Putem fi Liberi
19 martie 2016 26 comentarii
Clericii, banii si Morometii
16 martie 2016 44 comentarii
Ibrian a refrazat cele doua intrebari ale mele in limbaj de Moromete: “de ce vrea/are popa bani?”. Argumentul sau, tradus in acelsai idiom, ar fi: “sa faci ce zice popa, dar nu ce face el”. Il voi lasa sa raspunda pe insusi Moromete.
— Toată ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijește de viața asta, care e trecătoare, o să vie în împărăția lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri și voi preaslăvi mărirea Ta!
— …Și dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii și colive… și adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh… pe mă-sa de popă cu preoteasa lui și cu tot comitetul lui bisericesc!… răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică și se oprise lângă stanoagă.
— Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul în mână. Uite așa bate în pumni de bucurie!
— Du-te, fa, d-aci…
“Du-te, fa, d-aci” este reactia bunului simt taranesc in fata notiunii ca ce zice popa este un adevar independent de ce face popa.
Catrina nu este totusi proasta pe care o crede Ilie. Credulitatea ei nu este rezultatul lipsei de inteligenta, ci a unui mecanism defensiv pe care Marin Preda il identifica din mers:
Era furioasă că ținea totuși la el, așa păcătos cum era, dar se străduia să uite de asta, ca să nu-și strice starea ei lăuntrică de sfințenie.
Religia ofera Catrinei o imagine de sine idealizata. Catrina se refugiaza in starea ei lăuntrică de sfințenie, ca aparare, in contextul razboiului fara sfarsit din casa Morometilor. Fara aceasta sfintenie launtrica imaginara, Catrina ar fi vulnerabila in iubirea fata de sotul ei. Pacatosenia lui este inca o justificare sa nu-si investeasca simtamintele intr-un sot care va arde oricum in iad.
Spune Ibrian:
Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu.
Serviciul livrat Catrinei este consolidarea unui mecanism defensiv pe care ea il conisdera important. Este insa iluzia sfinteniei launtrice mai importanta decat relatia cu sotul? Are dreptul Ilie sa vada paguba acolo unde sotia lui vede castig?
In contextul liberalismului revendicat de Ibrian, Ilie ar putea intenta un proces bisericii pentru ca i-a vandut Catrinei servicii si produse imaginare. Argumentul de bona fide nu va sta in picioare in fata juriului daca se dovedeste ca popa nu traieste ce spune altora. Cineva ar putea sa ceara o despagubire pentru sacrificii aduse unei cauze din care clerul doar a profitat. Sau sa revendice returnarea zecimii care nu a adus binecuvantarile promise. Liberalismul este un drum cu doua sensuri.
Mai departe:
Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.
“Hristos Iisus este Domnul” nu este un adevar independent de cel care il spune. Acolo unde istoria nu ofera fapte, singurul argument este insusi martorul. Pretinsele eshatologii mentionate de Ibrian au ca scop tocmai sa inventeze marturia istoriei acolo unde nu exista. Martorul poate astfel sa devina avocat, caci avocatilor nu li se cere adevarul, ci doar dovezi.
Voi apela iarasi la Moromete. Romanul lui Preda incepe cu afirmatia ca “la Silistea timpul avea rabdare”. Este iluzia care l-a facut pe poet sa creada ca vesnicia s-a nascut la sat. Atemporalitatea iluzorie a satului este buna pentru atemporalitatea la fel de iluzorie a dogmei, pentru care cade Catrina.
Eshatologia apare la sfarsit cand “timpul nu mai avea rabdare”. Ma mira ca Marin Preda nu a plasat un adventist ocazional la fieraria lui Iocan sa le spuna satenilor ca se apropie Armaghedonul. Moromete ar fi ramas probabil sceptic dar nu ar fi spus “du-te dom’le d-aici”. Grabirea timpului era evidenta. Adevarul „ghetoului” sectar-eshatologic a fost incercarea de a gasi un sens religios in catastrofa istorica. La fel ca “Isus este Domnul”, acesta adevar nu a existat decat in relatie cu autenticitatea marturisirii de credinta. Faptul ca cineva isi ia astazi un Lexus din “pretinse eshatologii” este proba suficienta sa-i spui: “Du-te, dom’le, d-aici”.
Clericii, banii şi etica
13 martie 2016 21 comentarii
Edi îmi adresa recent (şi mie) următoarele întrebări:
„1. Cum se face ca in orice biserica, baptista, penticostala, adventista, ortodoxa, etc., exista o neintrerupta lupta pentru putere in interiorul si, in masura in care este posibil, in afara ei.
