A cincea roata sau coloana cinci?

Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Este fara indoiala ca teologia in sensul folosit de Aristotel si ucenicii sai medievali (un spectru care inca bantuie seminariile moderne), ca stiinta a unui οὐ κινούμενον κινεῖ – mobilizatorul imobil – este irelevanta. Teologia ca discurs an-istoric este o colectie de potcoave de la cai morti intro lume care recunosate prioritatea ontica a timpului si schimbarii. Dar tocmai aici este tendonul lui Achile la argumentul lui Ibrian. Intrucat nu exista alta cunoastere inafara de “ optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii”, iluzia unui sfarsit al istoriei din a carui perspectiva putem sa facem deosebire intre optiune tranzitorie si adevar este un doar un alt “referent fictiv” aka te(leo)lologie.

“Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor”. S-ar putea spune acelasi lucru despre ateii reflectivi. De exemplu, Lenin ca filosof. Lucrarea lui despre Mach este un exemplu de adecvare a materialismului Marxist la fizica moderna. Lamarckianismul Stalinist este un alt exemplu.

Problema merge insa mai adanc. Este viziunea prevalenta a epocii ceva la care teologia se raporteaza dinafara? Sa luam ca exemplu ceea ce Ibraim numeste contextualizare in sens Paulin. Asa cum arat in cartea mea atat Iudaismul cat si filosofia post-Socratica sunt inceercari de a elibera omul de fortele nihiliste declansate de revolutia fierului. Ambele au cautat sa ancoreze existenta intr-un absolut ontologic. Tensiunea intre ele era de natura dialectica, si sinteza a fost naturala. Philo si Iosefus Flavius ar fi fost vazuti ca autorii ei daca crestinismul nu ar fi prevalat.

La fel (alt subiect tratat in carte) revolutia stiintifica nu poate fi despartita de criza nominalista in teologie si umanismul crestin al lui Erasmus. Noile forte sociale care au declansat modernitatea au actionat si gandit in context teologic.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate.

Imi este greu sa cred ca un universitar britanic foloseste in mod serios clisee pe care le cunosc din corespondenta mea cu Florin Laiu, articole din Review, sau cursul de stiinta&religie de la Andrews. Idea este ca un teolog care are curajul sa recunoasca ca Homo Erectus nu este “amalgamation of man and beast” si in acelasi timp intelege relevanta continua a cautarilor metafizice/teologice, este interesat de “voloane, de batiste si de mode”. Vorba poetului: Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si-n istorie adevar. Ron Numbers, din care Ibrian a citat la inceputul eseului, a fost acuzat de biserica lui ca vrea sa fie la moda. Eu insumi sunt considerat un adolescent intarziat in aceiasi biserica. O iau ca o provocare.

Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Teza de mai sus poate fi integrata intr-un spectru larg de la teologia dialectica a lui Karl Barth la NOMA lui Gould sau chiar fundamentalism. In ce ma priveste, umila mea opinie este diferita. Intrucat cultura nu este doar o conditie data ci este in egala masura conditionata, teologia este parte din proces in ambele sensuri. In acele momente rare cand omul depaseste o condite istorica – momentul erolului in sens Hegelean, cand omul devine creator si creatura in acelasi timp, tot arsenalul mintii este recrutat pentru razboi de ambele tabere, si teologia nu a lipsit nicodata din linia intai.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

Contributii teologice in sfera epistemologiei/ontologiei? Au fost esentiale. Motivul pentru care nu le vedem este ca au tinut de teologii heterodoxe. Ce ar fi stiinta moderna fara Descartes, Hobbes, Newton? Epistemologia/ontologia lor a vine direct din teologie.

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Teologia poate fi un discurs revelator despre om numai daca omul este Dumnezeu, ceea ce ne duce inapoi la square one pentru ca asta implica subiectivtate infinita. Exista un alt argument in favoarea teologiei, si aceste nu este legat de consolarea teologului care se simte a cincea roata la caruta. Nu a cincea roata ci coloana cinci. Cu riscul de a a parea infatuat, voi apela la iarasi la cartea mea:

The French philosopher Michel Foucault notices that there is in the history of science a process external to science itself, “where truth is formed, where a certain numbers of games are defined… an external, exterior history of truth” (Foucault, 4). The Scientific Revolution witnessed plenty of such places and games. New theological ideas preceded or completed science in many respects. The evolutionary paradigm is one of them. The struggle for social liberation, and the rethinking of God, man and nature, went together. They were in turn tied to the emancipation of emerging social forces during the industrial revolution.

The divorce between science and faith took place only after the revolutionary class became dominant. Scientific mass production and distribution of goods, along with free money movement and parliamentary politics, became the new foundation for power. Science was incorporated in a new dominant ideology, just as Christian metaphysics had been a constituent of the old one.

From Marx to Heidegger, the secular prophets of modernity told the world that the new order was the root of man’s alienation from his essential being. Ideology, aided by the authority of science, would therefore need first to hide the alienation of modern life. In other words, to hide deeper dimensions from scrutiny. Empiricism becomes a smoke screen, obscuring ontological questions. Science passes judgment on theological inquires. Life is reduced to chasing materialistic illusions.

Teologia (heterodoxa) face parte dintr-un arsenal necesar pentru a realiza ceea ce profetul fara Dumnezeu Geoerge Orwell spunea ca a devenit imposibil: victoria omului impotriva unei lumi in care atat religia cat si stiinta au fost recrutate impotriva lui.