Autorul ca ficțiune textuală

Una dintre cele mai importante afirmații făcute vreodată de către Ellen White este aceasta (încă prea puțin luată în serios de către adventiști): „Biblia a fost scrisă de oameni inspirați, dar nu reprezintă gîndirea și expresia lui Dumnezeu. Acestea sînt omenești. Dumnezeu – ca autor – nu se regăsește [pe paginile Bibliei]… Dumnezeu nu poate fi judecat pe baza cuvintelor, logicii sau retoricii Bibliei” (dintr-o pagină de manuscris de pe la 1886, inclusă în primul capitol din 1SM).

Realitatea Bibliei este una textuală. Orice text presupune o hermeneutică. Și orice interpretare este o călătorie riscantă – fie pentru că urmează drumuri bătătorite, care oferă iluzia certitudinilor obținute prin sufraj, fie pentru că te poate înfunda iremediabil în jungla de semne. De fapt, orice pădure are – discrete – propriile poteci, ca o hartă secretă născută din modul de a gîndi al autorului. Arta interpretarii constă în descoperirea lor, nu în defrișarea de drumuri largi și drepte prin desișul semiotic, nici în consumarea de ciuperci psihotrope, care te fac să hălăduiești prin luxuriante păduri paralele.

A citi Biblia e ceva extrem de omenesc. Așa cum omenesc a fost – pentru autorii ei – s-o scrie. Apropo: s-o scrie fără să știe că scriu Biblia. În forma canonică în care o folosim, Biblia nu este doar produsul autorilor ei, ci și al celor care, porniți deja într-o călătorie interpretativă, au selectat textele și le-au investit cu autoritate. Biblia este în egală măsură opera unei tradiții interpretative – de la rabinii evrei la „părinții” creștini. Interpretarea naște uneori textul.

Cînd aud că „Biblia e ‘Cuvîntul lui Dumnezeu’, nu e ca orice carte” știu că am de a face cu un ignorant, cu un colportor de iluzii sau cu un teolog prost. Înainte de orice, Biblia este țarc de cuvinte – cel mai omenesc dintre lucrurile omenești. Orice teolog serios trebuie să fie, în sensul strict, un umanist – un om deprins cu cuvintele, un pasionat al interpretării de text, un filolog. Aici e sursa inepuizabială de umilitate a teologului – arta lui are consistența unei respirații, prezența unui sunet, strălucirea unei idei.

A pretinde că-L citești pe Dumnezeu cînd citești Biblia e prima și cea mai serioasă greșeală pe care o poți face – ca teolog sau ca „simplu” credincios (credinciosul nu e niciodată simplu – e un animal complicat). Realitatea textului este că Matei, Marcu, Luca și Ioan – de exemplu – nu spun aceeași poveste, că ar trebui să scriu de fapt „Matei”, „Marcu”, „Ioan”, că Hristos Lumina Lumii – ca orice „armonie” a evangheliilor, începînd cu Diatessaron-ul lui Tatian – este, în sensul propriu, operă de ficțiune.

James Joyce și Duhul Sfînt

16 iunie 1904. Una dintre zilele celebre ale istoriei. Nu, nu pentru că pe 16 iunie 1904 James Joyce începea o lungă relație cu Nora Barnacle – deși acest lucru este un fapt istoric. Ci pentru că același James Joyce a ales să localizeze temporal acțiunea din Ulysses în ziua aceasta de semnificație personală. Așa se face că, an de an, în fiecare 16 iunie, se sărbătorește Bloomsday (dupa numele personajului central). Avem prin urmare – da, și la început de secol XXI – o celebrare cît se poate de reală a unei ficțiuni.

Apropo, daca nu ați citit Ulysses, e musai să o faceți (în originalul englezesc sau în monumentala traducere romănească a lui Mircea Ivănescu). Veți înțelege mai bine Biblia. De ce? Pentru că romanul lui Joyce este o crestomație stilistică. Deși acțiunea e foarte strîns localizată în timp și spațiu (Dublin-ul unei singure zile), scriitura reface (și face) istoria literaturii engleze. De la limbajul arhaic al cronicilor medievale la modernistul flux de conștiință, trecînd prin poezie și teatru, Joyce topește în romanul său o mulțime de genuri, o mulțime de epoci, o mulțime de coduri lingvistice (dacă, după ce ați citit cartea, vreți detalii hermeneutice, accesați de exemplu seria de podcast-uri Re:Joyce a unui alt romancier irlandez – titlu preluat de la editia americană a unei celebre cărți dedicate, acum 45 de ani, lui Joyce de către Anthony Burgess, care și ea merită citită).

Dacă intertextualitatea și unitatea tematică biblice nu sînt doar iluzii, dacă putem într-adevăr detecta o unică instanță auctorială în spatele antologiei pe care o numim Biblia, atunci avem multe de învățat de la James Joyce. Și ne putem obișnui cu gîndul că nu e nimic aberant în a-ți organiza viața, măcar în mică măsură, în jurul unei fascinante ficțiuni.

