așează barbatul și femeia, stăpânul și sclavul, seniorul și șerbul, la locul lor. Adevărul este revoluția creștinismului primitiv care proclamă omul universal.

Ideologia este pietrificarea darwinian-socială a genului. Adevărul este eul cartezian care transcende natura și societatea.

Ideologia este universalitatea banului. Adevărul este universalitatea gândului.

Ideologia este tribalismul naționalist-religios. Adevărul este solidaritatea umană.

Ideologia este arhetipul Madonei. Adevărul este eliberarea Madonei de comercializare pornografică și perversiune puritan-clericală.

Confruntarea măștii ideologice este necesară pentru a declara cine suntem.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Zona gri

23 februarie 2019 de 32 comentarii

„Whether they are ‘practising’, ‘homophile’, ‘initiates’, ‘unstraights’, ‘wordly’, ‘versatile’, ‘questioning’, or simply ‘in the closet’, the world I am discovering, with its 50 shades of gay, is beyond comprehension”. (Frédéric Martel, In the Closet of the Vatican: Power, Homosexuality, Hypocrisy).

Autorul are problema liberalilor atunci cand vorbesc despre religie. Zona gri nu apare in viziunea alb/negru. De unde socul celo 50 de shades of gay.

In ce ma priveste, cei 8 termeni folositi cu privire la varietatea tipurilor de homosexualitatea platonica sau dionisiaca la Vatican au punctat perfect suspiciuni si intrebari mai vechi din ograda proprie.

Atunci cand am luat decizia neasteptata de a da examen la seminarul teologic, cei mai multi dintre colegii tatalui meu, (si ai mei, mai tarziu), au decis ca motivele mele trebuie sa fie ca ale lor. Eram si eu un smecher care voia sa castige un ban la umbra, cu diferenta ca, spre deosebire de ei, nu platisem pretul copilului cuminte in biserica si, ca atare, trisam sistemul.

Daca printr-un accident al naturii sau al copilariei asi fi fost homosexual, ar fi gasit aici dovada ipocriziei mele. Dimpotriva, ar fi fost dovada sinceritatii.

Conformistul bisericos, la fel ca criticul liberal, crede ca intoarcerea cuiva, (un termen cu 50 zone gri), trebuie sa fie o decizie de intoarcere la morala de turma. De fapt, este o solutie existentiala. Cel care “se leapada de sine” (de Satana) o face ca sa scape de propriul eu. Este taierea unui nod pe care nimeni nu l-a putut dezlega. De aceea, un homosexual macinat de conflicte launtrice este mult mai tentat sa isi rastigneasca eul decat crestinul “bun”.

Nietzsche observa, cu finetea caracteristica, ca barbarul nordic, neintelegand setea de mantuire a efeminatei intelectualitati greco-romane, a inventat metode de auto-tortura psihologica si chiar fizica ca sa simta si el nevoia de a se arunca plangand la pieptul Mantuitorului. Cazul lui Luther, care a trebuit sa se auto-flageleze 10 ani la Erfurt pentru a traii ceea ce a venit natural pentru patronul sau, Augustin.

Insa evul mediu e mort, continua ganditorul german, si preotul/pastorul modern este la fel de efeminat si decadent ca cel al antichitatii tarzii, adica, la fel de nihilist.

Inainte ca psihologii liberali sa ne invete ca barbatii trebuie sa planga pe umarul aproapelui si ca testoteronul e toxic, am invatat asta in seminar. Aveam voie sa ne jucam cu mingea, dar nu impartiti in echipe, mancam high-carbo, preferam argumentele emotionale de “ora muzicala” celor abstracte, se cultivau relatii sentimentale intre studenti, incluzand confesiuni intime si plansul pe umar, la figurat si uneori la propriu, se spunea “te iubesc” ca in filmele de dragoste ieftine. Nu este acesta stereotipul homo-sexualului?

