Dilemele cetățeanului Cristian

Dacă filmul „The Clash of the Titans” are vreo valoare este aceea că reușește să-i dezbrace pe zei de toată poleiala lor olimpiană. Muritorii nu pot arunca mănușa dar reușesc să dămâme statuia. Zeus se prăbușește neputincios în uralele mulțimii care savurează victoria asupra eternilor nomenclaturiști. Dar bucuria este scurtă. Olimpul tremură dar nu se predă pentru că zeii nu dorm niciodată. Harpiile lui Poseidon apar din senin și se năpustesc letal asupra bravilor soldați. Lecția e simplă. Pe zei nu-i poți abandona când vor mușchii tăi; au ei grijă să te aleagă când vor ghearele lor!

În urma unor comentarii făcute pe marginea unui articol din ST, și în care observam că încă ne complacem într-o ambiguitate teologica în privința eticii lui Dumnezeu, proaspătul posesor al unei diplome în știința informatorilor de ziua a șaptea, cetățeanul Cristian, fâlfâindu-și aripile de harpie sapiențial-justițiară a început să deseneze pe blogul domniei sale traiectoria fulgerului stăpânului său. Nu am nici dispoziție și nici interes să sting punctual modestele scântei cu care m-a atins specialistul în note informative dar mi-am promis că-i voi raspunde undeva, cândva, acestui zbuciuman! (Nu e vorba de acel buciuman ci de cel care-i zbuciumă nopțile cu dezvăluiri Azșleaks)

Fratele Asante al adventiștilor întotdeauna se sesizează din oficiu ori de câte ori descoperă o blasfemie reală sau imaginară, o nedreptate etnică, o emblemă patriotică, o incompetență teologică sau vreo deficiență calorică. Micul iacobin de facebook stă de planton la ușa teologiei oficiale și nu încetează niciodată să emită păreri în dauna ideilor.

Există o explicație psihologică a adoratorilor lui Zeus, și se numește sindromul Stockholm. Adică victima se atașează și devine atât de dependentă emoțional de abuzator încât ajunge să-i ia apărarea. Ceva în genul femeii terorizate de soțul violent care după o serie de bătăi rupte din rai ajunge să-l iubească cu adevărat, tocmai pentru că-și dă seama, în sfârșit, cât de bun a fost că n-a omorât-o în bătaie. Adică a avut parte de har!

Sigur că se vor invoca textele trăznet ale VT în care Domnul distruge, arde, îneacă, omoară, lovește și blestemă eternul păcătos. Chiar și Isus este invocat ca martor în procesul reabilitării onoarei divine. Oare n-a blestemat El smochinul? Cine a făcut curățenia de primăvară în templu? Pe Anania și soția cine i-a trecut subit la odihnă? Ce-i mână pe îngerii apocaliptici în sfântă cruciadă? Cine-i responabil cu focul iadului? Bineînțeles, iadul ediție prescurtată!

Slujitorii Olimpului cer un text. Cum argumentez biblic că Dumnezeu nu este varianta circumcisă a lui Zeus, iar Isus vreun bunic atins de benevolența lui Alzheimer? Cum demonstrez că ce cred nu-i vreun basm frumos meșteșugit, cum arăt că hermeneutica nu-mi joacă feste. Dar nu li se va da niciun text decât argumentul lui Isus. El ales crucea nu fulgerul. Dacă ăsta nu este argument, atunci nu există argument. Refuz să ofer texte. Mi-e greață de hermeneutica porcului. Mi se pare obscen să caut texte ca să-l dezvinovățesc pe Dumnezeu dar mi se pare monstruos să-L invoc din Pantheon!

Filozofii știau că Zeus nu există, dar dacă lumea renunță la zei, unde se va ajunge? La „libertinajul teologic in casa de toleranta a occidentului ” cum se exprima un comentator revoltat de atitudinea mea iresponsabilă. Gardienii au nevoie de Zeus. Fără statuie și ofrande își pierd privilegiile iar lumea începe să trăiască. Dar și gardienii trebuie să trăiască. Conștiința și-o împart pe capitole și versete. Moralitatea, pe culori. N-au common sense ci doar simțul datoriei. Nu gândesc critic, ei presimt adevărul.