Und Leider auch Theologie

“Und Leider auch Theologie” -si din pacate (am studiat) si teologia – spune dezamacit Dr. Faustus in poemul lui Goethe. Oricine a studiat teologia intelege dezamagirea lui Faust. Teologia cere pasiune si disciplina academica, putere de analiza si sinteza, eruditie, dedicatie. La urma te intrebi daca nu cumva ti-ai irosit timpul.

Care este obiectul teologiei? Dumnezeu? Spuneti-o samariteanului milos. Biblia? Daca Filip era teolog, famenul etiopean primea o lectura despre diferenta dintre Isaia 53 in LXX si Biblia Hebraiaca si trecea pe langa apa cu capul plin de critica textuala.

Cine are nevoie de teologie? Biserica este suspicioasa fata de teolog. Lumea nu este interesata.

Am ajuns la concluzia ca nu biserica ci lumea are nevoie de teologie. Nu ma intelegeti gresit. Nu sustin ca lumea are nevoie de teolgie pentru ca nu cunoaste evanghelia. Evanghelistii si predicatorii cei mai cu succes sunt semidocti in teologie (stiu ce spun). Lumea are nevoie de teologie pentru ca nu se cunoaste pe sine.

Avem nevoie de teologie pentru ca evul mediu nu a murit si evul mediu poate fi vazut doar prin ochelari teologici. Nu este nevoie sa adaug ca evul mediu poate fi periculos.

Toate institutiile si ideile moderne au radacini in teologia apuseana. Acesta este un fapt. Ideile si instituiile moderne sunt bolnave. Acesta este alt fapt. Viermele se afla la radacina.

Aceasta este o ipoteza.

Inutilitatea teologiei

Concordismul, ca soluție la tensiunile dintre Biblie și științe, este o aventură riscantă. În primul rînd, are toate șansele să irite atît ortodoxia religioasă (mai ales fundamentalismul inerantist – prin lecturile metaforice pe care le propune la textul biblic), precum și suspiciunea metafizică a comunității științifice. Concordismul ratează astfel concordia.

În al doilea rînd, raționamentul potrivit căruia soteriologia sau eschatologia Bibliei nu pot fi adevărate decît dacă protologia ei iși găsește validare științifică este falacios. Soteriologia și eschatologia nu pot fi testate științific. Ele nu cîștigă în credibilitate pentru că istoria coroborează anumite relatări biblice sau pentru că știința s-ar pune în acord cu Geneza 1. Adevărul nu se stabilește prin contaminare.

În fine, dacă știința de astăzi contrazice în anumite privințe știința de acum o sută de ani (nu mai vorbesc de începuturile științifice de acum 350-400 de ani), care este probabilitatea rezonabilă ca niște legende semitice de acum 3000 de ani sau mai vechi să conțină detalii de actualitate științifică?

Eu prefer onestitatea din următoarele afirmații: “Biological evolution is not the enemy of the Bible and theology; it is superfluous to the Bible and theology” (John H. Walton in The Lost World of Genesis One). Și: “The scientific account is complete. Theology is unnecessary” (Stephen Hawking într-un interviu acordat zilele astea lui Lawrence Harvey Zeiger).

Într-adevăr, teologia – ca lux, întocmai ca arta – este de o superbă inutilitate. Și, după cum adevărul științific este irelevant pentru un tablou de van Gogh, biologia moleculară sau fizica teoretică nu contribuie nimic la metafora lumii ca templu – temeiul și rezumatul estetic al teologiei. Concordia se realizează mai ușor prin îmbrățișarea diferențelor.

Viața bate filmul

Am ezitat îndelung să accept invitația de a scrie editoriale pentru O2. Poate că veți considera apariția încă unei voci pe acest site o intruziune. Muștruluiți-l pe cel care a făcut invitația și îngăduiți-i celui care a acceptat-o să ia 2-ul din titlul molecular al noului oxigen ca pe un indiciu de deschidere polifonică.

Familiaritatea devoțională cu antologia de texte antice căreia îi spunem simplu „Biblia” (un plural la origini) este principalul obstacol în calea înțelegerii – atît a textelor incluse, cît și a relației lor cu lumea. De ce? Pentru că o lectură devoțională ia scrierile vechi ca și cînd ar fi un produs contemporan sau, cel puțin, un produs ce ne vizează pe noi, astăzi. Or, realitatea este că sîntem doar niște intruși în lumea acestor texte, niște vagabonzi cel mai adesea dez-orient-ați într-un peisaj străin. Uităm prea ușor că autorii incluși în Biblie nici măcar nu-și imaginau un viitor atît de îndepărtat din care să fie vizitați, darămite un viitor atît de straniu, ca cel pe care îl populăm noi.

Apoi, majoritatea textelor biblice pur și simplu nu sînt de natură devoțională. Cunosc omileticieni care se mîndresc cu performanța de a predica interesant, cu aplomb și apel, pînă și din anostele liste genealogice din Vechiul Testament. Din perspectivă hermeneutică, asta e o contraperformanță. E adevărat: alegoreza lui Filon sau – dintr-un alt unghi și cu alte rezultate – a lui Origen era tot o agresiune, o încercare abuzivă de a strămuta vechile texte din tărîmul lor agrest în domeniul stringențelor momentului. Avem, prin urmare, precedent. Dar, pe cît ne e de ușor să vedem elucubrația din alegoriile celor doi, pe atît sîntem de orbi cu privire la propriile rătăciri hermeneutice.

