oxigen2

De la Marea Lupta la Mein Kampf

17 martie 2015 de Edmond Constantinescu 46 comentarii

Biserica din Loma Linda a postat recent pe Intercer prezentarile mele de “Daniel & Apocalipsa” din 2002. De aici, o furtuna de intrebari. Cum poate cineva sa fie atat de schimbator (citeste usuratic) incat sa-si schimbe pozitia radical in mai putin de zece ani? Despre stele cazatoare (multumesc pentru prima parte), si biserici care vor apostazia impreuna cu pastorii, am auzit. “Cu pastorii nostri-n frunte vom avea erezii multe”. O fi Omega? Sunt dator cu un raspuns.

Pozitia mea de la LL reflecta o ingrijorare pe care am regasit-o mai tarziu in doua lucrari ale lui George Knight.

Este vorba mai intai de cartea The Neutering of Adventism, care poate fi tradusa elegant ca Neutralizarea Adventismului, sau, mai pe sleau, Castrarea Adventismului. Titlul vorbeste de la sine. Knight este ingrijorat de disparitia etosului profetic si a caracterului contra-cultural al Adventismului contemporan. Suntem acum doar evanghelici de ziua a saptea.

Desi cartea lui Knight inca nu aparuse, impartaseam aceleasi sentimente. Dorinta mea era sa regasesc radicalismul pierdut.

A fi radical inseamna a merge la radacini. La LL am fost radical, insa radicalismul meu nu tinea de asa zisul adventism istoric, fundamentalismul imbratisat dupa primul razboi si reinviat dupa al doilea de Andreasen, Hartland, Amazing Facts, Educate Truth, Pippim, dinastia Wilson si tot adventismul din Romania. Dimpotriva, am incercat o intoarcere la adevaratele radacini, cele reprezentate de William Miller, John Andrews si Uriah Smith. Respectul meu fata de acesti biblicisti naivi dar inteligenti si independenti nu a scazut intre timp.

Cealalta lucrare a lui Knight este o prezentare video despre educatia adventista pe care am vizionat-o la o intalnire organizata de Conferinta Illinois. Knight incerca sa ofere o solutie pentru de-neutralizarea adventismului. Dupa vizionare, ne-am impartit in grupe pentru a discuta solutia propusa.

Aspectul socant pentru mine a fost incercarea autorului de a ne oferi ca exemplu miscarea Hitlerjugend din Germania Nazista si Stalinismul.

Comunismul a cazut din cauza ca URSS s-a destalinizat. Destalinizarea reprezinta convertirea unei ideologii in alb-si-negru la recunoasterea zonei gri. Concluzia fireasca: educatia adventista trebuie sa se re-stalinizeze. Sa renunte la zona gri a intrebarilor deschise. Sa se intoarca la teologia fiarelor apocaliptice, la fel cum nazistii se foloseau de spectrul evreului etern si comunistii de cel al dusmanului de clasa.

Mai socant a fost faptul ca am fost singurul socat. Colegii au fost de acord ca trebuie sa facem mai multa indoctrinare profetica in scoli, dar nimeni nu parea sa fi fost intrigat de analogia politica aleasa de Knight. Ma intreb daca a vrut sa recomande in mod sincer modelul nazist/stalinist sau a vrut doar sa ne deschida ochii? In a doua varianta, nu a reusit.

Solutia propusa de Dr. Knight a fost definita de Dr. Goebbels ca principiul Minciunii Mari. Ideea este ca, pentru a fi crezuta, o minciuna nu trebuie sa ofere dovezi, ci trebuie sa fie cat mai mare. Omul simplu spune minciuni micisi nu crede ca cineva poate minti la scara mare.

Comunismul si-a pierdut credibilitatea atunci cand a recunoscut „greselile” staliniste. Apusul ar fi continuat sa creada impotriva oricarei dovezi, ca gulagul este un mit, asa cum unii cred astazi ca holocaustul este un mit. Diferenta este ca nazistii nu au renuntat niciodata la Minicuna Mare, in timp ce Hrusciov si Gorbaciov au incercat sa cocheteze cu adevarul, crezand ca asa vor mari credibilitatea comunismului.