Zeii își au locașul în minte. Acolo se înfruptă din ambrozia si nectarul temerior noastre. Acolo-și ridică altare și stâlpi de aducere aminte. De acolo-și trimit fulgerele și tot de-acolo își tămâiază supușii. Zei nu mor niciodată pentru că frica nu moare niciodată.

Avantajul meu este că sunt venit dintre neamuri. Am fost învățat să fac binele doar pentru veacul acesta. N-am căutat răsplata, nu mi s-a promis cetatea. N-am crescut cu texte, n-am încercat să îmbunez zeități orgolioase. Nu cunosc flanelograful, mi-e străină măsuța cu nisip. Sunt doar un om normal al cărui bun simț îi spune că dacă Dumnezeu nu poate depăși standardul moral al creaturilor sale, dacă reflectă la scară cerească aceeași patimă pământească, înseamnă ca e doar o proiecție a minții de care nu trebuie să-mi fie teamă. Cred că adevăratul Dumnezeu trebuie să fie dincolo.

Fulgerul lui Zeus are o explicație naturală; dumnezeul cetățeanului Cristian are una culturală. Și dacă nu este dumnezeu, atunci de ce ne-ar fi frică să-i demolăm statuia?

De Angelis

Nu stim prea multe despre ingeri, dar exista unanimitate cu privire la doua lucruri: ca ingerii canta in cor si ca isi permit sa ignore acele neinteresante legi ale firii de care trebuie sa tinem cont noi, muritorii.

Asa ca daca vrem ca copiii nostri sa fie ingeri, trebuie sa-i facem sa cante si sa ignore legile gandirii critice. Asa gandeau probabil si instructoarele entuziaste cu parul presat mustrator pe spate din biserica bucuresteana in care fusesem repartizat ca seminarist in practica.

Handicapul meu in ce priveste primul dintre cele doua atribute ingeresti era bine cunoscut in Bucuresti, dar surorile de la copii isi pusesera mari sperante cu privire la a doua parte. Auzisera ca sunt baiat citit si sperau ca voi fi un bun povestitor de “experiente.” Caci cum poti sa pregatesti mai bine un copil sa devina inger decat familiarizandu-l cu un univers in care legile naturii sunt doar o exceptii si supranaturalul tine de banalul cotidian.

Debutul meu la scoala de ingeri a fost un fiasco. Experientele mele erau “rasuflate” – dupa spusele unei comentatoare care m-a judecat de la inaltimea de solista in corul de copii. A urmat o incercare timida de a-i provoca pe copii la o discutie despre vizita lui Isus la Templu introdusa amagitor cu: ”o sa va povestesc experienta unui copil la scoala din care invatam cum sa discutam cu profesorii despre credinta”. Interesul s-a topit indata ce au inteles ca este vorba despre Evanghelia dupa Luca. Copiii participasera  la concursuri biblice, castigasera stelute si coronite, si isi luasera portia de adrenalina din competitie. Dar neuro-transmitatorii lor nu raspundeau la naratiunea biblica in sine. Ma simteam ca un traficant de droguri cu mainile goale in fata clientilor. VREM EXPERIENTE.

Am fost mutat la alta comunitate.

A fost ultima data cand am incercat sa educ ingeri. In ultimele trei decenii m-am ocupat numai de oameni. Am inteles intre timp secretul scolii de ingeri. Ideea este sa oferi un pretext pentru a smulge oamenilor adevaratele aripi – aripile mintii.

Este ca in mafia cersetorilor. Copilul este handicapat pentru a deveni toata viata dependent de mafie. Exceptie sunt copiii barosanilor care exploateaza sistemul.

Lumea este mica si m-am reintalnit cu copii din scoala de ingeri. Traiesc pe pamant. Unii au plecat din biserica si sunt citati ca exemple de “uite ce se intampla cand pleci de langa Domnul”. De fapt este doar disfunctionalitatea handicapatului intre oameni normali. Altii sunt oameni buni (fara aripi) care primesc fara filtru tot ce vine prin canale oficiale si asteapta sa le creasca aripile promise in copilarie cand va veni Domnul. Surorile instructoare nu mai au parul lins pe spate dar imi amintesc acum de domnisoarele batrane din cartile lui Jane Austen (desi sunt casatorite).