Biblia este o fabuloasă operă literară, un mare roman. Eroii despre care povestește – inclusiv Dumnezeu – sînt personaje literare. E adevărat, scriitura ia uneori forma cronicii; romanul este, pe alocuri, roman istoric (inspirat poate din realitate, cu recuzită de detalii factuale). Dar asta nu diminuează cu nimic aspectul literar al textului (inclusiv șansa ficționalizării). Și, în orice caz, pentru noi, ca cititori, eroii biblici nu au altă ființă decît aceea a eroilor homerici. Apropo: dacă Schliemann a găsit Troia înseamnă că Zeus și șleahta lui zeiască chiar au existat și s-au implicat în războiul troian?

Viața bate filmul. Nu pentru că filmul ar fi inutil sau nu ar comunica și el un anumit tip de adevăr. Ci pentru că, în realitate, mașinile nu explodează atît de des și atît de ușor ca in filme. Și pentru că, uneori, realitatea e mai surprinzătoare și mai frumoasă decît cel mai bun film. Credința nu stă în obsesia istoricității narațiunilor biblice. Nici în iluzia că o colecție de texte antice ar deține toate răspunsurile de care avem nevoie astăzi. Credința este convingerea discretă și subversivă ca realitatea bate, măcar în cele din urmă, dacă nu și azi, chiar și povestea grandioasă a Bibliei.

Cum se moare

Billy Graham povesteste intr-una din predicile lui despre o tanara care, pe patul de moarte, a adresat mamei intrebarea finala: “Mama, m-ai invata cum sa trag provocator din tigara si cum sa fac sex fara sa raman gravida, dar nu m-ai invata sa mor. Invata-ma repede, caci am putin timp…”

Povestirea lui Graham contine doua mesaje printre randuri. Primul: intre hedonismul distructiv si religie nu exista o zona de viata implinita fara excese. Al doilea: chiar daca oamenii fara Dumnezeu ar sti sa traiasca (premisa exclusa de fapt in propozitia anterioara), numai cei religiosi “stiu sa moara”, si cine rade la urma rade mai bine.

Este argumentul la care orice pastor sau preot va recurge in ultima instanta. Religiile lumii concureaza in felul agentiilor de asigurare. Fiecare pretinde ca iti ofera o polita care te face sa dormi mai linistit la gandul mortii. Nu degeaba pariul Pascalian si politele de asigurare au la baza aceiasi matematica a probabilitatilor descoperita de marele janseist.

Doua evenimente recente ma ispitesc sa re-pun in discutie acest model: moartea bebelusilor de la maternitatea din Giulesti si moartea in proces a lui Christopher Hitchens.

Plecand de la premisa ca Christopher Hitchens nu este cunoscut corifeilor nostri decat ca un sceptic zelot, autor al cartii “God is not so Great” si cruciat al ateismului in Bible Belt, ma astept la cateva predici pe tema “dar ce veti face la urma”.

In ce ma priveste, am cunoscut un alt Hitchens si imi pare rau dupa el. Imi pare rau dupa jurnalistul curajos care a vizitat fiecare zona primejdioasa a planetei, activistul “gata sa stea pentru dreptate si adevar chiar daca s-ar narui cerurile” (asta este Ellen G. White), analistul care te surprinde prin claritatea gandirii, criticul de carte ce te facea sa savurezi frumuseatea ascunsa a autorilor anglo-saxoni, Hitch cel cu accent si sarcasm briton la talk-show-uri controversiale. Si nu in ultima instanta, imi pare rau dupa cineva care a fost o provocare necesara pentru certitudinile ieftine ale crestinismului de mucava.

Si asta ma duce cu gandul la moartea bebelusilor. Cum sa murim ca sa ajungem in cer este tema de actualitate si ocazie de confruntari teologice in media. Parintii se taresc tremurand la picioarele unei divinitati care trimite in iad copiii fara sa le dea macar o sansa. Preotii continua sa se declare fara rusine reprezentantii unui trinitati care te duce cu gandul la trioul Eichman-Mengele-Himler. Natiunea le va plati mai departe salariile din saracie sau furt, mandra de credinta stramoseasca care declara ca Dumnezeu este un piroman sadic. Se exploreaza versiuni alternative. Catolicii au limbo. Evanghelicii te pun pe asigurarea parintilor, dar adevarul este ca asigurarea (harul) in ortodoxie costa mai ieftin, si apoi cei mai multi au norocul sa-si boteze copiii inainte sa arda maternitatea. Cumpararea unei polite de asigurare implica cantarirea riscului si a costului laolalta.