Adventismul nu trebuie sa repete greseala lor. Nu trebuie sa acceptam ca exista incertitudini si aspecte dicutabile in doctrina. Nu trebuie sa recunoastem ca am gresit. Nu trebuie sa cochetam cu adevarul.

Cele doua lucrari ale lui Knight definesc bine traiectoria parcursa de mine de la prelegerile de la LL. Am inceput prin a cauta radicalismul pierdut. Am incheiat prin a-l regasi in Minciuna Mare. Nu am vazut alta solutie decat sa le resping pe amandoua.

Mi-am schimbat pozitia asa cum si-a schimbat-o Luther in fata crizei anabaptiste. Cand radicalismul Reformatiunii duce la fascism biblic, solutia este intoarcerea la moderatia lui Erasmus. Il recunosc pe Luther in radicalismul lui Karlstadt mai repede decat in Scrisoarea Catre Nobilimea Germana, dar a existat un moment cand Reformatiunea a avut de ales intre a pregati calea pentru Kant sau a deveni teocratia Bibliei lui Luther. Adventismul se confrunta cu o situatie asemanatoare dar fara Luther.

Recunosc astazi ca radicalismul naiv al pionerilor nu mai este posibil. Suntem prea maturi, prea bine informati, pentru a mai juca rolul lui Don Quixote. De unde ispita de a converti Marea Lupta (cu morile de vant) in Mein Kampf, adica Marea Lupta ca document de partid, convertirea Marii Lupte in Marea Minciuna.

Exista ceva mai sinistru decat castrarea adventismului: cireada de boi care defileaza in pas de gasca.

Înregistrat sub Editorial Tagged with Adventism, Crestinism, Edmond Constantinescu, Fundamentalism, Luther, Religie, Teologie

House of Cards II

8 martie 2015 de Edmond Constantinescu 13 comentarii

There’s room at the top they are telling you still
But first you must learn how to smile as you kill
If you want to be like the folks on the hill.
John Lennon – “Working Class Hero”

Smile as you kill. Cine vrea sa inteleaga “the folks on the hill”, e musai sa citeasca cele patru evanghelii ale puterii: Nicolo Machiavelli, “Printul”, V.I Lenin, “Ce-i de facut”, Adolf Hitler, „Mein Kampf”, si George Orwell, „1984”.

Numitorul comun este acela ca puterea nu se afla in posesia celui mai eficient in administrarea bunului public, ci in a celui mai eficient in obtinerea ei. Orice politician, democrat sau republican, comunist sau capitalist, populist sau elitist, este interesat doar de putere. Binele public, res-publica, este doar un mijloc. Cine nu vede asta are creier de oaie. Cine vede a evoluat in lup sau in caine. In ce ma priveste, prefer cainele. Cand spun caine, nu inteleg puf de salon.

Care dintre cele patru evanghelii este favorita lui Frank Underwood? Nu stiu daca sunt singurul care am observat, dar Kevin Spacey imita uneori postura lui Hitler, si nu este intamplator. Hitler a re-inventat actul politic ca spectacol pur. Restul a fost doar un incendiu intr-o sala de cinema.

Printul lui Machiavelli crede ca scopul scuza mijloacele, dar scopul este unificarea Italiei. Urma lui Lenin in istorie este o dara de sange, dar bolsevicii au lasat deasemenea urme de otel-beton si icoana lui Gagarin (pe care fundamentalistii evanghelici il scuipa de jos in sus fara escape velocity). Hitler a fost spectacolul fara substanta, nihilistul absolut.

