Acesta nu este un editorial

Am decis sa amin ce aveam de gind sa scriu saptamina aceasta in favoarea unor simple citate relevante pentru o discutie recenta. Sint astfel de cel putin doua ori nedrept. In primul rind pentru ca respectiva discutie nu intereseaza probabil prea multa lume. Si, in al doilea, pentru ca am preluat fragmentele in originalul englezesc. Nadajduiesc ca-mi veti trece cu vederea eventuala vexatiune.

Autorul rindurilor de mai jos este J. Craig Wheeler, astrofizician american. Cartea se numeste Cosmic Catastrophes. Si-a avut prima editie in 2000. A doua editie, din care citez, e din 2007, din timpul mandatului autorului ca presedinte al American Astronomical Society.

„The singularity of Einstein’s theory cannot exist. Something else must happen to space and time ‘‘there.’’ In the absence of the full development of quantum gravity, physicists are left to grope. When physicists grope, startling ideas emerge.

We know the scale on which Einstein’s theory must break down, even if we do not fully understand what must replace it. This scale can be estimated from the simple idea of asking about the conditions where quantum uncertainty must be as important as the
space–time curvature of gravity. The fundamental constants of quantum gravity are the strength of gravity as measured by Newton’s constant from the world of the large, the degree of quantum uncertainty as measured by Planck’s constant from the world of the small, and Nature’s speed limit, the speed of light from the world of the very fast. With values for these constants of Nature in some set of units, English or metric, it does not matter, one can estimate the scale where Einstein’s theory, and ordinary quantum theory, fail. This scale, of length, time, density, is called the Planck scale. Newton’s constant has units of length cubed, time squared, and the inverse of mass. Planck’s constant has units of mass, length squared, and the inverse of time. The speed of light has units of length over time. There is only one way we can combine these three fundamental constants with their individual units to produce a quantity of only length, only one other way to produce a time, and only a single third way to produce a mass. This exercise is a simple one of sorting out units, but it has profound implications because the building blocks are the fundamental constants that tell us how space curves, the degree of quantum uncertainty, and how fast things can move. Their combination implicitly tells us where space gets so curved that a quantum wave cannot exist and simultaneously where quantum uncertainty is so large that speaking of a given curvature makes no sense. We learn the conditions where the two great theories of twentieth-century physics butt heads and contradict one another, the conditions that call for a new theory of physics.

The resulting value of the length, the Planck length, is about 10^(-33) centimeters. This is an incredibly small value, much smaller than the size of a proton, but it is not zero! This is roughly how large the singularity must be. At this level, space and time break down into something else, and Einstein’s prediction of a singularity goes awry. The corresponding Planck time is about 10^(-43) seconds. This is again an incredibly short time, but not zero. Time as we know it probably does not exist at shorter intervals, so that asking what happened when the Universe was younger than 10^(-43) seconds or before the big bang may not make sense, at least not in the traditional way. The Planck mass is about 10^(-5) grams. This is a small number, but not incredibly small. It is vastly bigger than any elementary particle we know. One can also work out the Planck density, the Planck mass divided by the cube of the Planck length. The answer is about 10^93 grams per cubic centimeter. This is a gigantic density, but it is not infinite. In some average way, this must be the density of a singularity, the density from which our Universe expanded in the big bang, the density to which all is compressed in the centers of black holes.”

Nu ezitati sa cititi cartea profesorului Wheeler in intregime. Poate va vor contraria fraze precum: „When a black hole forms, all the matter is crushed into the singularity. The mass of the star is no longer represented by an area but by a point.” Sau: „The singularity is a region of mystery, where our present laws of physics break down.” Si, din nou: „For a black hole, all the mass that creates the gravity is literally at this point in the center, at the singularity.” Nu-i nimic.