Ceea ce te dezgusta la acesti oameni religiosi este interesul obsesiv pentru acel musuroi de lanturi peptidice si ganduri egocentrice care este viata lor. Cum sa lasi in urma ta o lume mai buna, nu intra in preocuparile lor. Ei vor sa traiasca vesnic, chiar daca vor fi vecini cu iadul in care vor arde copiii lor. Si niciodata nu le va trece prin minte sa arunce harpa in foc si sa se alature in semn de protest copiilor condamnati pe nedrept.

Saptamana aceasta Christopher Hitchens a aratat crestinilor cum se moare. Cancerosul terminat de chemo a reintrat in lupta ideilor. Tema este moschea Cordoba care este proiectata sa fie construita langa punctul zero. Este Hitchens ”at his best”. Merita sa cititi articolul pentru valoarea lui. Dar mai important, jurnalistul muribund ne da exemplu de uitare de sine in fata mortii. Un stangist cu radacini marxist-trotskyste, Hitchens nu s-a ferit niciodata sa-si alieneze colegii atacand mentalitatea de leftard si corectitudinea politica, indiferent daca era vorba de revendicari rasiale gratuite sau, mai ales, problema Islamului. A fost totdeauna convins ca agresivitatea islamica combinata cu naivitatea liberala vor ruina libertatile vestului. A fost un cruciat pentru salvarea mostenirii iluministe de asaltul lui Mohamed si pare hotarat sa moara cu sabia in mana.

Multumim pentru lectie Hitch. Sa adormi usor, fara cosmare cu flacari si strigate de copii nebotezati. Noapte buna si… cine stie…

Filmul Creation

“Domnule Darwin, l-ati omorat pe Dumnezeu” – declara cu entuziasm un T. J Huxley care nu este decat caricatura deliberata a naturalistului cu acelasi nume. Darwin baguie ceva despre importanta credintei ca liant social. Urmatoarea scena il arata vomitand in laboratorul sau.

Mesajul este clar de la inceput: Darwin nu este Richard Dawkins. Nici Emma, sotia si verisoara lui, nu este fundamentalistul arhetipal, desi filmul ne lasa un timp credem asa. Emma poarta coc si canta la pian (suna familiar?), il respecta pe pastor ca “medic de suflete”, se roaga pentru sotul ei, crede ca micuta defuncta Anne a devenit inger. Dar Emma are o calitate care face posibila reconcilierea ei cu Charles: Emma refuza sa fie Dumnezeu pentru sotul ei. Asa cum Charles nu se entuziasmeaza la gandul de a fi cel care il detroneaza pe Dumnezeu.

Cel care incearca sa fie Dumnezeu in film este pastorul. In estetica filmului, pastorul este replica religioasa a lui Huxley. Daca “buldogul lui Darwin” vrea sa rastoarne tronul lui Dumnezeu, pastorul vrea sa il ocupe. De aici dublul conflict in film. Conflictul dintre Charles si Emma se rezolva atunci cand reductionismul stiintific si bigotismul victorian sunt depasite intr-o noua viziune a creatiunii. De unde numele filmului: Creation.

Conflictul dintre Darwin si pastor se incheie intr-o ruptura definitiva, nu pentru ca gandesc diferit, ci pentru ca Charles intelege ca pastorul a ales sa joace rolul lui Dumnezeu cand a pedepsit-o corporal pe Anne (in genunchi pe sare) deoarece Anne l-a contrazis cu privire  la “adevarul biblic despre dinozauri”. “Sa-i spun domnului Wallace sa nu vina in Anglia pentru ca s-ar putea sa fie pedepsit in genunchi pe sare?” Ideea este ca exista doua conflicte intre stiinta si religie. Unul mediat de iubire, respect si cautarea sincera a adevarului. Celalalt este generat de ura si intoleranta de ambele parti.

Interesanta este ideea centrala a filmului: Creation. Darwin este prizioner intr-un univers brutal in care lupta pentru supravietuire si moartea sunt singurul dumnezeu accesibil mintii. Emma este prizionera unui univers religios si se inchina unui dumnezeu la fel de brutal si insensibil, care interzice intrebarile. Dupa moartea lui Anne “ea se refugiaza in religie, eu in stiinta” marturiseste Charles cu durere. Emma o imagineaza pe Anne cu harpa si aripioare. Charles o vede toturata intr-un iad care nu este altceva decat propriul sau univers in care Anne plateste pretul consanguinitatii si al supravietuirii celui mai tare. Adevarata splendoare a Genezei este ascunsa insa de ochii lui Emma si Charles.

Ca sa descopere Creatiunea, Charles trebuie sa se intoarca in amintiri si sa priveasca propria lui teorie prin ochii lui Anne. Anne care, in timp ce Emma citea copiilor din echivalentul briton al lui Arthur Maxwell “Povestiri pentru Copii”, prefera biroul tatalui ei si aventurile de pe Beagle. Anne este prima careia Darwin dezvaluie principiul selectiei naturale, dar spre deosebire de tatal ei, imbratiseaza cu fascinatie universul darwinian. “Spune-mi istoria fetitei de urangutan”. “Este trista” “Spune-o. Povestirle triste ma fac sa plang, si mie imi place sa plang. “Vulpea trebuie sa prinda iepurele pentru ca puii ei sa aiba ce manca”- explica Anne surioarei ei socate de o scena de predatie pe viu. Chiar si in clipa mortii Anne este interesata de felul in care a murit urangutanul Jenny.