- De ce este banul mai important pentru fiii imparatiei decat pentru fiii acestui veac?”
Prima precizare constă în a sesiza că aceste întrebări sunt una şi aceeaşi, unul din favoriţii lui Edi – Lenin remarca odată că chestiunile politice se reduc mereu la chestiuni economice. Iar acest tip de interogaţii sunt, fireşte, de nivelul, de ce vrea/are popa bani?
Evoluţionist vorbind, clericii vor şi ei să supravieţuiască – a folosi diverse promisiuni mai mult sau mai puţin evanghelice pentru a-ţi asigura un trai nu indică decât că ai găsit un mijloc de a trăi pe spinarea celorlalţi. Aceasta poate fi (şi este din punctul meu de vedere) imoral, dar în numele cărei moralităţi i-ar putea Edi condamna? Ca să nu mai vorbim că aici e vorba şi de faptul că, marxist vorbind, i-aş putea adresa lui Edi un tu quoque. (By the way, într-una din ocaziile în care Engels nu-i mai „împrumuta” bani de bere, Marx a câştigat nişte bani într-un mod foarte capitalist. Pentru a-i scuza acest gest, biografa Yvonne Kapp remarcă, din spusele neamţului, că acesta i-ar fi bătut pe capitalişti cu propriile arme). În aceeaşi problemă a eticii de pe podiumul căreia catalogăm anumite acţiuni, e amuzant pragmatismul lui Edi atunci când în apărarea miscărilor de „restaurare a creştinismului apostolic” susţine că acestea au contribuit, printre altele, la scăderea numărului de alcoolici. Nu văd nici cum face acest aspect, pur social, parte din vreun merit teologic şi nici în numele cărei etici ar fi greşit să te îmbeţi.
Cred că Edi nu se aşteaptă la o legitimare biblică a trăitului din evanghelie, are şi el Noul Testament. Ce observăm însă în practica bisericii apostolice este că apostolii nu îşi câştigau pâinea doar de pe urma kerygmei, ci mai aveau şi oarece abilităţi practice care îi scoteau din foame. Mulţi dintre predicatorii contemporani profită de următoarele modificări survenite în istoria bisericii:
- Transformarea comunităţii eccleziale într-un context social unde se prestează congregaţiei „servicii” religioase;
- Profesionalizarea corpului clerical;
- Epistemologizarea şi academicizarea teologiei.
Ca orice liberal, trebuie să fac următoarea precizare: atâta vreme cât vulgul percepe că i se livrează produse şi servicii este legitim ca acestea să primească un contra-echivalent, monetar sau nu. Din punct de vedere al legitimării teologice, punctul 1. nu poate fi însă separat de următoarele. Iar umrătoarele nu reprezintă altceva decât acomodari şi ajustări facute mai ales pentru păstrarea prestigiului social al bisericii.
Ce se întâmplă în cazul sectelor care, prin natura cazului, sunt doar nişte ghetouri intelectuale şi teologice? Aici chestiunea e mai stringentă, existând o corelaţie directă între a da zecimea rămăşiţei şi probabilitatea crescătoare de a accede la o viaţă viitoare fericită. Şi de aceea, în aceste contexte, viaţa aceasta poate fi lejer diminuată ca importanţă pentu că vorba `ceea: „If you’re living your best life now, you’re headed for hell”. Că unii clerici nu sunt ei înşişi în înşelare, ci se folosesc de pretinse eshatologii pentru a-şi lua un Lexus- nu este o probă că Hristos Iisus nu e Domnul.
Din punct de vedere al „adevărului” creştinismului (or lack thereof), cele două întrebări ale lui Edi nu au nicio importanţă. E creştinismul mai puţin adevărat dacă unii nu se ridică la nivelul eticii prezentate retoric? Relevantă istoric este şi observaţia că arghirofilia şi creştinismul au fost mereu contemporane. Şi acum strict pragmatic, doar dacă eşti romantic (sau nu ţi-a placut J.Habermas) nu remarci că nu poţi despărţi cunoaşterea de interes. Iar acest interes la rândul lui e mereu sancţionat de un cadru etic.
Dupa 8 Martie
9 martie 2016 33 comentarii
Doua meme au dominat internetul de 8 Martie. Ambele poarta batic.
Prima este imaginea unei femei in salopeta. Femeia isi flexeaza bicepsul aratand lumii pumnul de proletar. Fata ei este dura si asertiva. Un batic rosu cu buline albe este legat stil bandera peste pieptanatura europeana de la inceputul secolului. Bandera rosie nu este “un semn al stapanirii”. Este semnul libertatii platita scump, muncind in fabrica si protestand in strada.