Democratia de spectacol nu este mai putin nihilista decat Nazismul, chiar daca este mai putin brutala. Cand aud pe unii repetand ca niste automate lozinci revizioniste in genul “cu ce a fost fascismul mai rau decat gulagul sau Hiroshima” le raspund: “cei trei de la Yalta au sange de civili pe maini, dar nu au fost nihilisti”. Legionarul se uita lung la mine si nu intelege. Mi-am racit gura de pomana.

In HOC, politica este spectacol fara substanta. In acest sens, filmul nu este versiunea moderna a tragediei lui Macbeth. Este mai degraba un Hamlet pe dos in care Yorick da lovitura de palat. Este repetitia marxista a tragediei ca farsa. Frank Underwood este personajul generic in care se regasesc toti cabotinii democratiei de spectacol.

Pe scurt, FU democracy.

Înregistrat sub Editorial Tagged with Democratie de Spectacol, Frank Underwood, Hitler, House of Cards, Lenin, Machiavelli

Darwin vs Augustin

7 martie 2015 de Edmond Constantinescu 73 comentarii

Versiune audio

Înregistrat sub Video Tagged with Augustin, Creationism, Darwin, Evolutie, Irineu

House of Cards

2 martie 2015 de Edmond Constantinescu 35 comentarii

Machiavelli nu a infundat puscaria degeaba. Atunci cand a hotarat sa publice Principele in vernacular, nu in latina cum ar fi fost normal, a dezvaluit cetateanului de rand din Florenta secretele puterii Medicilor. Serialul Netflix, House of Cards, incearca acelasi lucru. Sa ofere omului de rand o privire in culisele Casei Albe.

Eroul este Frank Underwood (Kevin Spacey), un politician abil care trece peste cadavre (nu doar metaforic) in drumul spre biroul oval. Sistemul de check-and-balance nu se autocorecteaza si media este de cumparat. Cei multi sunt asa cum spune Lapusneanu. FU emana un F U bine deghizat oridecateori tine un speech, citeaza din Biblie, sau interactioneaza “uman” cu alegatorii. Este Principele in secolul XXI.

Exista totusi un oponent periculos, care se contureaza de la inceput in saga: hackerul anarhist (Jimmi Simpson), mai exact, hackerul si prostituata (Rachel Brosnahan). Cand s-a incheiat prima serie, banuiam ca acest duo va aduce dreptatea pe care sistemul este incapabil sa o produca.

Idea imi place. Tot sistemul, constituenti si putere, sunt paralizati, si deznodamantul shakespearean va trebuii sa opuna homo sacer lui homo sacer: outcastul impotriva puterii absolute. Filmul american are aici o traditie. Absolute Power este doar un exemplu.

Seria a treia a inceput saptamana trecuta. In blogosfera se comenteaza ca vor fi patru serii de cate 13, 52 fiind numarul cartilor de joc. Nu stiu daca sunt doar eu, dar mi se pare ca ceva scartie in primul episod. Am impresia ca filmul incearca sa salveze sistemul. Ma tem ca, in cele din urma, politicieni cinstiti si o presa iubitoare de adevar ne vor salva iluziile. Ar fi pacat.

Înregistrat sub Editorial Tagged with House of Cards

Raport Financiar: Februarie 2015

1 martie 2015 de Edmond Constantinescu 72 comentarii

Feb 25, 2015 Donation From S.P. $150.00 USD
Feb 21, 2015 Donation From M.P. $70.00 USD
Feb 17, 2015 Donation From F.T. $75.00 USD

Total: $295

Înregistrat sub Anunțuri

Isus vs Darwin: Razboiul Pestilor

25 februarie 2015 de Edmond Constantinescu 37 comentarii

Versiune audio

Înregistrat sub Video Tagged with Darwin, Ellen White, Evolutie, Gena Egoista, John Maynard Smith, Richard Dawkins, Tennyson, Teoria Jocurilor

Fiziologia istoriei ideilor

20 februarie 2015 de ibrian 20 comentarii

Ce ma nelamureste in discutiile recente de pe O2 legate de distinctiile si spurapunerile modernism/postmodernism este legitimitatea distinctiei intre diverse epoci intelectuale.
O descriere a legaturilor si relatiilor cauzale (din punct de vedere ideatic) intre indivizi separati de zalele lantului istoric – reprezinta o preocupare bizara din punct de vedere epistemologic si intotdeauna viciata de politic.

Pentru o fiziologie a istoriei ideilor iti trebuie o anatomie. Ori constituirea anatomiei epocilor de gandire prezinta cateva inconveninente: poate fi doar un demers taxonomic (unde criteriile de clasificare reflecta prejudecatile metodice si metodologice ale cercetatorului) pentru scopuri didactice; poate fi o maniera de manipulare politica (vezi falsele dihotomii nete intre scolasticism si umanism, sau intre scolasticism si renastere/reforma); poate fi doar o uzanta de limbaj in comunitati care folosesc diverse nume pentru diverse clustere de proprietati ale unor “worldview-uri” (intr-o folosire, cel mai adesea, arbitrara a termenilor).

Chiar si juramantul de credinta acordat unei anatomii acceptate arbitrar nu garanteaza o intelegere adecvata a fiziologiei. Cum se pot stabili relatiile dintre diversi filosofi/teologi/ganditori? Cum se poate stabili ca cineva a transgresat granitele unei epoci intelectuale? In contra amicului Gigi (de la care astept clarificari) faptul ca te nasti intr-un interval de timp istoric determinat nu te atribuie cu necesitate unui spirit al veacului (ma asteptam ca un libertarian sa aiba un individualism metodologic mai pronuntat, dar…). La nivel de mase, common sense realism este cel mai adesea tot ce trebuie, inflatia terminologica a academiei are un impact minor aspura “taranului de pe camp” si tocmai de aceea scolarizarea trebuie sa “educe” masele asupra modului “adecvat” de gandire.

Poate in intentiile, laudabile pedagogic, de categorizare a oreintarilor intelectuale le bagam prea adesea pumnul in gura unor genii defuncte, care, daca ar fi de fata, “ne-ar da injoseala”

Istoria, defectuoasa metodologic, a gandirii si ideilor umane presupune in mod ciudat un lector omniscient anistoric si un hiperstructuralism deghizat in obiectivitate – pentru istoricul/clasificatorul care are perspectiva de nicaieri a fluxului ideilor. Derutante sunt doua aspecte: faptul ca occidentul este cu precadere focusul preocuparilor noastre legate de istoria gandirii (da, sa se arunce cu pietre pentru ca remarca este postmoderna) si ca limbajul pradigmelor/worldview-urilor/epocilor/epistemelor a devenit, pe cat de nenatural, pe atat de inevitabil.

Înregistrat sub Editorial Tagged with Epistemologie, Postmodernism

Postmodernismul este un shibboleth

18 februarie 2015 de Edmond Constantinescu 41 comentarii

Ibrian are doua obiectii cu privire la afirmatia: adevaratul ateu este postmodern.

Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima.

Voi face si eu o declaratie sententioasa: epistemologia constructivista este apostazia modernitatii de la Descartes.

Hegel spune ca Descartes este marinarul care striga pamant. Postmodern(ist)ul crede ca secundul de pe Titanic ar fi o comparatie mai potrivita: “Domnule ofiter, este adevarat ca Titanicul nu se poate scufunda?” “Nici Dumnezeu nu l-ar putea scufunda, Doamna”. Restul e istorie.

Sa incepem cu Descartes.

Ceea ce reproseaza postmoderni(sti)i omului de stiinta este dihotomia intre subiectul cunoscator si obiectul cunoasterii. O alta forma de obiectivizare este cucerirea stiintifica-tehnologica a naturii. Postmodern(ist)ul considera obiectivizarea logico-matematica a naturii o forma de imperialism. Interventia omului in natura este pacatul originar. De unde extremele ecologice, obsesia produselor modificate genetic, etc.

Pe de alta parte, omul altarului vede aici blasfemie. Numai Dumnezeu poate face din Creatie obiectul absolut al cunoasterii si interventiei. Miscarea ID vrea sa proteseze o zona neprofanata de stiinta (dumnezeul gaurilor). Biserica vrea o zona interzisa tehnologiei (controlul nasterilor, clonari, etc.).

In sfarsit, cand subiectul care gandeste face din traditii si institutii un alt obiect al cunoasterii, si le supune legilor ratiunii, conservatorii striga “COMUNISM”, iar postmodernii striga „IMPERIALISM CULTURAL”.

Toate aceste pacate vin de la revolutia stiintifica a secolului ratiunii, al carei profet a fost Descartes. Ma indoiesc deci exist, gandesc deci exist, domeniul eului este ratiunea, eul cucereste lumea facand-o obiectul ratiunii, eul este vointa infinita care cunoaste in parte, ratiunea este universala.

Nu este nevoie sa repet ca aceste postulate implica argumentul ontologic. Existenta lui Dumnezeu ca subiectivitate transcendenta si legiuitor al ratiunii, este triangulata plecand de la: (A). ontologia eului care gandeste, si (B) universalitatea ratiunii.

Toti corifeii modernitatii au postulat subiectul uman ca pe un absolut, si ratiunea ca universalitate. Diferenta intre ei este cu privire la natura unghiului (C): este Dumnezeu o subiectivitatea transcendenta, sau doar o proiectie a subiectvitatii umane? Cu alte cuvinte: intrebarea nu este daca Dumnezeu exista, ci daca Dumnezeu este o divinitate mai mult sau mai putin barboasa in afara lumii, sau omul este singurul Dumnezeu adevarat?

Voi lasa la o parte cei trei R: Reactiune, Romantism, Restauratie. Acestea ne-au dat extrema dreapta si integrismul religios. Posmodernismul este progresist. Inceputul este despartirea lui Marx de stanga hegeliana. Hegelianismul poate opera la fel de bine cu notiunea ca Dumnezeu se cunoaste pe sine in om (dreapta), ca si cu aceea ca omul se imagineaza pe sine in Dumnezeu (stanga). Amandoua implica ontologia subiectului care creaza istoria si re-creaza natura dupa chipul sau. Marx a fost primul care sa declare ca eul este o iluzie. Nu exista subiect in istorie. Exista doar baza si suprastructura, intr-un cuvant, doar structuri.

Ironia este ca Marx insusi dispare ca subiect. Asta a inteles-o foarte bine Derrida in “Fantomele lui Marx”. Marx nu a existat. A fost doar o fantoma care bantuia prin Europa si care s-a sculat iarasi din mormant. O sa fac inca o afirmatie sententioasa: adevaratul marxist este post-modern. Si inca una: adevaratul postmodern este un marxist cultural.

Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”.

In cuvintele (atribuite) lui Dostoevsky: „daca Dumnezeu nu exista totul (orice naratiune) este permis”. Reciproca: daca totul este permis, inseamna ca nu exista Dumnezeu. Si asta e bine (pentru religie). Exista doar o naratiune crestina, care, se stie, este construita de cineva care este tot o naratiune intr-o alta naratiune, s.a.m.d., in regresie infinita. Intreaba-l pe Aurel.

Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale.

Teistii acestia l-au rastignit pe Domnul si s-au facut dusmani ai tuturor oamenilor. S-o spun mai pe sleau: au spus “iata omul” si l-au dat sa fie rastignit. Si mai pe sleau: nu poti desfiinta omul ca subiect absolut, si universalitatea ratiunii, decat ca fundamentalist sau ca ateu.

Ibrian continua intrebant:

Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios?

Nu am spus „adevaratul postmodern este ne-religios”. Dimpotriva, gasesc ca omul religios este prin definitie anti-fundationalist si non-reprezentationalist, chiar daca nu anti-metafizic.

Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Asta era si argumentul meu: moderrnismul reprezinta o mutatie in teologia crestina.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Apropos de Pulien, in biserica din care face parte ca si mine, postmodernismul este singura sansa de a spune ceva inteligent fara sa-ti pierzi jobul. Eu l-am pierdut pe al meu. Jon este pe cai mari.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Sau iconoclasm cu lama lui Occam.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Il recunosti dupa shibboleth. Adica: nu din ceea ce spune, ci din felul cum spune ceea ce spune. Modernul are un discurs. Postmodernul are o naratiune. De aici, definitia postmoderna a postmodernismului: o alta naratiune.

Înregistrat sub Editorial Tagged with Ateism, Descartes, Jacques Derrida, Marx, Modernism, Postmodernism

Specii de atei si ere intelectuale aferente

15 februarie 2015 de ibrian 9 comentarii

“Adevaratul ateu este post-modern.”

In contra domunului Polihronu, ma simt dator sa opinez – how untrue that is. Cat de ironic este sa folosesti calificativul „adevarat” intr-o asertiune unde apare si numele „post-modern”…

Si asta din mai multe considerente. Si acum vorbesc ca un modern(ist): Primul: epistemologia constructivista, sau lipsa oricarei epistemologii (dupa cum pretind unii) lasa calea deschisa validarii si legitimarii publice a oricarei experiente subiective, experienta religioasa (whatever that means) fiind una la fel de legitima. Metanaratiunile au murit, traiasca cea crestina/religioasa, pentru ca toate sunt la fel de falacioase. Din considerente similare isi permitea unul ca Philip Kenneson sa spuna ca „There Is No Such Thing as Objective Truth, and It’s a Good Thing, Too”. Al doilea este de ordin numeric, majoritatea teologilor/filosofilor religiosi contemporani sunt postmoderni si teisti, aspect care nu impieteaza de fel aspura volutelor lor intelectuale. Din nou, ca modern(ist) spun: esti anti-fundationalist, non-reprezentationalist si anti-metafizic, cum te impiedica asta sa fii religios? Ah, te impiedica sa fii literalist sau creationist, da -pentru ca te impiedica sa fii literalist in orice privinta. Dar in sensul asta si Parintii Bisericii erau pre-moderni si mai si mureau uneori pentru lucrurile pe care le credeau, cu toate device-urile lor tipologice si alegorice de lectura a textelor.

Pe de alta parte Edi, in vremuri cand gazda noastra facea, fara sa o recunoasca, panseuri dupa intelectualul de talie mondiala Jon Paulien – ne informa de cat de util le este fundamentalistilor postmodernismul in apologetici anti-stiintifice.

Ca modernitatea este idolatria pozitivista a omului si nu ateism ..True that…si daca imi aduc eu bine aminte, dumnezeul evreilor e procupat de idolatrii, nu de atei. Si ca sa spun si eu ceva pe stilul sententions al lui Edi: Pentru crestini nu exista atei, ci doar idolatrii, istoria filosofiei nu este altceva decat idolatrie sofisticata.

Acum anticipez ca mi se va explica ce este un ateu si ca, de ce, de fapt doar postmodernistii sunt atei. Redefinirea termenilor nu rezolva problema. If by whiskey, atunci ii invit pe preopinentii mei sa ne spuna cum recunoastem un postmodern sau un postmodernist (daca distinctia pare utila, desi nu cred) -din pozitia potmoderna in care ne situam- dupa blana, numar de degete s.a.m.d. Chiar si apologetica lui Edi (exotica, vorba unui personaj de trista amintire de pe aici…) nu este altceva decat postmoderna, si spun asta fara sa insinuez ceva peiorativ. Acum aspectul dezgustator terminologic al problemei consta in faptul ca este nepostmodern sa definesti postmodernismul.

Înregistrat sub Editorial Tagged with Ateism, Epistemologie, Logica, Postmodernism