Controverse care cer un răspuns

[Scrisoare deschisă către adolescenții de acum 50 ani.]

1Corinteni 13:11-12 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.

O listă* a provocărilor contemporane cu care se confruntă membrii confesiunilor creștine.

[Desigur, puteți ucide mesagerul. Dar nu asta rezolvă problema. Mesajul este fundamental.

Suntem în posesia a cel puțin două tipuri de adevăruri:

A. Unele intuitive, potrivite cu bunul simț, convenabile și convenționale, cele care coincid cu idealurile și dorințele noastre de bine, cu aspirațiile și proiecțiile noastre, cu așteptările și speranțele noastre, cu convingerile și credințele noastre, cu simpatiile și dragostea noastră, pe de o parte, și,

B. Altele, contraintuitive uneori, istorice, documentate, verificate, științifice – adevărurile reale, care ne vorbesc despre lumea și realitatea în care trăim, exact așa cum este ea. Adică, cel mai bun și adecvat răspuns, la un moment dat.]

Care va fi atitudinea noastră, privind:

1. Datele paleontologiei, istoriei documentate ale omenirii prin dovezi databile, universal acceptate și dovedite prin evidențe geologice, datare biologică, confirmare genetică.

2. Volumul imens de informații neintegrate în istoria sacră: continente, specii, istorie planetară, religii, mitologii, sisteme filosofice, progresul științific, tehnologic, informațional, etic, social și al civilizației.

3. Contradicțiile legate de conținutul biblic: poligamie, sclavie, superstiții, politeism, regim preferențial, separatist, capricios, rebarbativ și ranchiunos, inechitate, discriminare feminină, genocid, epurare etnică, pedeapsă capitală pt abateri de conștiință.

4. Caracterul legendar, anistoric, al unor părți din VT, sau evanghelice – de mesaj, solie, nondocumentar și imposibil de documentat prin mijloace științifice – arheologic, istoric.

5. Indiscriminarea comună între literatura ficțională și povestirile cu pretenție istorică, nevalidate încă.

6. Discrepanța datărilor: canonul iudaic se formează între sec V îHr și sec I – (Iamnia). Ex clasice: niciun teolog respectabil nu mai acceptă o datare mai veche de 150 î.Hr. pt cartea atribuită lui Daniel. Știe orice seminarist că nu Moise, ci surse multiple – sunt autorii Pentateucului sau Torei. Sursa deuteronomistă este cât se poate de bine precizată.

7. Atribuirile pseudoepigrafice – falsuri pt adjudecarea credibilității (Enoh, Adam, Petru, Toma, Ioan, epistolele pastorale – școala paulină, etc.

8. Nediscriminarea între interpretarea mitologică, legendară și datele istorice certe.

9. Literalismul dogmatic, profetic și populist – popular, accentuat folcloric. Ex clasic: legea duminicală, diverse numerologii: 666, 144 mii, subterfugiul împlinirii condiționate, etc.

10. Sacralizarea sacrosanctă, cu efortul de invalidare a oricărei tentative de gândire critică.

11. Poziționarea extremistă chiar în rândul teologilor, de dragul originalității – interpretarea istoristă, actualizarea dogmelor iudaizante – nonevanghelice, perfecțiunea ultimei generații, judecata preadventă, etc.

12. Idolatrizarea propriilor dogme, istorii recente, redarea eufemistică a propriilor erori.

13. Fenomenul multiconfesional și religios universal: aceleași dogme, aceleași simțăminte, experiențe, minuni, stereotipii manipulative, separare sectară, izolare culturală, tabu uri, interdicții absurde, controling, filosofie ascetică, pasiv agresivă, anti-vitală, contra-naturală, de amânare sine die a implicării autentice în existență – aici și acum.

14. Rigiditatea dogmatică, cultivarea suspiciunii, fricii, temerilor, efemerității vieții reale, proiecții fantastice privind universalitatea și mondializarea insignifianței, egocentrismul și egolatria de grup – toate frizează trăsături paranoice culturale, moștenite și dobândite.