A doua este imaginea unei adolescente care zambeste bland si smerit. Pe cap poarta baticul hijab. Hijabul arata ca adolescenta este dispusa sa-si ocupe locul intr-o societata unde marturia unei femei valoreaza jumatate din cea a unui barbat. Ca accepta o conditie in care va ramane sub tutela masculina chiar la maturitate. O imagine face cat o mie de cuvinte. Spune mai mult decat un discurs de acceptare a premiului Nobel. Malala Yousafzai ne spune: eu vreau doar sa merg la scoala, nu vreau sa contest sistemul. Nu clatin barca.
Pana la urma, ce invata fetele la scoala in Pakistan? Ce invata o tanara care urmareste un master in teologie la o universitate conservatoare din US? Ca barbatul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dar femeia a fost clonata dintr-o coasta ca sa-i fie “un ajutor potrivit”, si ca pacatul originar a inceput cu o femeie care a iesit singura la plimbare (stiu sauditii ceva).
Asta imi aminteste de un alt laureat al premiului Nobel pentru pace care a declarat la Universitatea din Cairo:
Eu resping punctul de vedere al unora din Occident că o femeie care alege să își acopere părul este într-un fel mai puțin egala, dar cred că femeii careia i se refuză educația i s-a refuzat egalitatea. (Aplauze).
Desigur, mister President, nu este din cauza inegalitatii, este din pricina ingerilor. Doar am citit si noi Biblia. Dar nu-l uitati nici pe Marx ca oricum vorbeste lumea: critica religiei se afla la baza oricarei critici.
Discursul lui Obama la Cairo este demn de Frank Underwood. Este de fapt un F(rank) U(nderwood) adresat tuturor celor care sperau ca America va sustine cauza secularismului in primavara araba. Nu degeaba s-a inchinat seful lumii libere in fata monarhului absolut al tarii in-care-toate-femeile-sunt-sclave.
Dar in timp ce in lumea islamica femeile traiesc in iad, in America exista un loc in iad pentru femeile care nu voteaza cu doamna Clinton. Cohabitarea celor doua in acelasi stabiliment este simbolizata prin juxtapunerea obscena a femeii cu bandera si a femeii cu hijab de ziua internationala a femeii.
Acum un secol, Rosa Luxemburg raspundea evreilor care o condamnau pentru lipsa de implicare in cauza propriului trib:
Nu am nici un colț special în inima mea pentru ghetou: Eu sunt acasă în întreaga lume, oriunde există nori, păsări și lacrimi umane.
Rosa Luxemburg a murit torturata de fascisti. Trupul ei a fost aruncat in canal. Cauza ei a urmat-o. Nu se da premiul Nobel pentru pace celui care imbratiseaza umanitatea in loc sa o imparta in triburi si ghetouri. De aceea Yasser Arafat se afla alaturi de Malala pe lista recipientilor. Caci premiul Nobel pentru pace se da pentru corectitudine politica, indiferent daca esti terorist sau victima terorismului.
Nu a fost oferit nici lui Ayaan Hirsi Ali care si-a dedicat viata luptei pentru drepturilor femeilor din tarile si ghetourile islamice. Ali are o fatwa pe capul ei, dar nimeni nu a pus-o pe lista pentru premiul Nobel. La fel ca Rosa Luxemburg, Ali este considerata o criminala a gandului. Crima ei: „islamofobia” si „fundamentalismul iluminist”. Ce avem aici este degenerarea miscarii pentru drepturile femeii de la bandera la hijab, de la revolutie la multiculturalism.
In secolul care a trecut , dreptul femeii de a participa la universalitatea umana a fost schimbat pentru dreptul femeii ca minoritate. Femeia este considerata un caz particular, o exceptie, ca cei de alta culoare sau orientare sexuala, sau ca cei care practica o religie medievala in timpurile moderne.
De aceea este Malala simbolul perfect al acestei ideologii, pentru ca este de doua ori minoritate, odata ca femeie si odata ca musulmana. Ayaan Hirsi Ali este mustrata pentru ca, la fel ca Roasa Luxemburg, si-a parasit ghetoul si tribul pentru familia umana. Malala este rasplatita pentru ca a ramas in ghetou. Feminismul ei este celebrat tot ca un feminism de ghetou, in care a fi femeie este o exceptie tolerata.
