Gâlceava neurofiziologiei cu filosofia – Completare la “Meandrele lui Broca”

Autorii* fac remarca deosebit de pertinentă că ceea ce poate fi adevărat sau fals sub aspect empiric, într-un enunț științific, poate avea sens sau nu, sub aspect conceptual. Ei remarcă faptul că generații succesive de neurofiziologi n-au făcut o distincție clară între creier, minte, psihic, modele psihologice și funcții psihologice de sinteză. Evoluția istorică a fost de la mental la funcții psihice, pentru ca apoi să fie trasă o legătură directă, neurofiziologică, între creier sau zone ale acestuia și psihism.

Acești filosofi ai științei atrag atenția asupra faptului că aspectele conceptuale preced distincția de adevăr și eroare, punând accent pe formele de reprezentare. 

Deseori, lucrăm cu modele grafice, chiar spațiale – biologia ne obligă. Dublu helix, izomerii cis-trans, atomul – sunt doar câteva dintre reprezentările reușite. Dar cele mai multe sunt virtuale, le purtăm în mintea noastră, iar limbajul unora este ticsit de termeni muzicali, temporali, spațiali, cerebrali, chinestezici, după afinitatea personală.

Filosofic și conceptual, ceea ce empiric poate fi adevărat sau eronat, poate avea sens sau poate fi un nonsens, dacă sunt încălcate regulile logice.

De asemenea, cercetătorii pun mare preț pe unitatea wholisticăa unei ființe. Nu e permisă și este un nonsens afirmația că anumite regiuni din creier sau ansamblul său, ar putea exercita funcții psihice analitice sau de sinteză. Nu putem memora cu hipocampul, vorbi cu aria sylviană stg, calcula sau conștientiza schema corporală doar cu hemisferul dr. Autorii insistă că funcțiile psihice analitice și de sinteză sunt proprii doar întregii ființe, fiind definită de totalitatea lor. Numesc asta “eroare mereologică”, un fals, nonsens logic.

Răspunsul lui Dennett și Searle a fost foarte viguros și aș zice că remiza a fost rezultatul. În esență, el face remarca justificată că filosofii limbajului fac o critică apriori a unor realități empirice noi, pentru care nu există limbaj adecvat. Sistemele cu o complexitate ridicată și autoreglare, bazate tocmai pe mulțimea conexiunilor – fiecare neuron din cei peste 100 miliarde are peste 10000 sinapse – generează, tocmai prin aceasta holismul și saltul calitativ, fără să știm – deocamdată – cum devin părțile întreg și ce procent din trăsăturile întregului se regăsește în părți.

De fapt, ceea ce le impută filosofii neurofiziologilor – putem spune, vulgarizând puțin – este faptul că, după ce au constatat că topografia cortexului se pretează la reprezentarea grafică a unui homunculus senzitiv sau motor, a ariilor vizuale, drept niște hărți, sau centrului vorbirii, drept o agenție media, au privit aceste reprezentări așa cum privesc oamenii simpli diversele simboluri creștine întâmplătoare din legume sau secțiuni în lemn, piatră, ca pe miracole. Este o exagerare, desigur. Dar confuzia este de același tip – o confuzie filosofică de sens. Nu întâmplător existau prohibiții antice privind reprezentarea și modelarea. Devine foarte ușor ca tentația reprezentării să conducă spre vicii ale interpretării. Se pare că nu există funcție cerebrală la care să nu participe, nu doar tot creierul, ci întreaga ființă, până la cea din urmă terminație.

“The brain does not hear, but is not deaf… The brain makes no decisions, but neither is it is indecisive. Only what can decide, can be indecisive. So too, the brain cannot be conscious, only the living creature whose brain it is can be conscious – or unconscious. The brain is not a logically appropriate subject for psychological predicates. Only a human being and what behaves like one can intelligibly and literally be said to see or be blind, hear or be deaf, ask question or refrain from asking.” Op cit, p 21.

Așa cum ne spun neurochirurgii, organul numit creier nu are receptori ai durerii, astfel că în unele intervenții, pacientul este trezit pentru verificarea acurateței intervenției. El însuși nu doare, chiar dacă cele mai sfâșietoare și penibile dureri, devin conștiente prin integrarea în talamus și cortex! E o diferență!