15. Confundarea aspirațiilor, năzuințelor, bunelor intenții, proiecțiilor culturale, profetice și imaginației utopice, ideale – de multe ori pur defensive – chiar a ideologiilor de clasă, etnice, naționaliste – cu realitatea istorică.

16. Motivarea prin vinovăție – contraproductivă, cu accent pe un sistem punitiv sadic, patologic, concomitent cu gratificații utopice, iluzorii și imposibile legic și logic.

17. Noncontradictorialitatea perpetuă. Reașezarea succesivă, apologetică, defensiv – stângace, recursul la paralogisme, aporie, autoritate, tautologie, etc., ceea ce conduce la o pseudovalidare internă.

[Ambele tipuri de adevăruri – A și B – sunt necesare, esențiale, fundamentale. Dar trebuie, în sfârșit, să le împăcăm! Pentru valorizarea lor și sănătatea noastră culturală, spirituală, trebuie să devină congruente, complementare!

Vom continua să ne amăgim, cocoloșindu-ne sau vom lua taurul de coarne, vom accepta adevărul așa cum este și ne vom adapta crezurile, convingerile, la realitatea palpabilă și nu unor himere înșelătoare și păguboase?!?

De la Galilei sau poate de la Democrit, această controversă stăruie în cultura și istoria omenirii, și nu e ușor de eradicat!]

---

*Autorul recunoaște limitele acestui demers complex și le asumă, împreună cu erorile inerente, acceptă critici și dialogul constructiv, este bine intenționat și onest în căutările sale, iar acest text este, în ultimă instanță, rezultatul unor frământări de conștiință, dedicate și închinate celei mai autentice atitudini existențiale.

Adevărul obscur? Adevărul care te eliberează!

De ce trebuie să fie numit pomul interzis, pomul cunoștinței? Binelui și răului? Sunt implicate aici, în actul căderii, în geneza păcatului și implicit a morții, cele mai sfinte realități: cunoașterea și etica, morala!

Dar este un nonsens!

Este fundamentul spiritualității și religiozității în conflict cu știința, cunoașterea? Este într-adevăr, credința, credulitatea, apanajul naivității, ignoranței, obscurantismului? Aparent da! În profunzime, aspectele esențiale sunt mai complexe și stau cu totul altfel.

Lumea noastră este relativă, limitată și contradictorie. Contrariile sunt universale, ele asigură reglarea și autoreglarea. Feedback. Nu poate fi imaginată o altfel de lume. În însăși dipolii sarcinilor bioelectrice separate de membrana fiecărei celule, contrariile stau față în față. Activitatea și repausul, însăși viața le conține.

Ne naștem și intrăm în scenă ca gângănii, ca animale. Supraviețuim grație unor stereotipii înnăscute, instincte necondiționate: alimentar, sexual, de conservare, etc. Avem rudimente de psihism, organizare socială, supraviețuim.

Apoi, deodată ne ridicăm, privim înainte, ne folosim mâinile și mintea, devenim conștienți de noi înșine, de viitorul nostru, de faptul că nu suntem veșnici – că cel mai sigur eveniment din viața noastră, însăși condiția acestei existențe – este moartea noastră. Și suferința adiacentă!

Este o cădere!

De fapt, este o înălțare!

Suprapusă peste animalitatea noastră, este conștiința noastră. Gândim, judecăm, raționăm, distingem valori: adevăr și eroare sau minciună, bine și rău, frumos și grotesc.

Valorile sunt bunuri ale individului, dar și ale grupurilor, ale colectivității, societății. Psihismul și aspectele cognitive se suprapun peste animalitatea noastră. Aceasta este contradicția fundamentală a ființei umane.

Lupta sfâșietoare dintre animalitatea și umanitatea noastră.

Dintre inconștientul și conștientul nostru.