Aici intervine subtilitatea mintii teologice care inveneteaza cele 50 de nuante despre care vorbeste Martel. Insa, spune Nietzsche, asemenea subtilitati la preotul/pastorul modern ne amintesc mai degraba de panza paianjenului. Omul lui Dumnezeu foloseste limbajul neo-platonismului in era stiintei. Aici este ipocrizia. Preotul de la Vatican stie ceea ce stim si noi. Homosexualitatea poate fi reprimata dar nu poate fi “vindecata”. Stie ca reprimarea cronica a impulsului sexual poate da nastere la monstrii. Stie ca pacatul sexual nu este altceva decat conflictul intre natura evoluata prin selectie sexuala si rigorile civilizatiei.

Ca unul educat in filozofia moderna, preotul stie ca existenta este fragmentata, ca religia este un mod de a cauta unitatea pierduta a fiintei, ca lucrurile nu sunt in alb/negru.

Dar, in cele din urma, tanarul care s-a dus la seminar ca sa scape de un eu macinat de conflicte isi capitalizeaza experienta oferind paleative celor care cauta acelasi lucru si a caror psihologie o intelege atat de bine. De unde ipocrizia. Zona gri este pentru viata lui privata. La amvon se predica in alb/negru.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Regula jocului

19 februarie 2019 de 18 comentarii

Peter Sloterdijk (Critica Rațiunii Cinice, 1983) susține că modul prezent de funcționare al structurilor de putere este cinismul. Critica clasica a puterii consta în demascarea distantei dintre ideologie și realitate. Acum, subiectul cinic este destul de conștient de distanța dintre masca ideologică și realitatea socială, dar, totuși, insistă asupra măștii. Noi știm ca ei ne mint, ei știu că noi știm, noi știm că ei știu că noi știm… etc. Aceasta este regula jocului.

Din cauza aceasta, procedura critică-ideologică clasică – smulgerea măștii – este imposibilă, mai precis zadarnică, în timpul nostru. Pericolul pentru rațiunea cinică apare atunci când cineva nu respectă regula jocului.

Așa se explică scandalul creat de raportul analistei Salveen Richter către clienții grupului financiar Goldman Sachs, întitulat The Genome Revolution. Richter a explicat clienților că dacă investesc în biotehnologie trebuie să fie foarte atenți pentru că investițiile lor riscă să aducă vindecare și să salveze vieți, și asta nu e bine pentru business. „Este vindecarea pacienților un model de afaceri durabil?” întreabă Richter fără să roșească și le explică de ce nu este.

Potențialul de a furniza vindecarea cu o singură lovitură este unul dintre cele mai atractive aspecte ale terapiei genice, terapiei celulare în genetică și editării genetice. Cu toate acestea, astfel de tratamente oferă o perspectivă foarte diferită în ceea ce privește veniturile recurente în comparație cu terapiile cronice.

Pacientul vindecat „cu o singură lovitură” nu este o investiție pe termen lung. Ca argument, ea citează tratamentul produs de Gilead Sciences pentru hepatita C. Rata de vindecare este peste 90% dar compania a pierdut 8 miliarde de dolari în ultimii 3 ani din cauză că pacienții vindecați nu au mai fost dependenți de tratament. Partea ce mai rea este însă că a scăzut numărul purtătorilor virusului (te întrebi cine este în spatele mișcării antivaccin) și modelul de afaceri durabil are nevoie ca virusul să zburde liber.

În cazul bolilor infecțioase, cum ar fi hepatita C, tratarea pacienților existenți reduce și numărul de purtători capabili să transmită virusul la noi pacienți, astfel că și numărul incidențelor scade.

Richter a surprins și scandalizat prin cinismul ideilor exprimate.  Însă – întreb – chiar a fost cineva surprins și scandalizat să afle că acestea sunt ideile ne-exprimate ale unei firme de investiții? Scandalul a fost provocat de faptul că Richter a încălcat regula jocului. Știm că fiecare dintre noi este doar un asset sau un liability pentru corporații, bănci, biserici, politicieni, activiști, slujitori publici. Le cerem însă să păstreze măștile și ne facem că credem.