Darwin si Emma descopera Creatiunea numai atunci cand imbratiseaza viata dupa exemplul fetitei lor moarte. Momentul este pregatit subtil. Charles povesteste lui Anne despre copiii patagonezi pe care comandantul FritzRoy i-a educat sa fie misionari. Ajunsi in Patagonia, copii arunca hainele si incep sa alerge goi pe plaja, spre amuzamentul lui Charles si dezamagirea lui FritzRoy. Cand Anne isi scoate rochia si incepe sa alerge pe plaja, Charles este amuzat iar Emma este nemultumita (ca FritzRoy), dar accepta. Gestul o va costa pe micuta Anne viata.

Mantuirea celor doi parinti vine atunci cand Charles explica lui Emma ca Anne a fost de fapt victima consanguinitatii, si ca el este adevaratul vinovat intrucat stia ca nu trebuie sa faca copii cu verisoara lui. “Daca ar fi sa o iau de la capat, m-as casatori tot cu tine si as face copii” raspunde Emma. Urmeaza momentul Creation. Charles si Emma imbratiseaza viata cu entuziasmul lui Anne.

Filmul este plin de cosmaruri si certuri domestice in camasi de noapte victoriene. Dar in momentul de apoteoza care urmeaza impacarii cu creatiunea, Emma face ceea ce regina Victoria si Ellen White spun ca nu trebuie sa faca o femeie in prezenta sotului. Dantelutele dispar si intelegem ca Charles si Emma sunt Adam si Eva descoperind Creatiunea.

Charles se impaca cu Anne cea din mintea lui atunci cand re-descopera Creatiunea cu ochii ei. “Exista grandoare in aceasta viziune a vietii…” se aude vocea lectorului citand ultimul paragraf din Originea Speciilor. Emma musca din fructul oprit si citeste Originea cu mintea deschisa. Charles lasase decizia publicarii sa fie optiunea ei. “Dumnezeu sa ne ierte pe amandoi” va spune ea fascinata inca de gustul fructului oprit al stiintei, desi filmul ne lasa sa credem pentru cateva secunde ca a aruncat cartea in foc.

Pentru cineva care nu cunoaste viata si opera lui Darwin filmul este prea incarcat de subtilitati. De exemplu, experientele paralele cu reflexele puiului de urangutan si ale lui Anne (o tema care revine obsesiv) sunt o aluzie clara la “Emotiile la Animale” si “Originea Omului” dar par un non sequitur la prima vedere. Filmul este insa plin de invatatura pentru o biserica ramasa inca acolo unde se afla parohul lui Darwin la jumatatea secolului XIX. Si mesajul este clar: conflictul intre stiinta si religie trebuie tratat ca un conflict in familie si trebuie depasit intr-o noua viziune a creatiunii, o viziune in iubire si adevar. Emma si Charles se mantuiesc dar numai dupa ce atat reductionistul Huxley cat si bigotul pastor ies din cadru. Sa pretindem ca orice asemanare cu profesori-impostori  este intamplatoare.

Pastorul si Comisarul

In vara anului 1940 o masina neagra a oprit in fata unei statiuni agricole experimentale din Ukraina. Din ea au coborat cativa oameni imbracati in nelipsita haina de piele si l-au invitat pe biologul sovietic de reputatie internationala Nikolai Vavilov sa-i insoteasca la Moscova in vederea unei afaceri urgente. Pe drum Vavilov a aflat ca se afla in compania NKDV-ului si ca fusese arestat pentru inalta tradare si sabotarea agriculturii socialiste.

Procesul a durat cinci minute si Vavilov a fost condmnat la moarte. Clementa stalinista a comutat pedeapsa la inchisoare unde biologul sovietic a murit emaciat in 1943.

Vavilov era un botanist renumit care si-a dedicat viata combaterii foametei la nivel global prin optimizarea genetica a culturilor. Este recunoscut in istoria botanicii ca primul naturalist care a identificat centrele de origine al plantelor cultivate. A fost de asemenea unul din pionierii agronomiei si recipientul celei mai inalte distinctii acordate in statul sovietic, premiul Lenin. Ce cap de acuzatie putea sta in fata unui asemenea profil?

Raspunsul este simplu: Vavilov era genetician.

Teroarea rosie impotriva geneticii a durat peste doua decenii si a dus la executarea, internarea si, in cel mai fericit caz, concedierea a zeci de profesori si cercetatori. Actiunea a fost declansata si condusa de Trofim Lisenko, “savantul descult”, un proletar intelectual protejat al lui Stalin si ridicat din umbra in mod ironic chiar de Vavilov.

Absurdul in acest razboi intelectual nu era intoleranta. Teroarea tinea de insasi logica revolutiei, dar are de a face cu ideologia. Genetica are de a face cu faptele nu cu ideologia. URSS a avut multe pacate dar nu a fost impotriva stiintei. Ce a determinat teroarea impotriva geneticii?