Acesta este păcatul capital. În acest moment se moare, sau se trăiește autentic. Aceasta este căderea sau înălțarea!

Și aceasta este substanța miturilor, ne spune Joseph Campbell.

Inclusiv cel edenic, al fructului oprit.

Din conflictul între instincte, pulsiuni, inconștient și eu, supraeu, imperativele culturale, sociale, spirituale, se poate eșua în nevroză, psihoză, sau dimpotrivă, poate fi descoperită calea creativă prin care ne putem tranzacționa, cele mai intime aspirații, ne integrăm și realizăm armonios, evoluăm ca un erou, chiar dacă unul banal, care învinge stereotipia și monotonia unei existențe terne, dar în care poți descoperi la tot pasul nestemate și giuvaeruri culturale, spirituale. Și printre ele, pe celălalt! Semenul!

Cum se poate realiza acest lucru? Când suntem îndopați cu mediocritate, consumerism, primim numere seriale, suntem masificați, înregimentați, marketați, spionați, decimați, după criterii străine nouă?

Descoperă-ți vocația și pasiunile. Trăiește autentic. Urmează-ți întotdeauna intuiția, visul, ascultă chemarea destinului tău! Fii în fiecare moment viu, racordează-te concomitent la prezent – aici și acum – cât și la cele mai nobile și generoase principii ale existenței.

Nu accepta scurtăturile, acceptă negocierea și compromisul intereselor, dar nu a principiilor tale, instituționalizeazăți instinctele și pulsiunile, dă ce ai mai bun din tine, dăruiește-te, fii dispus să sacrifici timp, muncă, energie, talent: consumă-te pentru ceilalți – Iubește. Vei primi înmiit! Și vei fi împlinit, fericit!

Să fim Oameni Întregi, Integri! N-aș vrea să credeți că vorbește sau scrie cineva care este deja. Da’ de unde! E cale lungă. Alții, celebrități, nu anonimi, au încercat! Filip 3, 12-14. Parcursul e totul! Ca și fericirea!

Cea mai banală interconexiune, cea mai cotidiană întâlnire, pot fi transfigurate într-un moment astral!

Nu, adevărul nu este obscur!

Este doar profund, adânc, complex.

Veți cunoaște adevărul și veți fi liberi. In 8,32.

Cain și Abel*

Privesc cele două nume din acest titlu și mă întreb dacă ordinea este pur fonetică sau ține seama de ordinea nașterii, de alte simboluri inconștiente ale grupurilor pe care le reprezintă aceste două personaje mitologice.

Crima lui Cain nu este doar prima crimă mitică din istoria culturală a omenirii, dar este și debutul conflictelor religioase care au fost și sângeroase, și războinice, și crude, deși au fost purtate în numele celor mai pașnice și sfinte idealuri.

Abel reprezintă tipul vânătorului, al prădătorului, păstorului, care vânează și sacrifică pentru a supraviețui. Lanțul trofic necesar vieții, pus la punct în acest sens, este de-a dreptul impresionant, crud și plin de învățăminte.

https://en.wikipedia.org/wiki/Predation

Campbell remarcă dezvoltarea timpurie a miturilor legate de această etapă a dezvoltării omenirii și subliniază considerația și respectul față de vânat, totemurile și tabuurile legate de acesta, sacralizarea relației intime, vitale, a acestui cuplu bizar, rolul sentimentului de vinovăție și sublimarea sa, din instinct de supraviețuire sau impuls individual, în principiu sacru al perpetuării vieții.

Ce a devenit această mitologie?

O regăsim sub forma jertfelor, inclusiv umane, aduse zeilor ca ofrande, de ispășire, pentru pecetluirea unui legământ, sacralitatea vieții și cruzimea morții, fiind transferate asupra relațiilor, socializate, instituționalizate.

Viața, moartea, vinovăția, păcatul, jertfa, expierea, par să fie filonul genetic principal al religiei, care se naște, prin ceea ce are ea esențial, în perioada dezvoltării omului ca vânător și prădător. O etapă necesară, un mod de viață, un stil de supraviețuire, valabil și astăzi, perpetuat prin valențele sale, sublimate, civilizate, verificate ca eficiente.