Nu este nevoie sa comentez absurditatea acestei notiuni. Insa trebuie sa intelegem ca radacina ei nu este logica ci teologica. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu reprezinta idea de universalitate. In religiile avraamice, Dumnezeu este in mod explicit de gen masculin. Nu poate deci exista alt universal uman decat cel al barbatului. Femeia nu poate fi decat particularul. Femeia este un trib, un ghetou, o minoritate care isi reclama drepturile numai in contextul dreptului de a fi diferit. Asa se face ca o biserica care adera la citirea literala a naratiunii din Gneza 2 poate totusi comisiona femei ca pastori in numele diversitatii, pentru ca biserica este corecta politic.
Oprimarea femeii nu reprezinta oprimarea unei minoritati. Este chiar oprimarea Omului, in numele unei masculinitati divin-abstracte. Si daca acest om oprimat, alienat, si impartit in el insusi, a supravietuit pana acum propriei mizerii, se datoreste femeii. Insa cum suna citatul meu favorit din William Faulkner, eu cred ca omul va si invinge. Femeia va zdrobi capul sarpelui.
Indefinibilitatea religiei nu face bine
6 martie 2016 31 comentarii
De ceva vreme pe O2 se foloseste termenul „religie”, iar încărcătura acestui termen este mai mereu negativă. Cum pe unii dintre noi nu ne mulţumesc definiţiile din DEX (a se vedea (in)utilitatea felului în care „licenţiatul în teologie” Ianis oferă definiţia din DEX a „dogmei”) să explorăm puţin cam ce ar putea însemna „religia”.
„Religie” poate fi la fel de bine un termen vid, dacă procedeul definirii vizează identificarea unui gen care să cuprindă obiecte ce au caracteristici comune. După cum vom vedea, goana după elementul comun al religiosului, constituie o problema în sine.
Dinte gânditorii români, Lucian Blaga a fost unul foarte preocupat de aceasta chestiune. Definiţia oferită de Blaga este următoarea:
„Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare sau de autodepăşire a fiinţei umane în corelaţie ideală cu toată existenţa, dar mai ales în corelaţie ideală cu ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenţial în genere, pe care omul şi le revelează sau şi le socoteşte revelate prin plăsmuiri de natură stilistică.”
Caracteristic acestei definiţii îi este faptul că nu trimite nici la vreo constantă anume a fenomenului religios, nici la un conţinut specific al vieţii religioase. Blaga arată că a urmărit explicit obţinerea acestei caracteristici (vom reveni asupra acestui punct):
„Definiţia religiei, adnotată şi comentată în cele de mai inainte, are şi vrea să aibă întrucîtva o înfăţişare algebrică. Algebrică, întrucît în formularea ei intervin o seamă de termeni care exprimă valori abstracte, care de fiecare dată ar putea fi înlocuite cu alte mărimi.”
În discuţia sa despre sacru, Blaga porneşte ca şi Eliade de la constatările lui R. Otto. Blaga observă că: „[Otto] a dezvoltat ideea [de sacru] prefăcînd-o în fundamentală categorie religioasă şi chiar în nucleu al oricărei religiozităţi.”, pentru ca mai apoi să se întrebe: „Cum a ajuns Otto la această mirabilă filozofie a religiei?”
Răspunsul găsit de Blaga este dat de căutarea lui Otto după un element comun oricărei experienţe religioase. Blaga nu consideră însă că acest element comun poate fi identificat. În acest punct se constată şi diferenţa de metodă dintre Blaga şi Eliade, la Eliade tentativa este de a căuta ceea ce este comun fenomenelor religoase (prin medierea unor morfologii ale sacrului).Eliade:
„Totuşi, ceea ce ne interesează nu este varietatea infinită a experienţelor religioase ale spaţiului, ci, dimpotrivă, elementele lor comune, de unitate.”
Sacrul este pentru Blaga doar un element al religiosului, o plăsmuire umană adiţională.
„Sacrul, astfel încorporat de religie, dobîndeşte o nouă demnitate; el e înălţat, modificat, captat, canalizat, intrînd ca factor component într-un complex de plăsmuiri spirituale, care aspiră să fie o măreaţă revelare a misterului cosmic. Cu alte cuvinte, sacrul, oricît de constant ca factor, îşi face loc în orice religie numai ca element în subordine, integrat unui stil, unei viziuni, îndurind prin aceasta importante modificări de semnificaţie.”