O categorie speciala sunt copiii barosanilor. Lor le-a priit mafia cersetorilor. Una e sa fii handicapat si sarac, alta e sa fii fiul unui Madoff (duhovnicesc) care conduce o schema Ponzi (duhovniceasca) cu avantaje ne-duhovnicesti. Problema lor este insa problema care a dus si la caderera lui Madoff: prostimea incepe sa se destepte.

Vorba lui Lapusneanu: “Prosti da multi.”

Despre fața nevăzută a spiritului

Pentru ca sa va convingeti de importanta pe care o au povestile in experienta umana si, prin urmare, de justetea obsesiei postmoderne a narativitatii, e suficient sa examinati persistenta trans-disciplinara a notiunii de „spirit” – pura fictiune ce se nutreste doar din cuvinte, pe suportul unei milenare traditii. Ce este de fapt spiritul? Doar re-spir-atie (ia uite-l cum sta ascuns!), schimb de gaze. Sau, metaforic, intelect, e-motie (tainica miscare, ca in Ioan 3:8), creativitate.

De la animism la cele mai noi versiuni de spiritualitate nu este cale lunga. Desigur, am facut ici, colo loc stiintei. Dar am ramas fundamental legati de prietenii (si dusmanii) nostri imaginari.

Cind eram mic, pina pe la vreo 8-9 ani, din pricina cine stie carei traume pe care, desigur, n-o poate deslusi decit preainteleptul Serto, detestam cu indirjire sa ramin singur acasa – mai ales seara. Prezenta surorii mele mai mici nu desfiinta oribila singuratate. Preferam sa aud voci – dadeam telefoane la toate rudele si necunoscutii, care faceau tot posibilul sa inteleaga ce spuneam printre lacrimi si sa ma calmeze. Sau ieseam, fortind usi, pe strada, unde – oarecum paradoxal – ma simteam in siguranta.

E colosala forta nevoii noastre de a distinge chipuri chiar si acolo unde troneaza indiferenta intimplarea. Pare vital sa ne simtim insotiti, dublati de o discreta prezenta. Si, nu de putine ori, oameni insingurati isi turnau de bunavoie vecinii la securitate, numai sa schimbe o vorba cu un om, sa se simta utili, parte din ceva mai mare decit uitata lor existenta.

Sa va aduc aminte cit de mult dor despartirile, si cum facem orice ca cei plecati sa ne ramina aproape? Iluziile sint singurele care ne tin uneori in viata. Iar patologia psihiatrica e adesea doar griparea unui mecanism la care omul normal recurge frecvent.

Intelegem din ce in ce mai mult fascinatia pe care o au umbrele asupra noastra. Si descoperim tot mai mult ca vindecarea ne sta la indemina – pun intended, de vreme ce incepe cu un lucru atit de simplu precum atingerea. Sa mingii, sa fii imbratisat face mai mult decit toata filozofia lui Hegel. Sau teologia adventista.

Spiritul ne priveste zilele astea doar cu fata sa nevazuta. Incepem sa ne descoperim, fara frica, pe noi insine.

Epistola catre Sertorius

Am auzit ca hulesti frate Sertorie, si duci vorba cum ca eu m-am smintit intru pozitivism. Imi suna in minte o (para)fraza din Zaratustra: este posibil ca Sertorius asta, cat este de luminat, sa nu fi aflat ca pozitivismul este mort?

Mort este si Hegel, prietene Sertorius, mort este Platon, morti sunt cei doi martori care ne-au propovaduit o “metafizica a prezentei,” cum hulea frantzuzul acela din neamul celor care l-au rastignit pe Domnul. Au fost spulberati de tsunamiul deconstructionismului, cel surfuit de cainii si scrajilatii de se numesc postmoderni. Unul chiar a venit calare pe un surf-board patrat, de se crucea prostimea pe Internet si striga: “glas de inger, nu om.”

Si teologii din toate bisericile s-au bucurat de moartea celor doi martori, caci cei doi martori ii chinuisera pe teologi si le cerusera sa jure pe logica si ontologie ca spun adevarul. Si teologii, si pastorii cei platiti, si-au trimes scrisori si daruri unii altora, si si-au jurat unii altora ca de-acum nu se vor mai certa cu zadarnicele ciocniri de vorbe teologice, caci daca adevar nu este fiecare slobod este sa zica ce vrea. Numai ca s-au invoit sa isi tina olile in si mai smerita supunere si sa se uneasca impotriva lupilor rapitori care le sminteau cu intreberile nebune ale lumii.