Interesant, că în primul conflict religios violent, vânătorul, prădătorul, devine victimă, printr-un fel de act compensatoriu, reparatoriu: iată unde conduce modul tău de viață! Abel: omul credincios, omul religios. Victimă inocentă, pașnică a agresivității violente nejustificate, gratuite. Este oare chiar așa?

Prima dilemă.

În orice caz, de partea lui este autoritatea, divinitatea, simbolul, sacralitatea.

Ce și pe cine reprezintă Cain?

Oamenii testează spontant și de nevoie – foamea îi împinge – plantele, fructele, semințele – uneori cu prețul suferinței și chiar al vieții. Le selecteză, încep să le răsădească, să le cultive și amelioreze. Așa se naște agricultura, se trece de la viața nomadă la cea stabilă, de la corturi și peșteri, la bordeie și case, la așezări și cetăți, la civilizație. Hoardele devin colectivități și societate. În spatele acestor ocupații, priceperii și uneltelor pe care le presupun, se află agricultura, știința și tehnologia. Armele și războiul. Instrumentele muzicale și arta. Citez din Biblie. Genesa 4,21.22.

Cain, viitorul criminal, nu vine cu jertfa, cu sentimentul vinovăției și culpabilitatea păcatului. El vine cu darul de mâncare și mulțumire. El este vegetarianul. De ce nu este acceptat?

Să ne mire că cele două categorii s-au intricat atât de mult până azi? Că și-au dat mâna, și-au făcut împrumuturi și compromisuri – reciproc avantajoase, desigur.

Pentru că el, Cain, reprezintă omul secular, umanitatea și civilizația. El vine fără complexe și fără vinovăție. El vine doar cu mulțumire și recunoștință, fără datorii și fără obligații. El se oferă pe sine. Inacceptabil!

Pe vremea aceea, sacrul și mitul reprezentau atotputernicia!

Frustrare. Mânie. Impulsivitate. Jertfă se cere, jertfă aduc! Fratricid. Crimă. Violență. Consecințe.

Cât timp există suferință și moarte, pierderi și devastare, religia va câștiga. Fiindcă ea aduce mângâiere, speranță, promisiunea compensării nemăsurate, infinite. Adică exact ceea ce trebuie, remediul ideal, panaceul.

Dar putem trăi fără știință și thnologie, fără confort și civilizație? Nu putem! Cain trebuie să trăiască! Cât mai departe! Însemnat, ostracizat! Iar, dacă mai nou, nu-l mai putem alunga, ne izolăm noi. Isihasmul și ghetourile neoprotestante.

Este adevărat că civilizația și confortul aduc timp liber, vicii și plăceri, pervertiri și perversiuni. Un rău ne-necesar. Unele sunt pur și simplu a doua natură, obiceiuri, efecte secundare, adversități naturale, mutații.

Ca în orice mit, totul pare ireal și totuși atât de adevărat și semnificativ.

Abel este ucis și totuși supraviețuiește. Chiar foarte bine. Moștenitorii săi sunt religiile și miturile lumii. O înțelepciune aparte, a artei și spiritului. A istoriei și trecutului, cu învățămintele sale. A celor vii și a celor morți, deopotrivă. A celor veșnice. Eternitatea este partea lor. N-o duc rău nici pe lumea asta.

Conform legilor biblice, antice, ale talionului, Cain ar fi trebuit să moară. Dar mitologia funcționează și în cazul său. El îi reprezintă pe industrioși, pe oamenii inventivi și curioși, pe cei ce duc omenirea înainte, spre viitor.

Va fi oare, primul conflict și ultimul conflict? Optimist fiind, nu cred. Se va stinge de la sine, prin lipsă de combatanți și de motivație. Realist fiind, va mai persista. Până ne vine mintea la cap.