Bebelocrestinismul

Oxigenul tinde sa fie pe aici, printre ample fresce istorico-ideologice si subtile divagatii filozofico-teologice, destul de rarefiat. Ca sa fiu pretios pina la capat, am putea spune ca trebuie sa escaladezi virful O2, de ametitoare, aiuritoare altitudine, echipat obligatoriu cu butelii de oxigen (unde mai pui ca, uneori, butelia e buna si asa, in scopul ceva mai prozaic al evitarii intoxicarii cu unele fumuri). Ce vreau sa spun e ca ar merita sa luam situatiunea si mai ingust, mai la firu’ ierbii.

Deci. La ce bun religia? Ca sa deleg responsabilitati morale altora, vii sau morti, pamintesti sau extraterestri? Sa ramin toata viata cu degetul in gura, intr-o nesfirsita toropeala la sinul parintesc? Sa-mi anesteziez durerile si dorurile cu iluzii facile? Religia, asa cum o cunoastem inca, este in mod inevitabil un instrument de infantilizare. Da, impulsuri sanatoase, cu imprevizibile, aventuroase consecinte. Dar, dupa supt, trebuie sa vina si ziua infiptului danturii in hrana tare.

Oasele pot creste, muschii se pot intari, fata se poate rida. Astea nu sint semnele decisive ale maturitatii. La ce-mi foloseste ca pot mesteca pe cont propriu daca crestinismul, de exemplu, inca ma invata ca trebuie sa alerg pentru orice la Tatal? Consecintele infantilismului promovat religios se vad la tot pasul. Cea mai importanta si dureroasa este uriasa discrepanta dintre logoreea de la amvoane si omul neomenos care se ascunde in dosul ei.

Se mira Serto ca pun toporul la radacina? Pai ce-ti mai ramine de facut cind ditamai copacul e putred? Ce regrete sa am cind las in urma oameni pe care ii admiram de la distanta in copilarie, dar care se dovedesc la o privire de aproape niste mojici, niste lasi? Sa ma impresioneze faptul ca deverseaza pe toate canalele aceleasi vorbe goale ca acum decenii? Nu dau doi bani pe consecventa in esec – asta nu e decit prostie.

Daca pot vorbi astazi despre o experienta transformatoare in viata mea, nu o pot citusi de putin pune pe seama religiei. De ce sa car dupa mine o uriasa, dezgustatoare, ucigatoare tumora? Rezectie totala! Asa cum scriam si altadata, exista Dumnezeu – sint oamenii care cresc pina la frumusetea deplina a umanitatii. Si exista draci – sint oameni care mint si se mint cu indirjire. Restul nu ne priveste, chiar daca s-ar putea dovedi mai mult decit o fictiune.

Crestinismul n-a invatat nimic de la Hristos: salvarea omului sta in moartea lui Dumnezeu, o moarte necesara, pe care n-o avem a regreta (n-am omorit noi pe nimeni, Dumnezeu tine mortis sa moara). Iar invierea lui Dumnezeu nu este altceva decit viata deplin asumata a omului. Ne-am nascut din nou ca sa putem spune adio bisericii mama, sa-l bucuram pe Tata zburind pe cont propriu.

Batalia pentru flanelograf

Atunci cand doua milenii de cautare dupa adevar sunt definitiv incheiate in 28 de propozitii, Arabia lui Pavel si chilia lui Luther pot fi inlocuite cu “Speranta TV” sau “Sex & the City”.

Materialismul superficial si dogmatismul idiot sunt doua fete ale aceleasi monede. Martin Heidegger, ultimul mare ganditor al modernitatii, le-a identificat pe amandoua cu incatusarea fiintei in ontic si fuga de onto-logic intr-o existenta neautentica.

Nu ca m-asi astepta ca asemenea intortocheri filosofice sa se afle pe lista de lecturi a pastorului care stapaneste tot adevarul pentru veacul de acum si cel viitor intr-o teologie de flanelograf. Mai ales cand biserica careia se adreseaza se aseamana tot mai mult cu un cargo cult in care John Frum este inlocuit cu Isus:

„‘E look like you. ‘E got white face. ‘E tall man. ‘E live ‘long South America – … Orion.”