Inainte de a raspunde trebuie sa remarcam ca istoria lui Vavilov este un deja vue. Cati dintre noi nu considera un act de indisciplina eclesiastica pasibila de sanctiuni administrative (bine ca nu avem NKDV), daca cineva nu este destul de ignorant, sarlatan, sau schizoid pentru a nega realitati indubitabile din domeniul geologiei sau geneticii?

Intelegerea fenomenului Lisenko ne ajuta sa gasim sens in absurdul din ograda noastra. Pentru aceasta trebuie sa mergem la plenara lucratorilor in agricultura desfasurata la Kremlin in 1935 si sa ascultam incheierea expunerii lui Lisenko, comisarul pentru agricultura, biologie si stiinte medicale.

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si in afara ei, dusmanul de clasa ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Afirmatia de mai sus l-a facut pe Stalin sa sara in picioare aplaudand si sa strige “bravo tovarase Lysenko”. Era lumina verde pentru declansarea teroarei in laborator.

Incercati sa refrazati afirmatia lui Lisenko in modul urmator:

Atat inlauntrul lumii stiintifice cat si inafara ei, dusmanul Cuvantului lui Dumnezeu ramane dusman, chiar si atunci cand este om de stiinta.

Suna familiar? Amin frate comisar.

Pentru a intelege ce au in comun pastorul si comisarul, va invit sa sapam mai adanc. Razboiul impotriva geneticii este declansat in ambele cazuri de trei cauze identice.

1. Lamarckismul. Karl Marx a adoptat teoria lui Lamarck pentru ca Marxismul visa la o transformare fara limite a omului si naturii in contextul revolutiei. Ereditatea pune limite in fata unei asemenea ambitii. Lamarck credea ca evolutia a avut loc prin transmiterea ereditara a caracterelor dobandite de individ. Friedrich Engels, aseaza teza lui despre “rolul muncii in transformarea omului din maimuta” la baza intregii antropologii marxiste. Munca l-a creat pe om, munca il va transforma. Este crezul marxist acela ca natura umana nu exprima ereditatea ci conditiile sociale. O societate noua va crea omul de tip nou intr-o singura generatie. Genetica demonta mitul esential al revolutiei, ca atare era antirevolutionara. Ellen White a adoptat lamarckismul nu ca o teorie evolutionara ci pentru a explica transformarea naturii si omenirii in conditiile pacatului. Este un motiv familiar in scrierile ei faptul ca atunci cand parintii calca legile naturii, urmarile sunt mostenite de urmasi atat fizic cat si spiritual. Este deasemenea implicita ideea ca ierbivorele blande din eden s-au transformat in mod natural in numai cateva generatii in predatori feroce. Mai importanta este insa felul in care este definita natura umana. Noi inca credem ca intoarcerea la “planul divin” de la creatiune in dieta si educatie poate transforma atat de radical natura umana incat putem fi asemenea lui Adam inainte de cadere. Chiar si fara teroare rosie, utopia noastra lamarckiana nu a fost lipsita de vieti distruse. Este suficient sa vizitezi unul din acele resorturi de sanatate sau scoli independente organizate dupa “planul divin” ca sa iti amintesti de gulag.
2. Viziunea apocaliptica. Comunismul se vedea prins intr-o inclestare eschatologica cu o burghezie decadenta dar destul de puternica pentru a-si apara privilegiile. Darwinismul social era ideologia capitalismului. Determinismul genetic era ideologia fascismului. “Genetica este servitoarea lui Goebbels” obisnuia sa spuna Stalin. Obsesia infiltrarii imperialiste generase o paranoia institutionalizata. Geneticianul era suspect ca ar fi fost sedus sau cumparat de vrasmasul de clasa. Aici paralela vine de la sine. Daca un profesor de biologie de la La Sierra isi preda materia in mod cinstit este pentru ca “dusmanul a strapuns liniile noastre”. Limbajul militar nu lasa loc la intrebari si argumente nuantate. Este inutil sa discuti faptele si logica din spatele manualului de biologie, cand toata lumea stie ca suntem infiltrati de iezuiti si biserica este supusa unui asalt ideologic din partea inamicului in vederea unui foarte apropiat decret duminical. Oricine stie ca adevarata miza nu este adevarul stiintific ci Sabatul.
3. Recursul la anecdotic. Timp de peste doua decenii agricultura URSS a fost supusa unor experimente absurde care vizau recolte de iarna si livezi de portocali in Siberia. Cei din generatia mea inca isi mai amintesc de Miciurinism. In locul selectiei genelor  mai eficiente de-a lungul generatiilor, Lisenko si Miciurin propuneau schimbarea ereditatii prin expunere si adaptare la un mediu neprielnic. Rezultatul a fost infometarea a zeci de milioane de colohoznici. Totusi Pravda a continuat sa raporteze succese anecdotice si sa ignore statisticile pana ce URSS a ajuns dependenta de cereale importate din Statele Unite. Exista aici o paralela ingrijoratoare. Dispozitia de a privii dincolo de anecdotic si “experiente” la tabloul intreg, la faptul statistic relevant sau probat experimental este un semn de necredinta, dovada ca cineva a fost amagit de sarpele cel batran.