Si teologii s-au refugiat ca sobolanii in gaurile lor numite doctrine si denominatiuni, caci acolo unde nu este un fundament ontologic nici teologie nu este, ci doar afirmarea crezului fiecaruia.

Asa ca prietene Sertorie, uita-te cu bagare de seama la umblarea parintelui tau Florin Laiu si a fratilor sai din sobor si vezi ca nu e nici unul printre ei care sa nu jure pe postmodernism. Ci nu este cum ca ei au adevar absolut si se impotrivesc diavolului relativismului. ci este tocmai ca sunt postmoderni si realtivisti, si de aceea pot porunci turmei sa creada ce zic ei fara a mai da socoteala in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata dupa ratiune. Si asa s-au ales toti reactionari si fundamentalisti.

Si daca iti vei deschide ochii si vei privii in jur, prea alesule, vei vedea ca singurul care nu s-a imbolnavit de boala cea franceasca, care duhovniceste se cheama postmodernism, este omul de stiinta. Ci nci nu se poate imbolnavii, caci stiinta intransa are metafizica prezentei chiar de la obarsie.

Ci oamenii cei de stiinta tot se mai intalnesc in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata. Si fiecare asculta la ce zice celalalt si fiecare jura pe logica si pe fapte si vine cu marturia a doi sau trei martori, caci omul de stiinta nu si-a plecat genunchul in fata altarului postmodernimului si nici nu s-a lepadat de credinta in obiectivitate.

Asa ca daca duhul de viata se va pogori in cei doi martori si vor sta in picioare din nou, duhul de viata va venii de la stiinta. Prin urmare, nu este pozitivismul ci ravna cea filosofica si dragostea pentru indeltniciri teologice care ma face sa rostesc aceste ciudatenii de care s-au smintit cei inceti la minte.

La credinta inainte

Am un prieten care, la ananghie, cu unul dintre copii bolnav in faza acuta si fara leac aparent, i-a promis lui Dumnezeu ca renunta la unul dintre lucrurile dragi in schimbul insanatosirii lui. Copilul s-a facut bine curind, iar omul meu se tine si astazi de cuvint, mustind de amuzament cind povesteste despre placerea lui acum interzisa. Poate trai si asa – cu un mic sacrificiu perpetuu in amintirea unui happy end, cu un copil sanatos si Dumnezeu inca pe-aproape.

Am o rubedenie care a botezat zilele astea doi copii (cu ani buni inainte sa-si faca poza de buletin) care, intr-un moment de cumpana pentru sanatatea tatalui lor, au promis ca, daca totul va fi in regula, vor adera oficial la religia parintilor. Impulsul este de inteles (dat fiind mediul religios), iar logica identica – do ut des. Dar situatiile sint radical opuse prin dinamica si implicatii.

Prietenul meu e tata. Responsabilitatea ingrijirii copiilor ii revine lui si sotiei. E om matur, cu o solida si frumoasa experienta de viata, cu capul pe umeri si o diploma in teologie (cele doua nu se confunda in mod obligatoriu). Copiii intrati la apa si, pretimpuriu, intr-o factiune crestina cu aere sectare sint insa victimele unei mentalitati aberante psiho- si teologic. Copiii nu trebuie sa poarte grija parintilor. Asumarea dezechilibrata de responsabilitati este una dintre definitiile abuzului. Este clar ca, in logica de troc a gestului, ei au facut un sacrificiu – si-au jertfit copilaria pe altarul unei religiozitati perfide. Au devenit conditia sanatatii tatalui lor.

In fine, nu pot sa pricep cum unii oameni – parinti si pastori – nu ajung niciodata sa treaca de la masuta cu nisip a povestii lui Ghedeon la abecedarul lui „cereti si vi se va da”. Ceea ce pentru aproape o intreaga biserica a fost de curind un moment de emotionant triumf este, in realitatea cruda a mintii unui copil, o imensa tradare. Asa se intimpla cind maturii se poarta ca niste copii idioti.