Blaga revine astfel, în această chestiune, la „valenţele algebrice” ale definiţiei oferite de el:
„În adevăr, noi am arătat că fiinţa religiei nu constă într-unul din elementele ei, bănuit a fi constant printre variabile, ci într-un raport constant între diferite elemente, care toate fără de excepţie pot să fie variabile. Acest raport constant de elemente foarte variabile l-am fixat în definiţia pe care în capitolul precedent ne-am hotărît s-o dăm religiei.„
Se impune aici o precizare importantă, este evident că Blaga vrea să imite în acest caz definiţiile mărimilor din ştiinţele naturale, context în care o mărime poate fi definită ca raport (sau orice alt operator matematic) între două sau mai multe variabile. Ceea ce îi scapă din vedere lui Blaga (confundând variabila ca mărime sau proprietate, cu variabilitatea acesteia) este că într-o definiţie unde se exprimă un raport între variabile, ceea ce se schimbă e valoarea variabilei, nu semnificaţia acesteia. Altfel spus, o definiţie în care variază inclusiv semnificaţia variabilelor, nu doar că e o definiţie eşuată, este de-a dreptul un non-sens.
Remarcabil este faptul că, deşi chestiunea definirii religiei nu pare să fi trecut în literatura de după Schleiermacher de stadiul iraţionalismului sentimental – oamenii continuă să folosescă „religia” în diferite alcătuiri propoziţionale ca şi cum cu toţii am şti la ce se referă. Spre exemplu, în ultima emisiune Edi şi invitatul său au făcut mai tot timpul referire la creştinism. Ceea ce implică a şti ce este o religie şi a presupune că creştinismul este aparţinător acestui gen.
Preocupările „religioase” sunt însă strict condiţionate de climatul filosofic din Germania postkantiana. Ciudat este că „religiosul” a devenit peiorativ nu doar în gura sovieticilor, ci şi a sectarilor „raţionali” ( ca de ex. „Judecătorul” Rutherford). La fel cum „hemoroizii nu face bine”, a te prezenta cu religia în gură, într-un mod în care ambiguitatea e la ea acasa, nu face cinste nimănui.
Hitlerjugend
6 martie 2016 19 comentarii
George Knight sustine ca biserica a fost castrata.
Mai precis, au fost castrate fiarele din Apocalipsa. Membrii inclina sa nu mai priveasca lumea prin prisma teoriilor conspirative din secolul XIX. Am pierdut mentalitatea starii de asediu. Ca atare, am pierdut argumentul starii de urgenta, care justifica suspendarea libertatilor in orice dictatura.
Precedentul istoric oferit de Knight este caderea comunismului. Comunismul est-european ar fi cazut din cauza ca s-a destalinizat. Coreea de Nord este exemplul opus. Nevoia urgenta a bisericii in secolul XXI este restalinizarea.
Procesul este deja in desfasurare. Un simptom clar al stalinismului secolului XXI este comunismul dinastic. RPDC este condusa de dinastia Kim. In Cuba este dinastia Castro. Intr-o istorie alternativa, Romania anului 2016 este condusa de fiul lui Nicu Ceausescu. La fel, biserica este condusa de elite dinastice. Spune-mi cu cine esti ruda ca sa-ti spun unde ai biroul.
Dezamagit de comunisti, Knight isi indreapta privirile spre ceea ce el numeste “filozofia educatiei” la Adolf Hitler. Argumentul este acela ca Hitler ar fi avut o pedagogie sanatoasa pe care insa a pus-o in slujba unor scopuri rele. Knight conteaza pe un public care a invatat istoria in fata televizorului.
Trebuie sa clarificam un lucru: scopul si mijloacele merg impreuna. Hitler si-a ales metodele potrivite pentru transformarea Germaniei intr-un cult al puterii personale. Pe oamenii de rand i-a convins ca metodele lui sunt necesare pentru iesirea tarii din criza, si ridicare Germaniei la un standard de civilizatie fara precedent. Celor din cercul puterii nu le-a ascuns ca aceste metode aveau ca scop inculcarea obedientei cazone la scara nationala. In ultima instanta, puterea absoluta era un scop in sine.
Ca orice politician, Knight isi imbraca mesajul in eufemisme, pe care credinciosul de rand si elitele le citesc diferit. Credinciosilor li se vand solutii pentru a-si pastra copii in turma. Elitelor li se spune cum sa-si consolideze puterea asupra turmei. Credinciosilor li se spune cum sa grabeasca incheierea lucrarii. Elitelor li se arata cum sa securizeze bunurile lumesti ale bisericii pentru urmatorul secol.
Sa privim in sumar asupra filosofiei educatiei la Hitler/Knight dincolo de eufemisme.