Avantajul pastorului este victoria formulei asupra gandirii individuale. Formula odata stapanita, pastorul are libertatea sa se dedice unei vieti materialiste, sa fie shmeker, sa faca politica de biserica. Totul este ingaduit celui care il are pe Dumnezeu pe iPod si prieteni barosani pe Face Book.

Ramane o singura teama – „pacatul care duce la moarte” – nu moartea celui care il comite – moartea flanelografului – crima de a continua cautarea si interogarea dupa adevar care il aseaza pe Socrate intre apostoli si pe Pavel intre filosofi. Teama ca nu cumva iesind biserica din epoca bronzului sa gaseasca strazile de aur mai putin interesante. Teama ca nu cumva intrand biserica in veacul democratiei sa gaseasca tronul mai putin natural si coroanele prea incomode. Teama ca le-a fost lasata casa pustie acum doua milenii cand Isus a iesit ultima data din templu si un credincios va privii odata dincolo de perdea si va vedea piatra.

Aceasta teama tulbura confortul teologului de flanelograf si al pastorului de cargo-cult. Oare cu ce si-o fi ocupat timpul robul necredincios dupa ingroparea talantului? Printre altele, probabil si cu monoitorizarea riscului la care colegii sai au expus averea stapanului prin speculatii bancare.

Despre lucrurile cu adevarat importante

Pragurile ne pun de regula pe ginduri. Avem tendinta ca, de exemplu, atunci cind luam anul de la capat, sa revizuim lista de prioritati intre care ne impartim viata. Sa redescoperim motivele pentru care sinuciderea nu „face sens”.

In lista mea, aproape de top sinteti voi, comunitatea pestrita a Oxigenului. Ce importa ca se mai intimpla sa scriem comentarii simandicoase prin metoda copy-paste (mental sau digital)? Ca incercam uneori sa sustinem edificiul subred al unui suflet saracit prin efuziuni lirice sau false profunzimi filozofice? Ca ne distram unii pe seama altora?

Conteaza apropierea. Conteaza ca invatam unii de la altii. Ca ridem impreuna. Ca ne tachinam, enervam si plictisim unii pe altii. Ca relatiile interumane devin mai importante decit acordul asupra acelorasi idei. Ca idei vechi, aflate in dezacord cu ce invatam despre noi si lume, isi pot afla aici obstescul sfirsit.

Va iubesc – atit cit poti iubi niste fantome. Si sint recunoscator cind am sansa sa va intilnesc intrupati. Ca ma tolerati printre voi nu inceteaza sa ma mire. E singurul miracol in care cred.

PS Nu conteaza nici daca reusiti performanta de a pune in acord ontologia carteziana, in care Dumnezeu nu se confunda cu res cogitans, cu afirmatia si asa confuza a unui document antic („Dumnezeu este spirit” ). Eu tot va iubesc.

PPS Era sa uit lucrul cel mai important: cind va paste depresia, puneti la cuptor niste ciuperci umplute cu cascaval ras, presarate cu oregano si scaldate in lamiie si vin alb. O sa vi se deschida ochii.

Dilemele cetățeanului Cristian

Dacă filmul „The Clash of the Titans” are vreo valoare este aceea că reușește să-i dezbrace pe zei de toată poleiala lor olimpiană. Muritorii nu pot arunca mănușa dar reușesc să dămâme statuia. Zeus se prăbușește neputincios în uralele mulțimii care savurează victoria asupra eternilor nomenclaturiști. Dar bucuria este scurtă. Olimpul tremură dar nu se predă pentru că zeii nu dorm niciodată. Harpiile lui Poseidon apar din senin și se năpustesc letal asupra bravilor soldați. Lecția e simplă. Pe zei nu-i poți abandona când vor mușchii tăi; au ei grijă să te aleagă când vor ghearele lor!