Lumea ar fi preferat ca Richter să spună că există probleme etice cu manipularea genomului. Că există o îngrijorare legitimă cu privire la consecințele sociale ale biotehnologiei. Putea, de ce nu, să apeleze la prejudecăți religioase: ne băgăm degetele în lucrarea lui Dumnezeu.

Nu că ar fi crezut cineva. Credem în schimb în regula măștilor pentru continuarea jocului. Motivul e simplu: nu cunoaștem alt joc și ne temem să încercăm unul nou.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Ce au discutat Kant și Diavolul la cafeaua de dimineață?

4 februarie 2019 de 33 comentarii


În romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, un turist dubios intră într-o dispută despre existența lui Dumnezeu cu doi cetățeni sovietici. Cel mai filozof dintre ei apelează la argumentul lui Kant împotriva argumentelor tradiționale pentru existența lui Dumnezeu. Personajul straniu răspunde că de fapt Kant a elaborat un argument nou pentru existența lui Dumnezeu, neînțeles de credincioși și atei. Reiese că el însuși avusese o mână când au discutat argumentul la micul dejun. Profesore, nu te vor înțelege, o să râdă lumea – l-a avertizat.

Suntem la Moscova în 1930, unul dintre cei doi cetățeni crede că străinul e nebun, celălalt vrea să îl trimită pe Kant în Gulag, amândoi decid să cheme poliția. Aflăm însă că turistul dubios este chiar Diavolul în persoană și că a fost implicat nu doar în istoria idealismului german dar și în fondarea Creștinismului, împreună cu Pilat din Pont.

Cartea lui Bulgakov este un atac împotriva materialismului sovietic plat. Însă, ne întrebăm, de ce nu apelează autorul la Dumnezeu (ca Solzhenitsyn) ci la Diavol? Ne amintim de Pierre d’Ailly la Conciliul din Constanta: ”Numai Diavolul în persoană mai poate salva biserica și voi vreți îngeri”. Diavolul reprezintă aici spiritul subversiv. În loc să recurgă la apologetica tradițională care confirmă dogma și ordinea medievala, teologia ar fi trebuit să fie negația lor. Fără această negație, teologia creștină s-a condamnat la irelevanță în conflictul cu modernitatea care era pe drum.

Ce a discutat Kant cu Diavolul la micul dejun?

Ca să înțelegem, vom pleca de la un argument al lui Yuval Noah Harari în, dealtfel, excelenta carte, Sapiens. Ce diferență este, întreabă Harari, între 1776 AC și 1776 AD, între Codul lui Hamurabi, care spune că oamenii nu sunt egali sub lege, și Declarația de Independență, care susține contrariul? În esență, nu există o diferență, elaborează Harari. Ambele sunt bazate pe ficțiune.

Nu este greu să vedem panta alunecoasă pe care stă argumentul din Sapiens. Înseamnă că între o cultură care aprobă mutilarea genitală a femeii și sclavia ei, pe de o parte, și una bazată pe noțiunile egalității, demnității și autonomiei oricărei persoane, de cealaltă parte, nu există o diferență ontologică. Ambele sunt bazate pe mituri. Drepturile omului devin drepturile culturale de a adera la propria mitologie.

La celălalt capăt al spectrului, cineva poate revendica legitimitatea întoarcerii la societatea pre-iluministă în același limbaj.

Kant susține, dimpotrivă, că drepturile omului, așa cum au fost formulate de Revoluția Americană și cea Franceză, există, și că pot fi deduse logic. Iluminismul, spune Kant, este declarația de independență a omului de sub tutela bisericii și a regelui, pentru că omul poate să cunoască binele și răul, adevărul și eroarea, fără apelul la autoritate.