Cum mi-am pierdut eu…

virginitatea teologica. Aveam vreo 12 sau 13 ani. Pierdeam vremea impreuna cu cel mai bun prieten din epoca, de-o seama cu mine, intr-o simbata, intr-o anexa a bisericii, probabil in timpul unei predici. Nu eram singuri insa. In turma de copii si adolescenti lasati mai mult de capul lor, erau si doua fete ceva mai mari decit noi – cu un an sau doi, dar din aia decisivi. Ca puberi normali ce ne aflam, ne-am zis sa ne intrecem intr-un concurs biblic (!), baietii cu baietii, fetele cu fetele. Trebuia sa citam un pasaj biblic, din care omiteam un singur cuvint, ce trebuia ghicit de adversari/e. Desi noi, baietii, am fost primii care am propus o ghicitoare textuala (din Isaia sau vreun alt profet), am pierdut fara drept de apel inca din prima runda. Si nu pentru ca fetele ar fi identificat corect cuvintul lipsa si, deci, pasajul citat, ci pentru ca proba lor pentru noi suna asa: „Amindoua … tale sint ca doi pui de cerb, ca gemenii unei caprioare care pasc intre crini.” Va dati seama ca n-a mai existat nicio a doua runda, si ca nici n-am mai jucat vreodata jocul asta. In schimb, si eu, si prietenul meu eram vreo sase-sapte ani mai tirziu colegi in aceeasi clasa a unui seminar teologic.

Morala? Biblia este o carte periculoasa. Si mai periculoasa decit ea e mintea de femeie 🙂

PS Credeati ca scapati cu amintiri din copilarie si o morala rautacioasa? Nici pomeneala! Voiam sa vorbesc, de fapt, despre citeva rani profunde pe care, cu siguranta, nu le port doar eu. Un adolescent care joaca jocuri biblice este o monstruozitate. O identitate construita in jurul unui parinte imaginar (sau imaginal, pentru interesanti – totuna) este un lucru trist. O viata inchinata altei vieti, de dincolo, de aiurea, e o viata irosita.

Introducere in nemurire

Postmodernul de mine, cel care neaga insasi coerenta ideii de „absolut”, este totusi cel care se revolta, care nu poate, nici nu vrea sa tolereze impostura, ignoranta, abuzul sau, cu totul scirboasa, pusilanimitatea. Cum de reuseste oare, in absenta fictiunii „valorilor absolute”? Pai, foarte simplu. Postmodernul de mine este Gilgamesh – sha nagba imurru, „cel care le-a vazut pe toate”. Umblu prin viata cu ochii deschisi. Imi iau reperele – extrem de umane – din „realitatea imediata”.

Asa se face ca stiu cum arata competenta si, fara sa le stiu eu insumi pe toate, mi-am format mirosul pentru prostie si gaunosenie. Am invatat sa invat si sa nu pretind a cunoaste ce nu cunosc – sau ceea ce e dincolo de cunoastere. Stiu cum arata bunatatea inteleapta. Pot de aceea detesta violenta de orice fel, inclusiv in formele ei perfide – nesimtirea si aroganta moralista. Stiu cum arata curajul discret si generos; si-mi repugna bravada megalomana si paranoida (asocierea asta e inevitabila).

Nu am nevoie de nicio revelatie. Viata insasi (inclusiv in dimensiunea ei religioasa) e plina de surprize si invataminte. Si, mai presus de orice, am inteles de unde vine nevoia de „absolut”, de „asa zice Domnul”: din frica. Atunci cind te stii iubit nu ai nevoie sa-ti spuna nimeni ce e bine si ce e rau. Ai curajul sa umbli prin lume cu ochii deschisi, neamenintat de diversitatea ei, imbogatit de tainele si provocarile ei.

Postmodern este cel care a vazut destule pentru ca sa fi inteles ca prietenia lui Enkidu valoreaza mai mult decit insasi nemurirea.

Parabola levierului

Împărăția cerurilor se aseamănă și cu un om care a pus mâna pe levier! Cum l-a folosit ulterior devine complet irelevant pentru cei mai mulți cititori ai „parabolei”. Unii vor contesta asocierea datorită contradicției de termeni. Nu poți introduce în templu obiecte atât de profane. Alții nu vor fi deranjați de asociere cât timp va exista o delimitare publică și fermă de infamul obiect. Important este limbajul folosit, prezentarea adevărului și interpretarea dată respectivului eveniment. Nu știu de ce, dar parcă am impresia că-l îngân pe Nietzche!