În urma unor comentarii făcute pe marginea unui articol din ST, și în care observam că încă ne complacem într-o ambiguitate teologica în privința eticii lui Dumnezeu, proaspătul posesor al unei diplome în știința informatorilor de ziua a șaptea, cetățeanul Cristian, fâlfâindu-și aripile de harpie sapiențial-justițiară a început să deseneze pe blogul domniei sale traiectoria fulgerului stăpânului său. Nu am nici dispoziție și nici interes să sting punctual modestele scântei cu care m-a atins specialistul în note informative dar mi-am promis că-i voi raspunde undeva, cândva, acestui zbuciuman! (Nu e vorba de acel buciuman ci de cel care-i zbuciumă nopțile cu dezvăluiri Azșleaks)

Fratele Asante al adventiștilor întotdeauna se sesizează din oficiu ori de câte ori descoperă o blasfemie reală sau imaginară, o nedreptate etnică, o emblemă patriotică, o incompetență teologică sau vreo deficiență calorică. Micul iacobin de facebook stă de planton la ușa teologiei oficiale și nu încetează niciodată să emită păreri în dauna ideilor.

Există o explicație psihologică a adoratorilor lui Zeus, și se numește sindromul Stockholm. Adică victima se atașează și devine atât de dependentă emoțional de abuzator încât ajunge să-i ia apărarea. Ceva în genul femeii terorizate de soțul violent care după o serie de bătăi rupte din rai ajunge să-l iubească cu adevărat, tocmai pentru că-și dă seama, în sfârșit, cât de bun a fost că n-a omorât-o în bătaie. Adică a avut parte de har!

Sigur că se vor invoca textele trăznet ale VT în care Domnul distruge, arde, îneacă, omoară, lovește și blestemă eternul păcătos. Chiar și Isus este invocat ca martor în procesul reabilitării onoarei divine. Oare n-a blestemat El smochinul? Cine a făcut curățenia de primăvară în templu? Pe Anania și soția cine i-a trecut subit la odihnă? Ce-i mână pe îngerii apocaliptici în sfântă cruciadă? Cine-i responabil cu focul iadului? Bineînțeles, iadul ediție prescurtată!

Slujitorii Olimpului cer un text. Cum argumentez biblic că Dumnezeu nu este varianta circumcisă a lui Zeus, iar Isus vreun bunic atins de benevolența lui Alzheimer? Cum demonstrez că ce cred nu-i vreun basm frumos meșteșugit, cum arăt că hermeneutica nu-mi joacă feste. Dar nu li se va da niciun text decât argumentul lui Isus. El ales crucea nu fulgerul. Dacă ăsta nu este argument, atunci nu există argument. Refuz să ofer texte. Mi-e greață de hermeneutica porcului. Mi se pare obscen să caut texte ca să-l dezvinovățesc pe Dumnezeu dar mi se pare monstruos să-L invoc din Pantheon!

Filozofii știau că Zeus nu există, dar dacă lumea renunță la zei, unde se va ajunge? La „libertinajul teologic in casa de toleranta a occidentului ” cum se exprima un comentator revoltat de atitudinea mea iresponsabilă. Gardienii au nevoie de Zeus. Fără statuie și ofrande își pierd privilegiile iar lumea începe să trăiască. Dar și gardienii trebuie să trăiască. Conștiința și-o împart pe capitole și versete. Moralitatea, pe culori. N-au common sense ci doar simțul datoriei. Nu gândesc critic, ei presimt adevărul.

Zeii își au locașul în minte. Acolo se înfruptă din ambrozia si nectarul temerior noastre. Acolo-și ridică altare și stâlpi de aducere aminte. De acolo-și trimit fulgerele și tot de-acolo își tămâiază supușii. Zei nu mor niciodată pentru că frica nu moare niciodată.

Avantajul meu este că sunt venit dintre neamuri. Am fost învățat să fac binele doar pentru veacul acesta. N-am căutat răsplata, nu mi s-a promis cetatea. N-am crescut cu texte, n-am încercat să îmbunez zeități orgolioase. Nu cunosc flanelograful, mi-e străină măsuța cu nisip. Sunt doar un om normal al cărui bun simț îi spune că dacă Dumnezeu nu poate depăși standardul moral al creaturilor sale, dacă reflectă la scară cerească aceeași patimă pământească, înseamnă ca e doar o proiecție a minții de care nu trebuie să-mi fie teamă. Cred că adevăratul Dumnezeu trebuie să fie dincolo.