Idealismul lui Kant are la bază revoluția științifică. De aici independența față de dogma. Dacă biserica greșește în explicația naturii, de ce ar avea dreptate în probleme morale? Dacă Biblia, cum spune Galileo, nu ne arată corect cum merge cerul, de unde știm că ne arată corect cum să ajungem la el?

Însă dacă știința, conclude același Kant, referindu-se la legile lui Newton, ne arată cum merge cerul, înseamnă că legile gândirii preced experiența.

Argumentul lui Kant nu este greu de înțeles dacă luăm în considerare felul în care Newton a ajuns la calculul infinitezimal. Matematicienii timpului și-au ridicat sprâncenele când au auzit aberații ca aceea că două suprafețe inegale segmentate la infinit devin egale în punctul imaginar 0/0. Noțiunea contrazicea bunul simț dar putea prezice exact traiectoriile corpurilor cerești.

Victoria lui Newton îl convinge pe Kant că rațiunea este transcendentală față de experiență. De aici, încrederea lui într-o etică rațională absolută. Însă argumentul lui Kant este teologic, în ultimă instanță. Etica kantiană este independentă de o cauzalitate naturală. Omul care o acceptă se trezește întrebându-se despre existența lui Dumnezeu măcar că nu prea mai calcă pe la biserică.

Ce avem aici este o gândire care răstoarnă orice dogmă și orice metafizică dar sfârșește într-o teologie compatibilă cu modernitatea. Nu degeaba spunea Nietzsche despre Kant că este un păianjen care ne prinde în plasa rațiunii pentru a ne inocula cu otrava Dumnezeului mort.

Kurt Godel a mers un pas mai departe după Kant. Pentru autorul Teoremelor de incompletitudine religia este uneori bună dar cel mai des rea și Biblia este o colecție de mituri. Însă matematica și logica îi spun lui Godel că Dumnezeu există, că teologia este știință și că drepturile omului nu sunt ficțiune.

Mai nou, Slavoj Zizek explică Apusului filozofia clasică germană în idiom balcanic și îndeamnă stânga să se lepede de relativism. ”Dacă Dumnezeu nu există nimic nu este permis” le spune ateul marxist liberaililor din secolul XXI, la fel de șocați ca teologii catolici la afirmația lui Pierre d’Ailly în 1415. Numai o teologie revoluționară mai poate salva stânga și voi vreți îngeri, corectitudine politică.

Creștinismul își găsește relevanța în modernitate numai ca o teologie a negației, dar negația trebuie să înceapă cu propriile dogme. Dumnezeu poate fi căutat numai după ce falsele certitudini au fost distruse. Asta a înțeles d’Ailly cu afirmația lui făcută pe pragul modernității, când Conciliul l-a condamnat pe Huss la moarte și pe sine la irelevanță.

Profesore, o să râdă lumea. Râsul vine din ambele părți ale disputei, dar Bulgakov ne arată că Diavolul râde la urmă.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Profesiune de credință

29 ianuarie 2019 de 96 comentarii

28.01.2019

Profesiune de credință

Exprimarea convingerilor, filosofiei, concepției despre viață și existență, în numele conștiinței libere și în fața lui Dumnezeu, ia în considerare semenii ca martori care au dreptul la convingeri personale, așa cum le dictează conștiința și interesele.

Nicio instituție politică, de stat sau religioasă nu are dreptul să chestioneze, să condiționeze sau să exercite presiuni asupra conștiinței omului. Acesta este un aspect fundamental al drepturilor ființei umane, poate fi tranșat personal de ființa umană conștientă, responsabilă. Orice încercare de imixtiune, presiune sau influență, devine poliție orwelliană a gândirii, manipulare crasă și abuz.

Prin naștere sunt și rămân un om credincios, creștin. Afectiv, prin stereotipii exersate toată viața, social și liturgic, nu doresc să mă schimb. Dar concepțiile mele s-au schimbat.