Nu pretind că am uneltele necesare pentru realizarea unei exegeze obiective a tragediei consumate la Vadu dar cel puțin încerc să-mi calibrez propria hermeneutică fără să mă las ispitit de tendința demonizării actorilor tragediei sau a „exonerării” lor pe motiv că sunt ai noștri… Ar fi prea facil și foarte superficial. Eu contest doar scriptul! Mediatizarea cazului a scos la iveală o problemă „subterană”: relația identitate-alteritate, dinamica tandemului noi-voi. Pentru presă, confesiunea religioasă a ucigașului este foarte relevantă. Un banal levier poate căpăta conotații mistico-penale în mâna unui pocăit. Pentru biserică, faptul că este adventist este complet irelevant. Se invocă imediat argumentul, făptașii lor sunt mai prezenți ca ai noștri. La noi porunca „să nu ucizi” e literă de lege! La ei, e doar un paragraf din codul penal. Noi promovăm educația copiilor. Ceilalți o bagatelizează. Noi avem reforma sanitară. Ei se luptă cu medicamentele compensate. Noi trăim mai mult. Ei nu știu să trăiască. Noi avem Sabatul. Ei nu mai au de muncă!

Ne pretindem atât de diferiți de restul lumii încât suntem bulversați când cineva cu levierul, vioara sau nota informativă vine și ne șifonează imaginea iar presa ne aduce aminte că diferența între noi și ei există doar în imaginar. Presa va preciza întotdeuna confesiunea delicventului, atâta vreme cât delicventul face parte dintr-o „altă lume”. Când presa occidentală asociază etnia cu delicvența, o face cu același scop. Nu e premeditare, dezinformare sau jurnalism de tabloid, ci doar identificarea acelor elemente periferice, care nu fac parte din „lumea noastră”. Crime sans Frontières, ar spune francezul. Nici măcar denominaționale.

Biserica a fost șocată să afle că un membru cuminte și ascultător n-a mai putut tranșa o controversă domestică folosind metoda clasică de proof text ci doar apelând la rațiunea levierului. Conform pastorului local, cei doi soți se înțelegeau foarte bine. Studiau împreună, se rugau împreună, făceau jogging, se țineau de mână, glumeau și-n general trăiau. Adică urmau rețeta de succes pentru o viață spirituală împlinită. Să biruim păcatul împreună, pas cu pas, începând cu viciile mici și terminând cu cele mari. Eul trebuie crucificat, firea înăbușită iar poftele suprimate. Asta ca să nu-i dăm prilej diavolului. Dar nu-i nevoie de prilej. Levierul întotdeuna va fi la îndemână, în ciuda tuturor exercițiilor fizice și spirituale realizate. Făptașul nu era bolnav psihic și nici demonizat atunci când a explodat. Ne-ar conveni o explicație patologică sau supranaturală. Ceva care să nu implice obișnuitul, rutina sau normalul. Ori tocmai normalitatea lui ne sperie și face cazul atât de dramatic. Iar asta pentru că în general suntem o biserică de oameni normali care-și ține firea în frâu. Și culmea, în general reușim!

Atâta timp cât nu se folosește levierul, violența conjugală nu este decât un banal demon domesticit, ținut sub control prin post și rugăcine. De ce să-l exorcizăm câtă vreme stă în cușcă iar soția nu-i dă prilej? Unii îl vor condamna pe fratele făptaș, nu pentru violența în sine ci pentru folosirea forței în mod iresponsabil, pentru întinarea cu un obiect necurat. Și eventual, va fi exclus pentru că a trădat nobilele idealuri. Dar oare va fi exclus și celălalt frate care-și abuzează soția, în limitele „respectabilității”, folosind doar mâini curate? Doar atunci când abuzatorii din biserică vor fi „dați pe mâna Satanei” vom putea pretinde dreptul să fim tratați diferit. Pentru că aș dori să le amintesc iubiților frați, că ori de câte ori ridică palma împotriva stimatelor surori, Dumnezeu vede acolo un levier și-o căsnicie arsă!