Fulgerul lui Zeus are o explicație naturală; dumnezeul cetățeanului Cristian are una culturală. Și dacă nu este dumnezeu, atunci de ce ne-ar fi frică să-i demolăm statuia?

De Angelis

Nu stim prea multe despre ingeri, dar exista unanimitate cu privire la doua lucruri: ca ingerii canta in cor si ca isi permit sa ignore acele neinteresante legi ale firii de care trebuie sa tinem cont noi, muritorii.

Asa ca daca vrem ca copiii nostri sa fie ingeri, trebuie sa-i facem sa cante si sa ignore legile gandirii critice. Asa gandeau probabil si instructoarele entuziaste cu parul presat mustrator pe spate din biserica bucuresteana in care fusesem repartizat ca seminarist in practica.

Handicapul meu in ce priveste primul dintre cele doua atribute ingeresti era bine cunoscut in Bucuresti, dar surorile de la copii isi pusesera mari sperante cu privire la a doua parte. Auzisera ca sunt baiat citit si sperau ca voi fi un bun povestitor de “experiente.” Caci cum poti sa pregatesti mai bine un copil sa devina inger decat familiarizandu-l cu un univers in care legile naturii sunt doar o exceptii si supranaturalul tine de banalul cotidian.

Debutul meu la scoala de ingeri a fost un fiasco. Experientele mele erau “rasuflate” – dupa spusele unei comentatoare care m-a judecat de la inaltimea de solista in corul de copii. A urmat o incercare timida de a-i provoca pe copii la o discutie despre vizita lui Isus la Templu introdusa amagitor cu: ”o sa va povestesc experienta unui copil la scoala din care invatam cum sa discutam cu profesorii despre credinta”. Interesul s-a topit indata ce au inteles ca este vorba despre Evanghelia dupa Luca. Copiii participasera  la concursuri biblice, castigasera stelute si coronite, si isi luasera portia de adrenalina din competitie. Dar neuro-transmitatorii lor nu raspundeau la naratiunea biblica in sine. Ma simteam ca un traficant de droguri cu mainile goale in fata clientilor. VREM EXPERIENTE.

Am fost mutat la alta comunitate.

A fost ultima data cand am incercat sa educ ingeri. In ultimele trei decenii m-am ocupat numai de oameni. Am inteles intre timp secretul scolii de ingeri. Ideea este sa oferi un pretext pentru a smulge oamenilor adevaratele aripi – aripile mintii.

Este ca in mafia cersetorilor. Copilul este handicapat pentru a deveni toata viata dependent de mafie. Exceptie sunt copiii barosanilor care exploateaza sistemul.

Lumea este mica si m-am reintalnit cu copii din scoala de ingeri. Traiesc pe pamant. Unii au plecat din biserica si sunt citati ca exemple de “uite ce se intampla cand pleci de langa Domnul”. De fapt este doar disfunctionalitatea handicapatului intre oameni normali. Altii sunt oameni buni (fara aripi) care primesc fara filtru tot ce vine prin canale oficiale si asteapta sa le creasca aripile promise in copilarie cand va veni Domnul. Surorile instructoare nu mai au parul lins pe spate dar imi amintesc acum de domnisoarele batrane din cartile lui Jane Austen (desi sunt casatorite).

O categorie speciala sunt copiii barosanilor. Lor le-a priit mafia cersetorilor. Una e sa fii handicapat si sarac, alta e sa fii fiul unui Madoff (duhovnicesc) care conduce o schema Ponzi (duhovniceasca) cu avantaje ne-duhovnicesti. Problema lor este insa problema care a dus si la caderera lui Madoff: prostimea incepe sa se destepte.

Vorba lui Lapusneanu: “Prosti da multi.”