„Educația individului” – citim – „trebuie să aiba in centrul ei și să promoveze în primul rând sănătatea fizică; pentru ca. . . un spirit sănătos, viguros, se afla doar într-un corp sănătos.” Pot fi de acord cu acesta afirmatie.
In aparenta, Hitler sustine aici idealul clasic/renascentist al educatiei simetrice, cu prioritatea culturii fizice si nevoia educatiei in munca manuala. In realiate, cultura fizica pe care o recomanda este cea de cazarma. Exercitiul fizic este practicat ca exercitiu de obedienta in grup. Munca manuala este inteleasa ca reeducare in lagar: Arbeit macht frei.
Dar nazistii macar au educat o generatie viguroasa. Hartland, Weimar, Wildwood, Uchee Pines, Ouachita Hills, si clonii lor in Romania, fac cadavre sfinte. Asa zisa vietuire sanatoasa consta in tabuuri alimentare si superstitii medicale. Idealul de educatie fizica se reduce la lucrul in gradina scolii si mersul cu literatura misionara. Scopul muncii manuale si a mergerii din casa in casa cu literatura este ocuparea mintii fara intrerupere, pentru ca individul sa nu aiba timp sa reflecteze independent de grup si liderii cultici.
Mai departe:
De asemenea, in filosofia educației, este important pentru autorul nostru faptul că educația trebuie să fie utilă. In cuvintele lui, „creierele tinere, in general, nu trebuie împovărate cu lucruri din care 95 la suta nu au nevoie și, prin urmare, vor fi uitate.” Ellen White, în mod repetat, a prezentat un argument similar în campaniile ei împotriva dominației studiilor clasicilor „păgâni” din Grecia și Roma în clasa.
Termenul potrivit aici este anti-intelectualism. Intelectualul este inamicul public in orice putere totalitara. Cunoasterea este putere. Accesul liber la informatie inseamna putere pentru individ. Controlul informatiei inseamna putere pentru sistem. Hitler propune ca partidul sa decida asupra celor 5% informatii “utile” (din punctul de vedere al partidului). Partidul stie mai bine ce trebuie si ce nu trebuie sa cunoasca un tanar.
Corolarul religios este un sistem in care Biblia este singurul manual pentru studiul literaturii, stiintelor naturii, si istoriei. Vorba Califului Omar: Daca ce scrie in cartile astea nu se afla scris in Coran inseamna ca sunt rele. Daca se afla in Coran, nu avem nevoie de ele. Ardeti-le. Nazistii au inceput reforma in educatie cu arderea de cartilor. Arderea cartilor este inceputul de-neutralizarii bisericii.
Pentru ca:
Educatia “ar trebui să dezvolte curajul pentru mărturie”.
Suntem familiari cu echipele de cate doi ale martorilor si mormonilor. Este exemplul cel mai bun cu privire la educatia care dezvolta “curaj pentru marturie”. „Curajul” vine din faptul ca misionarul respectiv nu cunoaste alta versiune a subiectului pe care il prezinta decat cea a cultului. Mai mult, supravegherea reciproca urmata de raportul separat in fata liderilor nu permite depasirea unor limite impuse in conversatie. „Curajul marturiei” este victoria cliseului asupra gandirii individuale.
Knight incearca sa ne asigure ca filosofia educatiei la hitlerjugend ar fi neutra cu privire la scopuri. In realitate, mijloacele sunt oglinda scopului. Hitler a incercat sa transforme Germania intr-un cult. Membrii unui cult pot fi la fel de obedienti in a ucide sau a nu pune mana pe arma. Martorul care intra in inchisoare pentru ca refuza serviciul militar nu este superior moral soldatului care masacreaza civili la ordin. Metodele si scopurile oricarui cult se reduc in ultima instanta la acelasi lucru: desfiintarea individului.
La Stupini a venit Cenaclul Flacara
29 februarie 2016 88 comentarii
Am vazut mai multe vieti tinere distruse de curentul cultic al carui exponent este GYC decat de droguri.
Este vorba despre depresii severe provocate de privarea cronica de proteina, lipsa de somn, si stress emotional; scoli si cariere intrerupte pentru utopii misionare; fuga in pustie la propriu si la figurat; femei tinere in capcana “modelului biblic de familie”, a se citi “desculta si gravida in bucatarie”; tineri inteligenti ajunsi victimele unei teologii manipulative.
Lucrul cel mai trist este ca nu vad nici o speranta ca acesti tineri sa-si ia vietile inapoi inainte ca paguba sa devina ireparabila.