Nebunia crucii si crucea nebuniei

Nu, n-am de gand sa tin vreo predica sau vreun discurs. Nici macar n-o sa fac colecta la final. De cantare de deschidere nici nu se pune problema, prefer un soundtrack melo-dramatic à la Jerry Bruckheimer.
Vreau doar sa imi exprim o uimire si o dilema.

Nebunia crucii.
Majoritatea suntem familiarizati cu expresia nebunia propovăduirii crucii (1 Corinteni 1:21), lansata de Pavel ca si justificare pentru „ciudatenia” mesajului crestin in contextul lumii greco-romane. Nebunia care nu e nebunie ci, dimpotriva, sursa virtutilor.
Intrevad in cuvintele astea o instigare la non-conformism si creativitate.

Asa a inceput crestinismul. Si bine ar fi fost daca se tinea de „nebunia” lui si de cruce. Era o formula perfecta si promitea revolutii. Chiar a rasturnat imperii si a creat altele in loc. Pentru individ a destupat creiere, a holbat ochi, a dezlegat limbi, a indreptat cocoase.

Nu stiu cum si nu stiu cand, dar au pierdut crucea pe drum.

Crucea nebuniei.
Suntem familiarizati, de asemenea, cu expresia: trebuie sa iti porti crucea (Luca 14:27, etc)
Nu se mai stie ce insemna, la origine, expresia asta. Multe predici, in functie de necesitate, izvorasc de aici, ca din cornul abundentei.
A devenit pretext pentru tot felul de manifestari masochiste.

Te bate sotul? Trebuie sa iti porti crucea

Vrei sa inveti vioara dar ti se rapeste puritatea si copilaria? Ssssst, trebuie sa iti porti crucea.

Pilotii misionari aduna banii cu lopata, precum Iosif granele Egiptului, pentru ca Domnul vine curand iar tie, chiar daca mori de foame, oricum nu iti trebuiesc? Lasa, trebuie sa iti porti crucea!

Cand Saddam Hussein a fost executat, cineva a filmat cu telefonul mobil intrega scena, banalizata astfel in mod barbar. Cu viteza luminii video-ul, uploadat pe internet, a ajuns si in Bible Belt iar reactia generala a fost una de lauda la adresa lui Dumnezeu pentru acest act neprihanit de razbunare. Ce bine a fost ca ne-am purtat crucea! (doar ne-am rugat pentru soldatii trimisi, Domnul sa le dea ochi de vultur si mana sigura)

Sa il introducem in scena si pe sotul care, de rusinea divortului si ca sa fie consecvent invataturilor Bibliei, isi fidelizeaza sotia cu levierul si apoi o arde, inca vie, in masina personala, nou-nouta si, la final, se preda politiei? Asta da cruce! Dar inca nu se stie a cui: a celui ce va deveni domnisoara de onoare la Jilava, a copiilor ramasi fara parinti, a unei biserici cu membrii normali (dupa declaratia pastorului)?

Ce ziceti de profesorul de teologie care, dezamagit ca interlocutorul sau virtual are o opinie ne(o)-ortodoxa (evident, dupa o definitie personala sau chiar una institutionala) il improasca cu blesteme, incat si un wicca worshiper s-ar simti complexat? Grea e crucea de crestin poema de Florin Paunescu.

Orice asemanare cu realitatea e absolut intentionata. Nici un animal n-a fost ranit in timpul scrierii articolului.

Ziceam ca s-a pierdut crucea? Nu mai sunt asa sigur. Unii isi fac propriile cruci si apoi le pun in seama cerului. Iti trebuie ceva creativitate sfanta pentru asta. Pavel ar fi chiar multumit ca mesajul lui e viu si in forma. Iar crucea chiar „se poarta”.

Am citit ca exista o legatura foarte stransa intre creativitate si schizofrenie:
sistemul dopaminergic al persoanelor sanatoase si deosebit de creative seamana cu cel al bolnavilor de schizofrenie. Iar wikipedia zice ca schizofrenia se manifesta prin: halucinatii, deliruri, tulburari formale de gandire, tulburari afective, tulburari de comportament, dezorganizarea personalitatii. Pai si eu despre ce am tot povestit pana acum?