Despre fața nevăzută a spiritului

Pentru ca sa va convingeti de importanta pe care o au povestile in experienta umana si, prin urmare, de justetea obsesiei postmoderne a narativitatii, e suficient sa examinati persistenta trans-disciplinara a notiunii de „spirit” – pura fictiune ce se nutreste doar din cuvinte, pe suportul unei milenare traditii. Ce este de fapt spiritul? Doar re-spir-atie (ia uite-l cum sta ascuns!), schimb de gaze. Sau, metaforic, intelect, e-motie (tainica miscare, ca in Ioan 3:8), creativitate.

De la animism la cele mai noi versiuni de spiritualitate nu este cale lunga. Desigur, am facut ici, colo loc stiintei. Dar am ramas fundamental legati de prietenii (si dusmanii) nostri imaginari.

Cind eram mic, pina pe la vreo 8-9 ani, din pricina cine stie carei traume pe care, desigur, n-o poate deslusi decit preainteleptul Serto, detestam cu indirjire sa ramin singur acasa – mai ales seara. Prezenta surorii mele mai mici nu desfiinta oribila singuratate. Preferam sa aud voci – dadeam telefoane la toate rudele si necunoscutii, care faceau tot posibilul sa inteleaga ce spuneam printre lacrimi si sa ma calmeze. Sau ieseam, fortind usi, pe strada, unde – oarecum paradoxal – ma simteam in siguranta.

E colosala forta nevoii noastre de a distinge chipuri chiar si acolo unde troneaza indiferenta intimplarea. Pare vital sa ne simtim insotiti, dublati de o discreta prezenta. Si, nu de putine ori, oameni insingurati isi turnau de bunavoie vecinii la securitate, numai sa schimbe o vorba cu un om, sa se simta utili, parte din ceva mai mare decit uitata lor existenta.

Sa va aduc aminte cit de mult dor despartirile, si cum facem orice ca cei plecati sa ne ramina aproape? Iluziile sint singurele care ne tin uneori in viata. Iar patologia psihiatrica e adesea doar griparea unui mecanism la care omul normal recurge frecvent.

Intelegem din ce in ce mai mult fascinatia pe care o au umbrele asupra noastra. Si descoperim tot mai mult ca vindecarea ne sta la indemina – pun intended, de vreme ce incepe cu un lucru atit de simplu precum atingerea. Sa mingii, sa fii imbratisat face mai mult decit toata filozofia lui Hegel. Sau teologia adventista.

Spiritul ne priveste zilele astea doar cu fata sa nevazuta. Incepem sa ne descoperim, fara frica, pe noi insine.

Epistola catre Sertorius

Am auzit ca hulesti frate Sertorie, si duci vorba cum ca eu m-am smintit intru pozitivism. Imi suna in minte o (para)fraza din Zaratustra: este posibil ca Sertorius asta, cat este de luminat, sa nu fi aflat ca pozitivismul este mort?

Mort este si Hegel, prietene Sertorius, mort este Platon, morti sunt cei doi martori care ne-au propovaduit o “metafizica a prezentei,” cum hulea frantzuzul acela din neamul celor care l-au rastignit pe Domnul. Au fost spulberati de tsunamiul deconstructionismului, cel surfuit de cainii si scrajilatii de se numesc postmoderni. Unul chiar a venit calare pe un surf-board patrat, de se crucea prostimea pe Internet si striga: “glas de inger, nu om.”

Si teologii din toate bisericile s-au bucurat de moartea celor doi martori, caci cei doi martori ii chinuisera pe teologi si le cerusera sa jure pe logica si ontologie ca spun adevarul. Si teologii, si pastorii cei platiti, si-au trimes scrisori si daruri unii altora, si si-au jurat unii altora ca de-acum nu se vor mai certa cu zadarnicele ciocniri de vorbe teologice, caci daca adevar nu este fiecare slobod este sa zica ce vrea. Numai ca s-au invoit sa isi tina olile in si mai smerita supunere si sa se uneasca impotriva lupilor rapitori care le sminteau cu intreberile nebune ale lumii.