Ma refer la tineri care au aderat la proiecte bazate pe teologia perfectiunii ultimei generatii. GYC este la aceasta data principalul instrument de propaganda al acestei ideologii toxice. Evanghelia ne invata sa cautam perfectiunea launtrica si respinge idea vietuirii dupa litera legii. Teologia ultimei generatii perfecte cere o desavarsire talmudica, prin conformarea la sabloane stricte in imbracaminte si dieta, si prin restrictii anacronice bazate pe litera EGW si a vechiului legamant. Judecata individuala este sacrificata pe altarul gandirii de grup si a unei obediente de cazarma religioasa. Loialitatea fata de liderii cultici este intarita prin apeluri emotionale, conformism rigid, izolare social-culturala, si expunerea neintrerupta la pericole fabricate.
Ce este GYC? Citim in Wikipedia:
GYC a început cu un mic grup de studenți coreeni care studiau Biblia împreună toată noaptea. Aceasta s-a dezvoltat in texting la miezul noptii între studenții de la doua universitati, una in Massachusetts, cealaltă în California. Ei au decis să convoace o mică conferință în pădurile din California.
Voi evita un comentariu incorect politic despre cultura eclesiastica autoritara din bisericile coreene si vulnerabilitatea asiatica la extremism ideologic. Insa daca cuvintele subliniate nu au aprins un bec rosu in mintea dumneavoastra, nu stiti ce inseamna spalare de creier. Ce merge ca o rata si macane ca o rata se numeste rata. Ce se aduna si textuieste la miezul noptii, ce se aduna in numar mic in padure, se numeste cult.
Mai departe:
La aceasta primă conferință, care a avut loc în 2002, au fost invitate 200 de persoane; au participat 400. De atunci incoace, popularitatea convențiilor a crescut. Convenția din 2010 a înregistrat 5100 de participanți. La serviciul principal de închinare sâmbătă dimineața, au participat 7600 de persoane, inclusiv mulți membri ai bisericii locale, care au aderat.
Fantastic, nu-i asa? Miscare la firul ierbii, entuziasm, redesteptare, reforma, incheierea lucrarii, ultima generatie, etc. Nicidecum. E vorba de bani. Ervin Taylor a publicat in Adventist Today documentele de taxe ale GYC. Miscarea a fost puternic finantata si orchestrata de ASI (Adventist-laymen’s Services & Industries). Tot ASI a finantat si Adventist Theological Society, organizatia care a distrus libertatea academica in universitatile adventiste. ASI este principalul sponsor al celor mai multe misiuni “independente” de extrema dreapta si a curentelor fundamentaliste din biserica. Mai mult, ASI detine parghiile puterii politice in administratie. Votul delegatilor si calauzirea duhului sunt doar pentru copii.
Fiind in general oameni cu intelectul limitat la facerea de bani si cu o educatie precara, membrii ASI sunt adeptii unei teologii in alb si negru si al unor norme de comportament uniformizate. Explicatia este simpla. Religia lor consta in conformarea stricta la reguli si traditii, pentru ca teologic si etic nu au cu ce sa se laude. De aceea scopul lor este sa intoarca biserica in anii ‘50, si reusesc, pentru ca money talks.
Mai departe:
Dupa cateva interacțiuni dureroase timpurii între organizatia de tineret și oficiali ai Conferinței Generale, ambele grupuri au dezvoltat o relație pozitivă una cu cealaltă. Printre vorbitorii de la convenția GYC din 2009, Louisville, Kentuky, s-au aflat mai multi lideri ai Bisericii Adventiste: secretarul cu pastoratia al NAD; directorul centrului pentru evanghelizare de la Amazing Facts; doi președinți de diviziune; editorul revistei Adventist Review, și patru vicepreședinți ai Conferinței Generale. Participarea de sâmbătă a fost estimată la 4.600. GYC, 2010 a demonstrat în continuare acceptarea de către conducerea oficială a bisericii. Ted N. C. Wilson, noul ales președinte al GC, a vorbit pentru serviciul de sâmbătă dimineața in ianuarie 2011.
Ce avem aici este o alianta intre aripa de extrema dreapta a GC si GYC, care s-a solidifcat dupa ce prima a luat puterea. Ca sa folosesc un termen familiar, GYC este pentru Ted Wilson ceea ce Cenaclul Flacara era pentru Ceausescu. Stiu ca va vine in minte o comparatie mai potrivita, dar il vom lasa pe George Knight sa o faca:
La suprafață, idealurile educaționale ale lui Adolf Hitler și ale Ellenei White au multe asemănări. Dar sub suprafața este o lume de diferita. Morala: Avem nevoie sa citim mai adânc decât cuvintele si practicile pentru a intelege filozofia oricărui autor dat. Este filozofia de bază, care oferă sens și forma cuvintelor și metodelor unei persoane. “The Devil Takes a Look at Adventist Education”.