Deși sunt doar un practician neurolog, prin structură mă consider om de știință și așa vreau să rămân, cel puțin în prezent. Pentru mine, este mult mai important să evaluez, să estimez fenomenele, procesele, pe care le traversez, într-o manieră detașată, obiectivă, realistă, bazat doar pe fapte cuantificabile, măsurabile, științifice. 

Atunci când te cufunzi subiectiv în interiorul unui crez, unei filosofii, teologii, unui punct de vedere metafizic, adopți un punct de vedere unilateral, partinic, militezi în favoarea unei consonanțe cognitive, ai tendința să ignori tot ceea ce contrazice poziția adoptată. Este eroarea pe care am perpetuat-o toată viața.

În interiorul unui grup, această apartenență îți conferă confort, părtășie, consens, siguranță. Trebuie să recunoaștem că ele sunt relative, limitate, așa cum suntem și noi, cum este lumea reală în care trăim. Chiar dacă jinduim după solidaritate, speranță, mângâiere, totuși nașterea, suferința și moartea noastră, rămân acte existențiale individuale.

Revenind la convingerile și poziția mea actuală, mă consider în continuare un om de știință credincios, aplic cele două porunci fundamentale ale iubirii față de Dumnezeu și față de semen, de mediu, consider că aspectele etice, morale și de integritate trebuie să aibă un loc prioritar în viața mea privată și profesională. Tot ceea ce trece peste acestea, ține de istoria și cultura umană zbuciumată, sunt profund contradictorii, au caracter de neadevăr, legendar și mitologic.

Profetismul, ascetismul, ca și apocalipticismul au reprezentat efortul omenesc de a găsi un sens istoriei conflictelor supraindividuale, geopolitice, instituționale, religioase – în esență, de interese – naționale, de grup etnic sau social, progresiste la vremea lor, dar vetuste și depășite astăzi. Fiecare concept, noțiune, crez, personaj, are o istorie a devenirii sale culturale și poate fi documentată prin dovezi.

Ceea ce face religia astăzi, în numele absolutului, eternității și veșniciei utopice, este să ne sfâșie conștiințele, să ne stimuleze angoasele, păstrându-ne agățați între mentalități mitologice din urmă cu 2-3 milenii, sau să ne proiecteze către un viitor apocaliptic, terorizându-ne cu chinuri nesfârșite, îngrozindu-ne cu pedepse capitale și definitve, sau promisiuni ale unei existențe utopice imposibile. În numele iubirii, dogmele religioase ne propun izolarea, recluziunea, combat vitalitatea și preocupările mundane pentru viața aceasta, de dragul unei vieți viitoare nerealiste și iluzorii.

Informațiile accesibile acum tuturor, dar neaccesate încă, decât de puțini oameni, vor conduce la o criză existențială, culturală, spirituală profundă, atunci când vor deveni masificate, universale. Această criză este în plină desfășurare, dar nu-i înțelegem încă semnele și consecințele.

Oamenii nu pot renunța la valori, semnificații, sens. Nu pot exista în haos. Este vorba de lumină și sare. Astăzi, obrocul este gros, sarea și-a pierdut gustul. Nu sunt profet, dar mă bizui pe bun simț și luciditate. Dumnezeu nu poate fi slujit cu mijloace mediocre, primitive, cu truisme și un limbaj de lemn, cu erori pioase și bune intenții care nu duc nicăieri, cu măsuri administrative coercitive care vor să siluească conștiințe, în numele unor neadevăruri perpetuate de milenii, care încearcă să contrazică fapte științifice evidente. 

Desigur, imaginile pastorale idilice au creat opere și metafore nemuritoare ca Ps 23 și alegoria Păstorului cel Bun. Dar asta nu mă împiedică să constat că este nedemn ca o ființă umană să fie abordată și evaluată unilateral prin instinctele sale gregar-sociale, de turmă care nivelează specificitatea personală individuală, sau să fie redusă la comunicarea subumană, oligofrenă, supusă unei reeducări alternative, bipolare, de tip nutreț / toiag. Sunt procedee simpliste, uzuale, la îndemână, comode.