Si teologii s-au refugiat ca sobolanii in gaurile lor numite doctrine si denominatiuni, caci acolo unde nu este un fundament ontologic nici teologie nu este, ci doar afirmarea crezului fiecaruia.

Asa ca prietene Sertorie, uita-te cu bagare de seama la umblarea parintelui tau Florin Laiu si a fratilor sai din sobor si vezi ca nu e nici unul printre ei care sa nu jure pe postmodernism. Ci nu este cum ca ei au adevar absolut si se impotrivesc diavolului relativismului. ci este tocmai ca sunt postmoderni si realtivisti, si de aceea pot porunci turmei sa creada ce zic ei fara a mai da socoteala in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata dupa ratiune. Si asa s-au ales toti reactionari si fundamentalisti.

Si daca iti vei deschide ochii si vei privii in jur, prea alesule, vei vedea ca singurul care nu s-a imbolnavit de boala cea franceasca, care duhovniceste se cheama postmodernism, este omul de stiinta. Ci nci nu se poate imbolnavii, caci stiinta intransa are metafizica prezentei chiar de la obarsie.

Ci oamenii cei de stiinta tot se mai intalnesc in piata cea mare unde cei doi martori faceau judecata. Si fiecare asculta la ce zice celalalt si fiecare jura pe logica si pe fapte si vine cu marturia a doi sau trei martori, caci omul de stiinta nu si-a plecat genunchul in fata altarului postmodernimului si nici nu s-a lepadat de credinta in obiectivitate.

Asa ca daca duhul de viata se va pogori in cei doi martori si vor sta in picioare din nou, duhul de viata va venii de la stiinta. Prin urmare, nu este pozitivismul ci ravna cea filosofica si dragostea pentru indeltniciri teologice care ma face sa rostesc aceste ciudatenii de care s-au smintit cei inceti la minte.

La credinta inainte

Am un prieten care, la ananghie, cu unul dintre copii bolnav in faza acuta si fara leac aparent, i-a promis lui Dumnezeu ca renunta la unul dintre lucrurile dragi in schimbul insanatosirii lui. Copilul s-a facut bine curind, iar omul meu se tine si astazi de cuvint, mustind de amuzament cind povesteste despre placerea lui acum interzisa. Poate trai si asa – cu un mic sacrificiu perpetuu in amintirea unui happy end, cu un copil sanatos si Dumnezeu inca pe-aproape.

Am o rubedenie care a botezat zilele astea doi copii (cu ani buni inainte sa-si faca poza de buletin) care, intr-un moment de cumpana pentru sanatatea tatalui lor, au promis ca, daca totul va fi in regula, vor adera oficial la religia parintilor. Impulsul este de inteles (dat fiind mediul religios), iar logica identica – do ut des. Dar situatiile sint radical opuse prin dinamica si implicatii.

Prietenul meu e tata. Responsabilitatea ingrijirii copiilor ii revine lui si sotiei. E om matur, cu o solida si frumoasa experienta de viata, cu capul pe umeri si o diploma in teologie (cele doua nu se confunda in mod obligatoriu). Copiii intrati la apa si, pretimpuriu, intr-o factiune crestina cu aere sectare sint insa victimele unei mentalitati aberante psiho- si teologic. Copiii nu trebuie sa poarte grija parintilor. Asumarea dezechilibrata de responsabilitati este una dintre definitiile abuzului. Este clar ca, in logica de troc a gestului, ei au facut un sacrificiu – si-au jertfit copilaria pe altarul unei religiozitati perfide. Au devenit conditia sanatatii tatalui lor.

In fine, nu pot sa pricep cum unii oameni – parinti si pastori – nu ajung niciodata sa treaca de la masuta cu nisip a povestii lui Ghedeon la abecedarul lui „cereti si vi se va da”. Ceea ce pentru aproape o intreaga biserica a fost de curind un moment de emotionant triumf este, in realitatea cruda a mintii unui copil, o imensa tradare. Asa se intimpla cind maturii se poarta ca niste copii idioti.