Sa citim printre randuri. Avem nevoie de “filozofia de baza” de la Hitlerjugend: ascutare oarba, controlul informatiei, radicalism confesional, uniformizare. Este vorba despre inregimentarea entuziasmului si idealismului tanar pentru scopuri politice.
Stiinta rade la urma
27 februarie 2016 28 comentarii
Revolutia stiintifica a inceput cu un hohot de ras. Intr-o scrisoare catre Kepler din 1610, Galileo povesteste reactia filosofilor din Pisa la descoperirea lunilor lui Jupiter.
Ce ai spune despre cei mai importanti filosofi ai facultății de aici, carora m-am oferit de o mie de ori sa le arat descoperirile mele, dar care, cu încăpățînarea unui șarpe leneș imbuibat, niciodată nu au fost de acord să se uite la planete si la luna prin telescop? Într-adevăr, la fel cum șerpii isi inchid urechile, așa închid acești oameni ochii la lumina adevărului.
Acestea sunt descoperiri majore; totuși pentru ei nu reprezinta o surpriza. Oamenii acestia cred că filosofia (stiinta n.n.) este un fel de carte ca Eneida sau Odisea, și că adevărul trebuie căutat, nu în univers, nu în natură, ci (ca sa folosesc propriile lor cuvinte), prin compararea textelor! Ce am mai râde draga Kepler daca ti-asi povesti ce argumente a adus împotriva mea, în prezența Marelui Duce, primul filosof al facultății de la Pisa, încercand, cand cu argumente logice, cand cu incantantii magice, să darame noile noastre planete (satelitii lui Jupiter n.n.) din ceruri. Galileo catre Kepler, 1610.
Rasul lui Galileo este cel mai bun comentariu la critica stiintei ex-cathedra filosofica/teologica.
Sa lasam la o parte discutia fara sfarsit despre relatia epistemica intre dogma si axioma. „Marxistul” din mine vede ceea ce nu vad urmasii de astazi ai filosofilor din Pisa: lupta pentru putere. Din acest punct de vedere, diferenta intre cele doua consta in faptul ca nici un imparat nu a convocat pe toti matematicienii sa se puna de comun acord asupra axiomelor si postulatelor lui Euclid, nici nu a creat un aparat de represie a dizidentelor ne-euclidiene. Si, ca sa adaug insulta la rana, il voi adauga pe Durkheim la Marx, cu teza ca rolul dogmei este tocmai sa justifice existenta preotului ca si custodian al ei. Caci axiomele si postulatele lui Euclid exista independent de geometru, dar dogma fara preot nu este.
In 1972, cand Pioneer a dus mesajul nostru catre stele, NASA nu a gravat pe placa de aur simbolul din Nicaea, ci pulsatia electronului in atomul de hidrogen si pozitia soarelui fata de 14 pulsari in galaxie la data lansarii, in matematica binara. Axiomele matematice sunt adevarate pentru orice inteligenta din univers. Nimeni la NASA nu a pariat insa pe ideea ca dogma ar reprezenta acelasi lucru.
A avut, fireste, si dogma ceva de spus. Ce cauta cuplul acela fara frunza de smochin pe placa? The churched stiu ca fiintele necazute poarta robe de lumina. Nu avem dreptul sa infectam universul cu virusul concupiscentiei, ca s-ar putea sa ne trezim cu un asteroid in loc raspuns.
Tot Marx ne invata „sa ne despartim de trecut razand”. Rasul lui Galileo este rasul de trecutul care se repeta ca farsa. Este nevoie sa redescoperim rasul lui Galileo. De ce? Pentru ca astazi cei care rad sunt tocmai serpii imbuibati cu sofisme postmoderne si antichitati teologice. Intr-o perfecta manifestare a ceea ce psihanaliza numeste stadiul anal, ne viziteaza cand au diaree sau se incolacesc in scorburi cand sunt constipati. Ei gasesc certitudinile stiintei ridicol de naive, dar nu se indoiesc de intelepciunea care se masoara prin lungimea frazelor si a barbilor.
Domnilor si doamnelor, am ajuns sa intelegem universul. Asta nu mai este revolutie. Este eschatologie. Sa avem deci rasul celui care rade la urma.
oxigen2 
Comentarii recente