---

• Ideile apologetice ale lui Sorin Petrof, în favoarea lui Cain, și The Power of Mith a lui Josef Campbell mi-au inspirat aceste gânduri.

Pragurile sau nodurile deficiențelor umane.

Sunt stări provocatoare de disconfort, neliniște, angoasă, care cer rezolvare, rezoluție – dar aceasta este imposibilă fiindcă, natura omului este finită, imperfectă. Perfecțiunea, absolutul rămân ideale, utopice.

Pragul:

1. Existent – nonexistent: confruntarea cu moartea previzibilă. Promisiunea veșniciei, eternității: Timp infinit.

2. Semnificativ – nesemnificativ: confruntarea cu ratarea. Promisiunea autorealizării: Prestigiu, Celebritate.

3. Bunăstare (bio-psiho-socială-spirituală) – sărăcie: confruntarea cu lipsa. Promisiunea valorii.

4. Sănătate – boală: confruntarea cu suferința. Promisiunea regenerării.

5. Plăcere – durere: confruntarea cu dorința, instinctul. Promisiunea împlinirii.

6. Creativitate – plictiseală: confruntarea cu banalul tern. Promisiunea estetică, artistică, a frumosului. Artă. Divertisment.

7. Competență – ignoranță: confruntarea cu impostura. Promisiunea autenticității.

Foamea, insuficiența umană în acoperirea acestor deficiențe și altora ca ele, este furnizată în imaginar, ideal, de legende, basme, mituri. Religia este forma evoluată, instituționalizată, a acestor promisiuni neacoperite.

(Reflecții pe marginea lui Joseph Campbell, Eroul…; Puterea mitului. Poate că seamănă puțin și cu Maslow, Osborne, etc.)

ABC – Kant (Din ciclul „Ne-am interesat pt Dvs”)*

Kant consideră că mintea, acest agent al selecției și coordonării, folosește două metode simple de clasificare a materialului care îi este prezentat: simțul spațiului și al timpului. Pe măsură ce generalul ordonează informațiile în funcție de locul de unde provin și de momentul la care au fost aduse, pune ordine și un sistem… Spațiul și timpul nu sunt în ele însele percepții, ci moduri ale percepției, care dau sens… Ele sunt a priori, fiindcă întreaga experiență le presupune… Pentru că sunt a priori, legile lor, care sunt legile matematicii, sunt absolute și necesare, o lume fără sfârșit. Este sigur că nu vom găsi o linie dreaptă care să nu fie cea mai scurtă cale între două puncte, nici 2+2 care să nu facă 4 sau 3*2 care să nu facă 6. …

Motto

‘Senzația este reprezentată de stimuli neorganizați, percepția este senzație organizată,  concepția este percepție organizată, știința este cunoaștere organizată, înțelepciunea este  viață organizată.’

Legile gândirii sunt chiar legile naturii, pentru că natura ne este cunoscută tocmai prin intermediul unor gânduri care trebuie să se supună acestor legi, din moment ce sunt unul și același lucru; de fapt, după cum spunea Hegel, legile logicii și legile naturi sunt unul și același lucru, de aceea metafizica și logica fuzionează… Știința este absolută, adevărul este etern.

Totuși, această certitudine, acest caracter absolut al celor mai înalte generalizări ale logicii și științei, este în mod paradoxal, limitat și relativ; limitat la câmpul experiențelor efective și relativ la modurile noastre strict umane de cunoaștere…

Kant nu se îndoiește niciun moment de existența materiei sau a lumii externe; dar nu știm nimic sigur despre ele, cu excepția faptului că există. Cunoașterea noastră detaliată este cu privire la felul în care ne apar, cu privire la fenomene, la senzațiile pe care le avem cu privire la ele. Idealismul nu înseamnă, așa cum cred oamenii de pe stradă, că nu există nimic în afara subiectului cunoscător, ci că o bună parte din obiect este formată din percepții și concepte; cunoaștem obiectul doar în măsura în care-l putem transforma într-o idee. Cum arată el înainte de a fi modificat, nu putem ști. Știința, așa cum o concep cei mai mulți, este naivă. Filosofia este ceva mai sofisticată și înțelege că întregul material al științei constă mai degrabă din senzații, percepții și concepte, decât din lucrurile în sine. „Cel mai mare merit al lui Kant, spune Schpenhauer, este de a fi deosebit fenomenul de lucrul în sine.”