Detest dogmatismul, atitudinea rigidă, sectară, superioritatea arogată, adevărurile ultime și absolute și nu doresc să fiu parte la acestea. Ele nu fac decât să genereze intoleranță și exclusivism, conflicte și separații, războaie religioase, persecuții și ură.

Voi continua să-mi slujesc semenii cu posibilități tot mai limitate de vârstă, mă voi bucura și voi admira creația, natura, voi călători tot mai puțin, dar mai semnificativ, voi citi mult, cât îmi va permite mintea și memoria, voi avea o atitudine deschisă și modestă.

Viața este atât de frumoasă și bucuria de a o trăi, atât de reconfortantă și deplină, încât merită să fiu pedepsit pentru păcatul capital al bunului simț și lucidității.

Nimeni nu scapă de asta!

Înregistrat sub Editorial

Prizonieri în Apocalipsa

26 ianuarie 2019 de 3 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Teologia psihanalitica a lui Jordan Peterson

10 ianuarie 2019 de 24 comentarii

Dialogul de mai sus, intre Freud și Jung, arata ce este rău cu teologia psihanalitica a lui Jordan Peterson. Cu toate ca o mare parte din publicul lui Peterson, intoxicat de teoria conspirației marxismului cultural, îl număra pe Freud intre cele trei broaște ale Apocalipsei, alături de Darwin și Marx, primii doi sunt indispensabili, in discursul lui Peterson, pentru a-l anula pe primul. Darwinismul social are nevoie de Darwin și arhetipul Jungian au nevoie de părintele psihanalizei.

Vreau sa ma refer pe scurt la doua idei din film. Prima: „obsesia” lui Freud cu sexualitatea nu are ca scop sa distrugă morala creștina, ci sa restrângă psihanaliza într-o zona care poate fi analizata științific. A doua: metoda lui Jung este „periculoasa”. In ce consta pericolul?

Peterson ne spune ca Nazismul a fost consecința naturala a ateismului lui Hitler. Cu siguranța ca Hitler nu a fost creștin in convingerile lui personale, însa nu a fost nici ateu. Dimpotrivă, Hitler considera ateismul o cauza a degenerării social-rasiale. Teologia oficiala a Germaniei naziste a fost Creștinismul Pozitiv, care are la baza ideea (jungiana in esență), ca inconștientul semit și cel arian sunt populate de arhetipuri opuse și ireconciliabile.

Nazismul, ca mișcare spirituala, a îmbrățișat inconștientului ca sursa a adevărului. Asta face și Peterson.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Fantomele de la 1888

3 ianuarie 2019 de 85 comentarii

Image result for dorin lataianu gili carstea 1888 grupare galateni

Pe vremea când mergeam săptămânal la Andrews University pentru reeducare, treceam, la intrarea în Berrien Springs, pe lângă o casă veche, cum vezi peste tot în America rurală, cu nelipsitul pickup truck ruginit uitat pe iarbă. În cazul acesta, locul mașinii ruginite este luat de idea ruginită afișată pe frontul clădirii:

1888 Message Study Committee

Gili Cârstea si Dorin Lătăianu vor să credem că aici se află sediul ”celui mai periculos grup din lume”. Pentru că, spune Gili, elitele din habitatul de sute de milioane dolari câțiva kilometri mai la vest, nu se tem de excentrici (mulțumesc Gili) care vor să nu ne lăsăm creierul la garderoba din holul bisericii și pretind că se emancipează, ca o țărăncuță care și-a tăiat părul în vremurile bune din Teleorman, conversând cu fapte și idei moderne. Nici vorbă. La Andrews University și Lake Union nu există grijă mai mare decât să exorcizeze fantomele de la 1888 care bântuie hardughia din vecini.