De asemenea am gasit si ideea urmatoare: oamenii foarte creativi fac parte de cele mai multe ori din familii cu istoric de boli psihice.

Lasand deoparte indivizii si indreptand lentila spre crestinism, parca incepe sa se vada luminita dinspre capatul tunelului.
Creativitate? Da, din belsug (depinde acum de perspectiva)
Familie cu istoric de boli psihice? Cezaro-papism, inchizitie, cruciade, ghetto-uri, bible-belt….

Creativitate sau schizofrenie, nebunia crucii sau crucea nebuniei?
Asta e dilema mea.

Zeitgeist

Friedrich Nietzsche afirma intr-unul din aforismele lui suculente ca orice secta este o reformatiune esuata. Vine un timp cand cineva trebuie sa renunte la reformatiune pentru a salva secta sau sa renunte la secta ca sa salveze reformatiunea.

Prima tendinta este vizibila in adventismul contemporan. Sectarismul a fost puternic de la inceput intre noi. A coexistat insa cu un alt curent, desi mai putin puternic, care incerca sa faca adventismul relevant. La data aceasta cele doua curente se despart.

Nu ma refer aici la doctrine ci la limbajul in care biserica vorbeste despre Dumnezeu. Ceea ce a caracterizat din acest punct de vedere Reformatiunea (prima si ultima reformatiune ne-esuata in crestinism) a fost relatia ei organica cu umanismul german. Luther a respins umanismul ca solutie la criza spirituala a Evului Mediu tarziu, dar i-a interiorizat cautarile si i-a folosit cu dibacie cuceririle intelectuale. Acestea lipsesc din Metodism si mai ales din Anabaptism in secolul urmator. Ceea ce este in perspectiva Marii Lupte progresul adevarului biblic, este de fapt procesul sectarizarii reformatiunii.

Sectarsimul adventist contemporan are doua fete. Una este adventismul istoric. Cealata fata este adventismul evanghelic-penticostal impreuna cu clonurile lui. Ambele atitudini se carcterizeaza printr-o respingere deliberata a ceea ce Hegel numea “Zeitgeist”, momentul istoric al mintii colective, pe care secatntii de toate spitele il confunda cu “spiritul acestui veac” – in sens nou-testamentar, sau cu moda si snobismul intelectual.

William Miller sau Uriah Smith puteau fi foarte neortodoxi in apocalipticismul sau anti-trinitarianismul (in cazul lui Smith) lor, dar argumentele lor puteau fi intelese de contemporani. Nu degeaba Edgar Allan Poe il numeste pe William Miller, mai in gluma mai in serios, cel mai bun logician. Exegezele biblice ale lui Smith sunt valide iar speculatiile lui cu privire la “problema orientala” sunt congente. Remarcile lui cu privire la “amalgamari” sunt in ton cu Louis Agazziz, ultimul creationist in lumea stiintei pe drept numita astfel.

Reprezentantul adventismului istoric in zilele noastre se adreseaza unui public care a pierdut trenul istoriei. Adventistul evanghelic-penticostal isi trimbiteaza cu mandrie intoarcerea de la sanctuar si laptele de soia, la un “Jeezzzaz” pe cat de imaginar pe atat de siropos. Urmasul sau postmodern vede in masturbatie simbolul eliberarii de albusul de ou (eggwhite). Vai de cel e fuge de un leu, se intalneste cu un urs, si cand ajunge acasa este muscat de un sarpe.

Sectarismul nu se defineste prin teologie ci prin limbaj teologic. Newton a fost un eretic si un proto-adventist. Insa gandirea lui teologica a fost expresia cea mai inalta a secolului ratiunii (vezi AD 2060). Newton a fost in Zeitgeist. De aceea prefer erezia lui Newton platitudinilor amvonului ortodox. Nu pot spune acelasi lucru despre adventismul istoric.

Unii dintre noi suntem acuzati ca ne-am schimbat teologia. Nu noi ne-am schimbat. Am pastrat ani de zile amvonul in pozitia precara dintre reformatiune si sectarism. Distanta intre cele doua creste si si ceea ce a fost precar devine imposibil. Nu ma intereseaza reformatiuni esuate. Cred in zeitgeist. Teologii albusului verbal vor spune “intunerecul lumii”.