Decurge de aici că orice încercare, fie din partea științei, fie din partea religiei, de a ne spune care este adevărul absolut, nu va fi mai mult decât o ipoteză. „Înțelegerea nu poate trece dincolo de limitele sensibilității.” 

O astfel de știință transcendentală se va pierde în antinomii, iar o astfel de teologie transcendentală se va pierde în paralogisme. Dialectica transcedentală are sarcina dură de a examina validitatea rațiunii de a scăpa din câmpul cunoașterii sensibile a lumii aparente, în lumea imposibil de cunoscut a lucrurilor în sine.

Antinomiile sunt dileme insolubile născute dintr-o știință care încearcă să depășească experiența. Când cunoașterea încearcă să determine dacă lumea este finită sau infinită în spațiu, gândirea se va revolta împotriva ambelor presupoziții: dincolo de orice limită, suntem înclinați să concepem ceva mai mult, fără margini și totuși, infinitatea nu poate fi concepută în sine. Ne putem întreba iarăși: a avut lumea un început în timp? Iarăși, nu putem concepe eternitatea, dar, de asemenea, nu ne putem gândi la niciun moment din trecut fără a avea sentimentul simultan că a existat ceva înaintea lui. Are, oare, acest lanț de cauze și efecte, pe care-l studiază știința, un prim început, o Primă Cauză? Da, pentru că un lanț infinit este imposibil de conceput; nu, pentru că o cauză fără cauză este, de asemenea, imposibil de conceput. Există vreo ieșire din aceste fundături ale gândirii? Pot exista, spune Kant, dacă ne amintim că spațiu, timpul și cauzele sunt moduri ale percepției și gândirii (Mă întreb, dacă Einstein nu se răsucește în mormânt?! – n.c.), care trebuie conținute în orice  experiență, din moment ce reprezintă țesătura și structura experienței; aceste dileme apar din presupoziția că spațiu, timpul și cauzalitatea sunt lucruri externe, independente de percepție…

Așa stau lucrurile cu paralogismele ‘teologiei raționale’, care încearcă să arate, pe calea rațiuniii teoretice, că sufletul este o substanță incoruptibilă, că voința este liberă și este deasupra legii cauzei și efectului (determinismului), că există „o ființă necesară”, Dumnezeu, ca o presupoziție a întregii realități.

Dialectica transcendentală trebuie să reamintească teologiei că „substanța, cauza, necesitatea” sunt categorii finite, moduri de aranjare și clasificare pe care mintea le aplică la datele senzoriale și, prin urmare, valabile doar pentru fenomenele care apar prin experiență. Nu putem aplica aceste concepte lumii entităților noumenale (sau doar deduse și conjuncturale). Religia nu poate fi justificată prin intermediul rațiunii teoretice…

O carte de cca 800 pagini care își propusese, nici mai mult nici mai puțin, decât să rezolve toate problemele metafizicii și, dacă se poate, să salvgardeze adevărurile esențiale ale religiei și științei. 

Ce a reușit însă cartea? A distrus o viziune naivă asupra științei… A limitat-o la o lume care este una a aparenței și a suprafețelor, dincolo de care rațiunea s-ar împotmoli în antinomii…

Cele mai elocvente și mai incisive părți ale cărții argumentează că obiectele credinței – un suflet liber și nemuritor, un creator binevoitor – nu ar mai putea fi vreodată demonstrate de către rațiune; cam în felul acesta a fost salvată religia…

Nu e de mirare că Heine l-a comparat pe micuțul profesor din Konigsberg cu Robespiere… Kant, spune Heine l-a ucis pe Dumnezeu și a subminat cele mai prețioase argumente ale teologiei. „Ce contrast uriaș între viața exterioară a acestui om și gândirea sa distructivă, capabilă să arunce o întreagă lume în convulsii!  