Timp de doi ani am trecut regulat pe lângă casa bântuită de Jones și Waggoner ca la o ședință a surorilor Fox, pentru a pune întrebări incomode la cursul de Origins sau să joc rope-a-dope împotriva greilor de la universitate în biroul uniunii.

Argumentul pe care l-am auzit de fiecare dată într-o formă sau alta a fost acela că metanarațiunea Marea Luptă stă pe o creație în 6 zile X 24 ore (X 60 minute X 60 secunde) în urmă cu aproximativ 6000 ani. Dacă schimbi introducerea strici filmul și oamenii își vor cere înapoi banii de bilete.

Însă narațiunea 1888 este doar o variabilă în metanaraţiune și elita postmodernă a bisericii o acceptă ca atare.

Alta era situația acum un sfert de secol când Gili a publicat Păcatul Cetății. Atunci exista o singură narațiune, cea tradițională. Gili își amintește bine că i-am luat apărarea împotriva teologilor care încercau să îl te-ologească în limbaj de lemn. (Își amintește mai puțin bine că eram prieteni și că am fost invitat la respectivul panel pentru că îi oferisem amvonul). Simpatia mea pleca de la faptul că trăisem aceleași interogații în anii de seminar și că lucrarea mea de diplomă – mai precis – partea tăiată din ea de Big Brother – abordase aceiași temă. Luasem în considerare și o poziție similară cu a lui Gili – via Robert Brinsmead 1960 – dar o depășisem teologic. În principiu, consideram că interogația e legitimă dar nerezolvată. Astăzi o consider irelevantă pentru un motiv simplu care a fost, fără mistificările adăugate mai târziu, inclusiv de Jones & Waggoner,  mesajul de la 1888.

Atunci Legea pentru ce este? Ea a fost adăugată pentru abateri, până când avea să vină Sămânța Căreia I‑a fost făcută promisiunea, fiind dată prin îngeri în mâna unui mijlocitor. (Gal 3, 19 NTR).

Dușul rece de la Minneapolis a fost că Legea provizorie, care a fost adăugată (și nu a fost dată/scrisă de Dumnezeu) reprezintă cele zece porunci.

Teza este în conflict cu metanarațiunea Marea Luptă.

Să recapitulăm succint elementele care ne interesează aici.

  1. Legea lui Dumnezeu dată pe Sinai este veșnică.
  2. Prin căderea omului, Satana a vrut să arate că Legea nu se poate ține deci trebuie abolită.
  3. Isus a venit să dovedească că Legea poate fi ținută.
  4. Duminica a fost introdusă de Papa ca parte a conspirației satanice împotriva Legii.
  5. Reformațiunea a rămas neîncheiată pentru că Luther și Calvin nu au înțeles importanța Legii și obligativitatea păzirii Sabatului.
  6. Scopul final al Reformațiunii este ”repararea spărturii în Lege”. AZȘ este încheierea reformațiunii.
  7. Papalitatea va infiltra America pentru a impune o lege duminicală, care apoi va fi extinsă global, ca semn al supunerii față de autoritatea lui. (În mod ironic, la 1888 exista o moțiune de lege duminicală pentru apărarea culturii puritane de efectele imigrației catolice, văzută prin prisma teoriei conspirației infiltrării papale. Duminica=Sabat nu este o idee catolică ci una puritană. Legea Duminicală este anti-papală).
  8. Ultima generație de credincioși va păzii în mod desăvârșit Legea și astfel va demonstra universului că Legea poate fi ținută.

Cade punctul 1, cade totul.

Însă Jones & Waggoner nu erau pregătiți să accepte consecințele propriei descoperiri. În anii care au urmat au salvat Marea Luptă apelând la a doua mistificare a sanctuarului.

Epistola către Evrei are la bază binarul substanță – umbră, împrumutat de iudaismul elenist din ontologia greacă. Credința este substanţa (hypostasis) lucrurilor promise (Evrei 11,1) pe când Legea este umbra lor. Isus oferă substanța ispășirii – marele preot oferă doar umbra. Templul din cer este substanța, nu din această creație, a templului de la Ierusalim.