Nu stiu daca au observat si altii, dar gurilor flamande din biserica li se ofera tot mai des marfa de import.

Inception

“Cel mai rezistent parazit este o idee plantata in inconstient” – spune Dominic Cobb (Leonardo DiCaprio) in Inception, si de aici stim ca Christopher Nolan l-a citit pe Dawkins.

Mema egoista – explica biologul britanic – la fel ca gena egoista nu se slujeste decat pe sine. O idee ajunge sa consume vieti si istorii nu pentru ca este rationala sau utila ci pentru ca – la fel ca virusii sau parazitii – a dezvoltat prin selectie naturala un mecanism de supravietuire si reproducere bine adaptat la conditiile organismului gazda.

Cristophor Nolan nu este insa interesat de memetica pur si simplu ci de inceptie: plantarea memei dinlauntru, direct in inconstientul victimei. Ideea este cu atat mai sinistra cu cat este teoretic posibila. Si asta ne aduce aminte de situatii ingrijorator de familiare.

In lumea biologica, spune Dawkins, parazitul modifica comportamentul gazdei care devine agent activ in reproducere. Soarecele infectat de toxoplasmoza nu se mai teme de pisica, pentru ca ciclul reproducerii trece prin stomacul pisicii. Furnica infestata se suie pe firul ierbii pentru a fi mancata de vaca, intrucat ciclul reproducerii trece prin vaca. Cainele turbat musca pentru ca virusul rabies se transmite prin muscatura animalului infectat. Purtatorul de boli venerice traieste in promiscuitate sexuala pentru ca virusul lui are nevoie sa se reproduca.

In lumea memelor, avem reclama si moda, preotul si copii, martorii cu zelul lor, etc. Procedura este identica cu viespea care isi paralizeaza victima inainte de a implanta larva in trupul ei. Plantatorul de meme recurge la un mijloc de a paraliza gandirea critica inainte de a infecta mintea. La biserica asta se intampla de obicei atunci cand faci pielea gainii cu lacrimi. Sau cand frica de iad paralizeaza intrebari legitime.

Chipul lui Robert Fisher framantat de “idea lui” (o idee atat de importanta incat Fisher va sacrifica un imperiu corporat pentru ea), cu ochii iluminati de o recenta epifania referitoare la iubirea ne-marturisita a tatului sau (un rechin cu totul absorbit de sine), si presupusa dorinta secreta ca Robert sa desfaca compania (de fapt dorinta companiei rivale), pe fundalul echipei de inceptie care umblase la subconstientul sau, te face sa te gandesti la acele poze in care un convertit cu fata luminata este fotografiat alaturi de evanghelistul si pastorul care l-a botezat.

Mal, aruncandu-se in gol, controlata de ideea ca realitatea este un vis, te face sa te gandesti la Jugarean si idealismul infectat de mema sinuciderii mesianice. Rezistenta ei la logica si fapte pare o aluzie la Florin Laiu si creierul sau infectat de meme fundamentaliste. Si parca il auzi pe DiCaprio pronuntand replica cheie a filmului: “Cel mai rezistent parazit este o idee plantata in inconstient”.

Filmul nu se opreste insa la meme. Tema fundamentala este natura realitatii. Intrebarea daca nu cumva realitatea este un doar un vis nu este noua. Nu stim cum arata lumea ci doar felul in care suntem afectati de ea. Nu avem nici o dovada ultima ca logica noastra reflecta ordinea lumii. “Gandirea te minte si ochiul te-nseala” spune Eminescu. Viata noastra poate fi doar un vis sau mai rau, un vis intr-un vis, sau un vis intr-un vis intr-un vis, in regresie infinita.

Astazi stim ca lumea este intr-adevar un vis, dar un vis controlat de realitate. Mai exact, creierul recreiaza lumea pe baza informatiilor senzoriale si testeaza in fiecare nano-secunda acest model in relatie cu realitatea. Daca mintea este desprinsa de realitate, creierul nu inceteaza sa creieze lumi, dar acestea sunt fantastice. Asa apar visele, transele si halucinatiile. O minte exersata stie insa sa ramana treaza si in aceste conditii. Asa se nasc visele lucide, care constituie ideea cea mai fascinanta a filmului, si iarasi Nolan si-a pregatit bine tema.

Cobb explica Ariadnei intr-o diagrama foarte simpla cum viata si visul se folosesc in principiu de acelasi mecanism. Contrar opiniei comune, deosebirea intre cele doua nu consta in faptul ca in vis creierul ar creia o lume a lui, pe cand in stare de veghe vedem lumea asa cum este. Creierul este cel care creiaza lumea in ambele situatii. Diferenta este ca atunci cand suntem treji realitatea furnizeaza datele si testul modelului creat. In vis, tot creierul este cel care creaza si datele. Problema ramane testul. Si aici vine partea interesanta.