…

Rog cunoscătorii să fie îngăduitori – pentru ei toate acestea sunt redundante. Nu sunteți prea mulți și sunteți o elită. Rândurile acestea nu sunt decât o invitație la studiu, la cunoaștere și gândire. În lumina acestor concluzii, realizăm că așa numitele -isme „științifice”, devin superfluue, nu sunt decât niște glume insipide. Ele nu au neapărat menirea să stârnească pasiuni sau controverse, ci doar să deschidem ochii. Este doar un flash, o sclipire. Pentru edificare, sunt necesare deschidere și efort continuu.

_______

*Întregul articol este o compilație de fragmente din Will Durant, Povestea Filosofiei, Ed Herald, 2019, trd după versiunile engl, 1927-1961. Comentariu la prima critică, Critica Rațiunii Pure, Immanuel Kant, 270-277.

În căutarea adevărului pierdut… Adevăr procentual?

Aparținem unei realități extrem de complexe și pentru confortul nostru, trebuie, ba chiar o facem – ne mulțumim cu ecosisteme culturale, valorice și spirituale proprii, fiindcă suntem depășiți.

Sunt tulburat, poate surescitat, dar mai ales stimulat de această constatare.

Într-o singură dimineață sunt asaltat de ‘câteva’ informații: prin email – veche, dar bună – primesc de la prietenul și colegul meu bun MA – un pastor hotărăște să-și facă intrarea în biserica mamut la care tocmai a fost repartizat, sub înfățișarea unui homeless.

http://www.snopes.com/glurge/homelesspastor.asp. 

Frunzărind revista Adv Today, constat că cele mai iraționale și smintite ieșiri criminale, teroriste, pot fi opera unor tineri dezaxați față de care societatea – noi toți – comite erori de atitudine.

https://atoday.org/at din 3 iulie

Struggling Boys, Broken Men by Debbie Hooper Cosier

… Looking from the outside it’s easy see how irrational incel dogma is. But what significance should we give it? Washington Post opinion columnist Christine Emba wrote in June this year: “… we should still be paying attention to what this level of desperation is telling us—incels are the bleeding edge of a generation of struggling men.”

Sau că, în cea mai bogată, măreață și mare țară de pe glob, serviciile helper se confruntă cu probleme aparent insolubile:

Adventist Health Portland is part of a list of medical facilities in Portland, Oregon, accused of calling the police to remove mentally ill and homeless people on their property. The Lund Report states that those removed from the hospitals are often jailed by law enforcement.The medical facilities concerned call police when the mentally ill or homeless refuse to leave an emergency room after staff determine they are not suffering from a medical emergency.Disability Rights Oregon spoke to jail officials and described a “frustration with the lack of a health care and social services safety net to prevent vulnerable people from ending up in jail on low-level charges.”

Dar nu numai trecutul, prezentul, dar și viitorul ne confruntă cu un spectru sumbru:

Why I Reject American Exceptionalism by Lindsey Abston Painter, 3 July 2019.

Tocmai citisem o postare a Sarei Stroici, pe care o admir și o stimez, fiind onorat să fiu unul dintre apropiații familiei. Articolul este sensibil, artistic, educativ, încărcat de semnificații moral-spirituale. Este însă complet?

Dar ceea ce mi-a pus capac, a fost un ‘discurs’ încasat în plin, la… zoo.

Zi superbă de vară. O ducem pe Mathilde, nepoata de 5 ani la distracție. O grădină zoologică jalnică – presupun că din cauza fondurilor alocate – ca cea din București, are darul să-ți exacerbeze simțământul de vinovăție și compasiune față de bietele animale.

Instituția mai are câteva exemplare superbe, între care eroul nostru – un tigru siberian imens. Acesta era într-una din zilele sale foarte vocale: gemetele sale străbăteau crângurile, văzduhul, sfâșiind atmosfera de pace și seninătate a naturii.

Aparent, refuza să părăsească cușca îngrădită de fier sau nu avea acces la spațiul generos al reședinței sale, cu grădină, plante, hrube răcoroase din piatră. Mugetele grave, profunde, exprimau durere, o tristețe nesfârșită, disperare, grevă afectivă totală. Expresivitatea sa provenea din contrastul între statura și frumusețea sa desăvârșită care însă, își striga durerea celei mai mari mizerii, nedreptăți și lipse de perspectivă.

Apoi am văzut cum sunt hrănite aceste animale periculoase. Totul este securizat în mod ingenios, fiindcă în anii trecuți, s-a întâmplat uneori, ca un îngrijitor să fie scheletat parțial, într-o clipă de neatenție. Asta nu împiedică animalul să schimbe amabilități din priviri, colți, mimică amenințătoare, chiar dacă tocmai a primit o jumătate de coapsă de ierbivor mare, cu femurul aferent.

Natură și cultură. Ne compartimentalizăm cu grijă. Cultivăm cultura pentru valorile sale, fiindcă ne dau sens, ne încarcă cu semnificații. Dar izgonim natura incomodă pentru mesajele sale brute, cu instinctualitatea sa primară, chiar pentru neurtralitatea și indiferența ei. Și totuși, dacă existăm azi, datorăm foarte mult acestei naturi și instinctelor noastre.

Valorile – da, valorile sunt foare importante pentru conviețuire, dar instinctele ne asigură supraviețuirea!

Și apoi, dacă valorile ar fi atât de cuminți și armonioase, dar sunt grevate de contradicții și controverse tulburătoare.

Să ne oprim doar o clipă la pastorul mega curch Jeremiah Stepeek. Rămânem muți de uimire! Ce tun de imagine! Ce șoc misionar! Ăsta da, pastor! Ce le-a făcut! Oamenii, impresionați, au plâns. Catharsis. Spectacol desăvârșit!

Dar stai puțin! Oare e corect să faci așa ceva unor oameni care au venit să sărbătorească, să se odihnească, să se închine, să împărtășescă, să-și umple bateriile, să-și lingă rănile? Și apoi, acest spectacol a fost urmat de un program susținut? Care este porția care aparține persoanei, societății civile, serviciilor medicale, bisericii sau serviciilor sociale de stat, din plăcinta celor eșuați? Tratează cineva cauzele specifice fiecărui caz în parte, ale acestui eșec? Nu suntem perfecți! Dar avem idealuri, tindem către absolut! Nu-l vom atinge niciodată! Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm!

Parafrazându-l pe Pilat: „Ce este adevărul?, Unde este adevărul?, Care este adevărul?”

Veți exclama: Ce iz postmodernist înnecăcios!

Nu-i invidiez de loc pe cei care cred că au tot adevărul, care cred în adevăruri absolute, definitive, imuabile. Nu există! Adevărurile, morala, valorile sunt fluide, se modifică continuu. Și lucrul acesta se vede cel mai bine în istoria omenirii, în general, ca și în istoria religiilor – în special, a științei, descoperirilor, civilizației.

Universul pare indiferent, natura are legile ei necruțătoare, darwinismul social își adjudecă hălci întregi din aceste probleme, chiar dacă rămâne indezirabil și nu poate face parte din valorile și idealurile noastre.

Nu vrem să acceptăm că realitatea și legile sale perene este una, iar modul cum noi reflectăm această realitate, este doar o oglindă.

Este amuzant să vezi un pisoi, un cățel sau chiar o primată, confundând oglinda cu realitatea! Chiar asta facem noi oamenii, deseori.

Intuitiv și contraintuitiv – o lecție dulce-amară.

…