Pionerii adventiști nu aveau cum să înțeleagă acest lucru și au făcut din Sanctuarul Ceresc o parte din această creație, adică, o altă umbră în peștera lui Platon. Legea de pe Sinai nu mai este o umbră a substanței Binelui ci copia exactă a celor zece porunci scrise în chivotul din cer. Sabatul nu mai este umbra bunurilor viitoare ci chiar substanța salvării. Gili are dreptate aici că teologia tradițională a Sanctuarului este vulgarizarea infantilă a Epistolei către Evrei. A fost prima mistificare a Sanctuarului, cea din câmpul cu dovleci.

Din câmpul cu dovleci trecem în biroul luxos unde Dr. Kellogg scrie The Living Temple. Kellogg este un om modern. Diferența între ontologia modernă și cea greacă este aceea că binarul platonic substanță-umbră este înlocuit cu binarul cartezian subiect-obiect.

Baruch Spinoza a fost dat afară din sinagogă pentru că a spus că de fapt subiectul și obiectul, în ultimă instanță Dumnezeu și materia, sunt una în univers. Kellogg re-interpretează Sanctuarul prin panteismul lui Spinoza sau re-interpretează panteismul prin Sanctuar, cum vreți, și începe să îl curețe prin circumcizie, electrocutări vaginale, eneme, vegetarianism, apă, aer, etc. În mod predictibil, Kellogg va avea soarta lui Spinoza.

Jones și Waggoner, ambii apropiați ai lui Kellogg, găsesc în panteismul Sanctuarului metoda de a salva Marea Luptă de propria solie. Legea adăugată fuzionează cu substanța divină în generația judecății de cercetare, și astfel nu mai este adăugată ci veșnică.

Pentru a înțelege esența panteistă a soliei să renunțăm pentru moment la limbajul de amvon în care, mai prudenți decât Kellogg, și-au vândut marfa Jones & Waggoner, și să o definim în jargon filozofic.

În teologia iudaică, împrumutată de adventismul tradițional, subiectul uman peren se întâlnește cu Legea de pe Sinai care este consubstanțială cu Dumnezeu, înafara lui. În teologia paulină, Legea nu are substanță. Este doar o o umbră. Repet că în filozofia modernă dihotomia substanță-umbră este înlocuită cu cea cu subiect-obiect.

Interpretarea panteistă a curățirii Sanctuarului implică fuziunea între substanță și umbră, sau, în sens modern, fuziunea escatologică între Lege, ca normă de comportament cu Legea ca substanță divină. Subiectul uman, curățit prin Ploaia Târzie, este reunit cu universul panteist care este Templul Viu al lui Kellogg.

Ambalată în limbajul de lemn al amvonului, ideea pare ortodoxă și se vinde bine.

O să trec peste diferitele școli care au re-ambalat și re-vândut ideea troicii Kellogg-Jones-Waggoner de atunci încoace. În esență, toate au ca scop să salveze Marea Luptă cu Sabatul veșnic și perfecțiunea ultimei generații de adevărul descoperit la Minneapolis. Întrebarea care se ridică aici este: cum se face că nici unul din acești guru care ne predică perfecțiunea prin credință nu ne-o și arată în viața lor, ca unii care cunosc bine rețeta.  

Răspunsul pe care ni-l vor oferii cu siguranță este acela că Ploaia Târzie este o experiență colectivă și ca atare ei nu pot experimenta individual perfecțiunea ultimei generații până ce biserica nu se va pocăii colectiv la picioarele lui Jones & Waggoner (a se citi Gili Cârstea și Dorin Lătăianu) de păcatul respingerii soliei.

Cu alte cuvinte, este vina noastră că Lătaianu nu ține reforma sanitară și Gili e absorbit de sine. 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Crăciun Socratic

26 decembrie 2018 de 63 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →