oxigen2

To Ibrian

8 decembrie 2011 de Edmond Constantinescu 45 comentarii

Provocarea ta merita un raspuns mai elaborat decat am timp sa criu acum. Sunt prins intr-o numaratoare inversa pana la jumatatea lunii cand se va decide soarta mea de catre Sfantul Oficiu. Pana atunci vreau sa termin o carte pe aceiasi tema ca si editorialul tau, intrucat nu stiu daca voi mai avea confortul necesar dupa aceea. Asa ca iti ofer un fragment din cartea mea inloc de raspuns.

Let us detach ourselves from the sterile question on whether or not God exists. We will leave this to the private or public profession of faith, not because the question is unimportant, but because the answer is beyond demonstration. Our object here is the concept of God as a human mind product. We learned about it from from the primary teachers of the West: the Jewish rabbi and the Greek philosopher.

The Jewish concept of God is given in a double verb in Ex 3:14: “hayah hayah”, rendered as “I AM THAT I AM” in modern translations. What strikes here is the tautology. The implication is that God cannot be defined as something except himself. This is also reflected in the third commandment prohibition of abusing the name of God in common talk. A deeper conclusion of the tautological character of the definition of God, is that God cannot be subjected to logical analysis or empirical falsification.

As for the Greeks, one of their earliest definitions of God belongs to Epimenides of Knossos, a sixth century BC poet-philosopher: “For in thee we live and move and have our being”. Epimenides is protesting against the Cretans “liars” (Tit 1:12) who held that Zeus was mortal and even prepared a tomb for him.

He was quoted by Paul before the Areopagus (Acts 17: 23), to the effect that “Forasmuch then as we are the offspring of God, we ought not to think that the Godhead is like unto gold, or silver, or stone, graven by art and man’s device” (29). In other word God does not simply exist. He is the ontological ground of everything in existence: “in him… we have our being”. Nevertheless “we are the offspring of God”, and as such, human experience has an ontological dimension.

—

Because goodness, beauty, truth, justice and love are attributes of God, it follows that they also participate in “the ground and the power of being”. They are self-standing and self-defining like God. They are also part of man’s essential being, rather than sociological constructs. This concept was first clearly articulated in Plato’s dialogues, and is admittedly the most defining aspect of the Judeo-Christian legacy. It is also the most challenged.

The Jews and the Greeks followed different ways in speaking about God. Yahweh was defined by a narrative rather than abstract judgments. He took an active part in human affairs and was revealed among a community of faith. The Greeks invented theology as a rational approach of God inspired from geometry.

The merging of the two traditions resulted in what Nietzsche called “a sun whose like has probably never yet occurred on earth”#. “I think so I exist…”, “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal…”, “As He died to make men holy, let us die to make men free…#” are scattered beams of a sun setting in the West.

It was also Nietzsche who made the statement that God was dead. Because Greek and Scholastic metaphysics have been delegitimised by the scientific revolution, the modern mind no longer possessed an intellectual tool to rationalise belief in God. Nietzsche denied not the existence of God as such. He rather meant that the concept of God belonged to a metaphysical frame of reference, rendered obsolete by science and modern experience.

What we have here is a situation of hauntology (Derrida). A God that has become the spectre of his own history is our only witness to the rationality of being. The ghostly voice utters that good an evil, beauty and ugliness, justice and oppression, are infinitely more than social constructs. They are ontological dimensions in an ontologically defined reality. Yet because of its spectral nature, the haunting idea cannot be brought into full daylight.

Paul Tillich hoped “for the day when everyone can speak again of God without embarrassment”. Until that day comes, we have to stand the ground of the haunted prince of Denmark, listening to visitors from medieval graves against the rotten relativism of our times.

Înregistrat sub Editorial

Das Kapital

8 decembrie 2011 de Edmond Constantinescu 5 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with Capitalism, English, Globalism, Jason Prodanov, Net Neutrality, Philip Dumitrescu, Society, Wallstreet

Ce si cum sa mai vorbim despre Dumnezeu?

6 decembrie 2011 de ibrian 28 comentarii

S-a ridicat pe O2 deseori problema felului in care ar fi posibil un discurs (un act de vorbire) semnificativ despre Dumnezeu.

Evident aceasta chestiune este secundara in raport cu problema existentei lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu exista, orice incercare de a afirma ceva despre El este fie un non-sens, fie un apel la diverse concepte construite social/cultural, dar care nu se refera in cele din urma la ceva, pentru ca acel ceva nu exista. Pana si un dialog despre existenta lui Dumnezeu devine in acest context lipsit de sens, daca Dumnezeu nu exista, atunci “nu exista” este o predicatie care se alatura inutil subiectului Dumnezeu.

Pe de alta parte teistii nu au o sarcina deloc usoara in a explica ce si cum am putea sa vorbim despre Dumnezeu. Vom face in acest moment un scurt excurs intr-o varietate de solutii, reusite sau nu, oferite acestei probleme.

In primul rand, solutia cea mai comoda este cea mistica – Dumnezeu este inexprimabil, nimic din ceea ce afirmam noi despre aceasta entitate nu o poate identifica/caracteriza/defini. Si totusi si cei mai aprigi mistici au facut unele afirmatii despre Dumnezeu. Ce au vrut ei sa afirme, de vreme ce nu puteau afirma ceva? Unii interpreti ai misticii bizantine sustin ca enunturile facute de mistici nu sunt afirmatii, ci mai degraba laude aduse unui Dumnezeu inexprimabil, dar care intr-un mod ciudat este obiectul unui act de perceptual awareness (folosind sintagma lui W.Alston) (sunt tare curios cum pot fi aduse niste laude cuiva despre care nu poti spune nimic ?!).

Avem si o a doua solutie comoda: literalismul biblic. Tot ceea ce biblia enunta despre Dumnezeu este o afirmatie care trebuie considerata ca oportuna in a vorbi despre El. Evident aceasta nu trebuie interpretata intr-un mod care neglijeaza orice procedeu literar (de exemplu: cand Isus a spus despre El ca este usa, mielul, painea etc El nu a vrut ca aceste afirmatii sa fie intelese ad literam). Literalismul biblic a fost amestecat cu o metafizica greaca neoplatonica si ne-am ales cu un Dumnezeu plin de atribute (atot…omni…etc) dar a caror uzanta nu este deloc clara. De aceea scolasticii au preferat sa interpreteze alegoric afirmatiile problematice despre Dumnezeu si sa considere ca atributele lui Dumnezeu sunt mai mult sau mai putin analogice cu felul in care limbajul comun foloseste cuvinte precum: bun, drept etc.

Edi afirma in repetate randuri ca Isus este revelatia suprema a lui Dumnezeu (pe buna dreptate cf Evrei 1:3 sau Coloseni 1:19 ) si ca celelalte afirmatii despre Dumnezeu din scripturi trebuie raportate la acest reper. Din punctul meu de vedere, aceasta nu aduce un mare aport la rezolvarea problemei felului in care am putea vorbi in mod intemeiat despre Dumnezeu, ci ridica o serie de alte probleme adiacente: Tot ce poate fi afirmat despre Isus poate fi afirmat si despre Dumnezeu? In ce consta identitatea Isus=Dumnezeu? Oare nu depindem intr-o foarte mare masura de caracterul fragmentar al relatarilor evanghelice? Si pe cale de consecinta, nu facem oare din critica istorica un instrument mediator in a putea afirma ceva despre Isus, si deci despre Dumnezeu?

Intr-o cu totul alta categorie se situeaza optiunea de a nu vorbi deloc despre un Dumnezeu al vreunei religii, ci despre un principiu generativ-integrator, un garant fie al logicii, fie al rationalitatii lumii. Aceasta este totusi o teo-logie, o vorbire (si in cazul unora, o vorbarie) despre Dumnezeu, dar care provine dintr-o incapaciate de a explica rational insasi rationalitatea lumii (desi probabil ca sociobiologia evolutionista ar putea lamuri si aceasta chestiune).

De ce este felul in care am putea vorbi despre Dumnezeu o problema importanta atat pentru teisti cat si pentru atei? Pentru ca un Dumnezeu despre care nu se poate vorbi cu un sens precizabil este in proximitatea imediata a unui Dumnezeu care nu exista (cel putin nu exista ca subiect al unui discurs imaginabil).

Înregistrat sub Editorial Tagged with Dumnezeu, Epistemologie, limbaj

Logos 71 – Instinctul de Turma

4 decembrie 2011 de Edmond Constantinescu 38 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with Gandire Critica, Individualism, Logica, Ratiune, Relativism

„vreau o păpușă care să danseze” – interpasivitatea ritualurilor

3 decembrie 2011 de Alexa 34 comentarii

Astăzi, în cadrul predicii, pastorul alege să spună o istorioară adevărată:

Odată, o cunoștință urma să vină în țară după ceva vreme petrecută peste hotare. O întreabă la telefon pe fiica mea care era mică pe atunci ce dorește să i se aducă. N-o să vă vină să credeți ce a răspuns! Știți care era trauma fiicei mele (chiar a nimerit cuvântul ”traumă” deși l-a folosit neintenționat – observația mea)?! A răspuns: vreau o păpușă care să danseze.” În sală chicote și nedumerire. Pastorul continuă ”pentru că fiica mea nu dansa (nu avea voie să danseze – adaug eu), și-a dorit o păpușă care să știe să danseze.” (care are voie să danseze, în locul ei – observația mea).

Povestioara asta hazlie care a avut, probabil, drept principal obiectiv descrețirea frunților celor din auditoriu, pe mine m-a întristat teribil. Am văzut în ea matricea de gândire actuală, am văzut în ea paradigma în care funcționează sistemul de credințe astăzi, m-am văzut pe mine în oglindă.

Mă gândesc la o altă istorisire pe care filosoful Slavoj Žižek o folosește des în prezentările sale. Este vorba despre Niels Bohr, fizicianul danez care a avut mari contribuții în înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice, fiind totodată laureat al Premiului Nobel în 1922. Se spune că acesta a primit vizita unui prieten la casa pe care o avea undeva la țară, în Danemarca. Prietenul său, om de știință și el, rămâne uimit de potcoava pe care o vede atârnând la ușa casei (potcoava reprezintă un obiect superstițios despre care se crede că ar proteja casa de spiritele rele). Vădit contrariat, bărbatul îl întreabă pe Niels: ”Ești nebun?! Ce caută obiectul ăsta aici? Crezi în așa ceva?!”. Bohr îi răspunde zâmbind: ”Evident că nu cred în așa ceva! Doar sunt om de știință ca și tine!”. Prietenul, și mai iritat, îl întreabă: ”Atunci ce caută potcoava asta la ușa casei tale?”. Răspunsul final vine: ”În mod clar nu cred în asemenea superstiții, dar, se spune că funcționează chiar dacă nu crezi în ele!”.

Zizek conchide că, de fapt, așa funcționează ideologia în ziua de azi: nu pretindem că noi suntem cei care credem, însă avem nevoie de cineva care să creadă în locul nostru. Este vorba de un cinism nu în sensul lui de bază, acela care se referă la oameni răi care manipulează, ci de un cinism redefinit: noi practicăm credințe fără să credem în ele. Acest lucru are o consecință mult mai gravă decât ne-am închipui: de fapt, noi ne supunem (obey) mult mai mult decât apărem s-o facem.

Robert Pfaller, un filosof austriac drag lui Zizek deasemenea, a introdus conceptul de ”interpasivitate” care apărea, inițial, în domeniul artei contemporane cu scopul unui aport critic adus noțiunii de ”interactivitate”, definitorie pentru discursul artei contemporane (click aici pentru detalii). Interpasivitatea se referă la reacțiile pasive pe care le transferăm unul altuia – ceilalți sunt pasivi pentru noi. Zizek dă un exemplu specific în acest sens: vii acasă obosit după o zi de lucru, te așezi în fața televizorului și dai drumul la unul dintre serialele acelea de comedie stupiduțe care folosesc acel tip de ”canned laughter” (un tip special de soundtrack, care apare în anumite show-uri televizate și sitcomuri și constă în sunetul artificial care imită râsetele unui presupus auditoriu); deși tu, ca spectator, nu schițezi nici un zâmbet în timp ce programul rulează pe ecranul din fața ta, la sfârșitul acestuia, te simți încărcat (nu descărcat!) ca și cum tu însuți ai fi râs. Așa funcționează și ritualurile: aparent, nu credem în ele, dar avem nevoie de un Celălalt care să creadă în locul nostru. Nimeni nu mai crede astăzi în Moș Crăciun, însă el continuă să existe și funcționeze ca personaj de sine-stătător. Atunci când părinții care pun cadouri sub brad pentru copiii lor spunându-le că Moșul le-a adus sunt întrebați de ce le transmit copiilor o informație pe care ei înșiși o găsesc stupidă (existența lui Moș Crăciun), ei își justifică gestul afirmând că se prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe copiii lor. Partea interesantă este că dacă îi întrebi pe copii dacă ei cred în Moș Crăciun, vor da exact același răspuns ca părinții lor (”evident că nu cred, dar mă prefac a crede pentru a nu-i dezamăgi pe părinți”).

Această structură se aplică și credințelor religioase. Credința religioasă devine, astfel, un subiect al practicii interpasivității. Nu noi înșine trebuie să fim cei care să gustăm din așa-zisul ”comfort al religiei”, ci un anonim Altcineva trebuie să ne facă să credem că noi, de fapt, credem. Această anonimă obiectivă iluzie se regăsește în fiecare dintre ritualurile religioase. De exemplu, atunci când scriem niște motive de rugăciune pe o bucată de hârtie și ne așteptăm ca cineva să se roage pentru noi, ne comportăm ca și cum nu există dubiu că răspunsul la astfel de rugăciuni va veni neîntârziat. Sau atunci când mergem la biserică și aprindem lumânări pentru sufletul nostru sau al celor dragi și lumânarea mai rămâne aprinsă câteva ore după ce noi părăsim incinta respectivă. Aceasta este o gândire de tipul ”ca și cum” în sensul că bucata de hârtie ori lumânarea se roagă pentru noi, sau, mai mult, noi înșine ne rugăm prin intermediul acestor obiecte ”ajutătoare”. Frumusețea acestui fapt se traduce în interiorul psihicului nostru prin aceea că, personal, mă pot gândi la orice vreau eu, pot avea cele mai perverse gânduri, – aceasta nu contează -, pentru că, indiferent la ce mă gândesc, în mod obiectiv eu mă rog.

Întorcându-mă la povestioara inițială, cea cu păpușa care știe să danseze, mă întreb: oare aceste obiecte care ”fac în locul nostru” îndeplinesc, într-adevăr, rolul pozitiv de sublimare? Fac ele ”the dirty job” în locul nostru? Deviază ele pulsiunea noastră spre un scop nou, sănătos valorificat? Reușesc realmente să ne facă să ne descărcăm de o anumită energie de afect? Mă gândesc la mine care am primit, de multe ori, replica ”vorbești mult”. Totodată, referitor la un ritual (sănătos zic eu, hehe) de-al meu pe care-l cultiv de ceva ani – acela de a încerca să scriu ceva ce-mi place să cred că seamănă cu literatura – mi s-a spus că textele mele sunt excelente (nu a fost deloc rezervat în complimente interlocutorul meu, ce-i drept, hehe) în ceea ce privește forma, stilistica, că sunt foarte intelectuale, dar că le cam (!) lipsește emoția. O nouă întrebare se naște acum: îndeplinește actul meu artistic, într-adevăr, rolul de sublimare? Sau, vorbesc atât de mult, tocmai pentru ca, de fapt, să nu fiu nevoită să spun/fac/simt ceva? Pentru că nu-mi permit, nu-mi dau voie încă să dansez și mă mulțumesc doar cu o păpușă dansatoare? Răspunsul, timpul îl va da. Sau interpasivitatea, cine știe.