Echipa lui Cobb foloseste totemuri personale ca ultim mijloc de control. Cobb, de exemplu, foloseste un titirez. Daca titirezul continua sa se invarteasca la infinit, insemneaza ca Cobb este prins intr-un vis. Daca cade, lumea este reala. Ideea este inspirata din practica viselor lucide. De regula nu stim ca visam atunci cand visam. Cineva care are un vis lucid stie insa ca viseaza si se foloseste de obicei de anumite teste cum ar fi cititul (de regula nu putem citii in vis), ceasuri digitale, incalcarea legilor gravitatiei, gesturi socante in public, pentru a testa realitatea.

Asta ridica insa alte intrebari. Este posibil ca viata noastra sa fie un gen de matrix, un vis indus foarte bine regizat, nu neaparat ontologic ci psiho-social? Cu alte cuvinte, este posibil ca noi sa fim programati sa traim intr-o realitate asa cum vor altii sa o percepem? Intrebarea se contureaza in finalul filmului cu titirezul lui Cobb invartindu-se pe masa.

Succesul unor filme ca Matrix sau Inception ne arata ca intrebarea devine cu atat mai relevanta cu cat manipularea realitatii in viata si media devine norma. Si probabil acesta este motivul pentru care budismul devine tot mai popular in lumea crestina. Budismul este intemeiat pe ideea spargerii perceptiei colective a realitatii. Crestinismul dimpotriva, o impune. Unii incep sa suspecteze ca biserica este matrix si credinta inceptie.

Si uite asa ajung oamenii sa se joace cu titirezul in timpul predicii.

Secolul XXI va fi (stiintifico-)religios, sau nu va fi de loc (nici stiintific nici religios)

Stiinta nu s-a nascut ca parte a unui proiect secular separat de, sau opus sacrului. Stiinta a aparut in contextul unei dezbateri teologico-metafizice in crestinism. In acest context stiinta a oferit raspunsul pe care umanismul si mistica nu l-au putut oferii la contradictiile inerente teologiei medievale.

Voi schita procesul pe scurt.

1. Crestinsmul a acceptat mai intai de la Platon, mai tarziu, in Evul Mediu, de la Aristotel, conceptul ca universaliile exista ca entitati reale. Explicatia lumii avea la baza notiunea ca sufletul rational de origine divina are o cunoastere inascuta a universaliilor, si pe aceasta baza poate deduce logic toate propietatile universului, asa cum propietatile geometrice ale corpurilor pot fi deduse fara masuratori empirice plecand de la axiomele euclidiene. Voi numii aceasta teologie euclideana.
2. In secolul XIV “nominalismul” a creat prima bresa in teologia euclidiana demonstrand ca universaliile sunt modele conceptual-ligvistice nu entitati obiective. Nominalismul a fost numit “via moderna” in opozitie cu “via antica” care includea Thomismul, Scotismul, and Augustinianismul. Modernitatea origineaza in nume si preocupari din „via moderna”. Reprezentantul cel mai cunoscut al nominalismului  a fost William Ockham care a respins speculatiile logico-filosofice in favoarea observatiei empirice. Stiinta moderna s-a nascut din nominalism. Dar trebuie subliniat ca preocuparea nominalistilor era in primul rand de natura teologica. Daca speculatiile metafizice nu sunt un izvor de cunoastere a divinitatii, atunci cum poate fi inteles Dumnezeu in relatie cu omul?
3. Intrebarea a generat doua raspunsuri in evul mediu:
   1. Mistica – cunoasterea irational-intuitiva a lui Dumnezeu si a universului.
   2. Umanismul – omul este masura tuturor lucrurilor
4. Umanismul a fost initial un curent crestin. S-a radicalizat in urma razboaielor religioase din Europa in care catolicii si protestanti au dovedit ca sunt la fel de rai. Manifestul umnaismului secular a fost cel mai bine exprimat de John Milton in discursul lui Lucifer din „Paradise Lost”: „Decat sclav in cer mai bine liber in iad”.
5. Stiinta a aprut in secolul XVII ca un arbitru in controversa intre religie si umanism cu privire la locul omului in univers. Stiinta a scos omul din centrul universului dar a respins in acelasi timp argumentele ontologice ale metafizicii scolastice cu privire la existenta lui Dumnezeu.
6. Problema crestinismului in secolul XXI este ca vede in stiinta un rival. Atunci cand se gaseste in fata argumentului stiintific, un crestin de regula va apela la una din urmatoarele doua cai:
   1. Recursul la via antiqua – la metafizica lui Augustin sau Aquinas – daca are cultura clasica.
   2. Recusul la barbarismul pre-clasic de tip Maccabean sau Petru Cititorul si sf. Cyril (care au linsat-o pe Hypatia in sec V), daca este ne-educat.

Stiinta si modernitatea au deci o origine teologico-metafizica. Gandirea crestina trebuie sa continue dezbaterea pe care a initiat-o in secolul XIV fara inhibitii si false prejudecati. Stiinta are un raspuns de oferit credintei.