Desigur, există multe legende urbane despre transfuzii sau vreun transplant, care au vehiculat trăsături ale donatorului, la receptor. Sunt doar legende. Și anecdote. În situație etică, tehnică – ipotetică, ficțională – în care ar fi posibil transplantul reciproc de cap, identitatea ar urma creierul, sau corpul, care are de partea sa volumul și cantitatea? Deocamdată, nu suntem siliți să ignorăm astfel de dileme. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de dileme. Filosofii, din câte înțeleg, vin cu un argument zdrobitor – al autorității (!), citând din Wittgenstein și combătând dualismul cartezian (sau grec?).

Viața de relație presupune unitatea morfofuncțională a ființei și schimbul continuu de substanțe, energie și informație, prin care se delimitează, dar se și integrează în mediu. Creierul este de neimaginat neurofiziologic fără cel mai îndepărtat receptor și efector, împreună cu legăturile adiacente, cu mecanismele de retroacțiune, feedback, și autoreglare continuă, în timp real.

Neurofiziologie deci, și psihism, hard și soft, biologie, biochimie, biofizică – pe de o parte, și psihologie, filosofie, logică – pe de alta.

Dar arta, spiritualitatea, miturile, imaginarul care sublimează esențialul, idealul, și tinde către absolut?

Cu certitudine nu sunt domeniul științei, dar pot ignora criteriile conceptuale ale adevărului și sensului? 

Poate sacrul ignora sau contrazice criteriile posibilului, sensului, realului?

Poate că criteriile de adevăr sau eroare, de asemenea, nu se aplică aserțiunilor religioase sau teologice, dar sunt îndeplinite toate criteriile de sens obiectiv, nu subiectiv?

Bine, am putea răspunde toți aceea care suntem credincioși: tot ce ne trebuie este un set de convenții care să stipuleze regulile acestui limbaj, al acestor reprezentări și ale preocupărilor, atât de dragi nouă. Da, dar ce te faci cu etapa verificabilității, a noncontradictorialității. 

Modelele, reprezentările, oricât de abstracte și absconse, au întotdeauna un corespondent real, concret, verificabil, obiectiv. Pe când noi, nu avem decât reașezarea permanentă a unor poziționări noncontradictorii, consensuale colectiv și subiective.

Dacă sacrul este proiectat într-o lume a absolutului, ideală, utopică, va împrumuta trăsăturile imaginare ale acelei lumi și, în cele din urmă, va deveni util doar domeniului în care a fost exilat. Transcendență și imanență – suntem permanent excedați de extremele acestui dipol.

Antropologic, omul se raportează la fiecare și la toate aceste domenii. Unii ar spune că toate, fără excepție, sunt creația sa. El le unifică și îi sunt familiare. Totuși, fiecare dintre aceste domenii are specificul său tehnic, criteriile sale de verificare.

Este foarte ușor să comiți erori tehnice de logică, să faci presupuneri și inferențe, să transgresezi granițe și să aplici principii, norme sau reguli specifice unui nivel sau domeniu, în altul cu criterii și reguli diferite.

Limbajul se pretează ușor la astfel de salturi. Desigur, în artă, acesta poate fi un procedeu creativ, surprinzător și ingenios. În domeniile exacte, cadrul de referință trebuie definit permanent, ca și termenii, pentru claritate și eliminarea confuziei. Dar, așa cum spune prietenul și colegul meu, Daniel, se pare că, dacă nu teologii, cel puțin oamenii religioși, au un apetit crescut pentru termeni neclari și confuzie!

————-

Duelul academic dintre Maxell Bennett & Peter Hacker cu Daniel Dennett & John Searle a pornit de la lucrarea primului cuplu: Philosophical Foundation of Neuroscience, și s-a concretizat cu lucrarea Neurosciece & Philosophy – Brain, Mind, Language, Columbia Univ Press, 2007, care conține selecțiuni din alocuțiunile prilejuite de simpozionul găzduit de Asociația Americană de Filosofie.

…

Meandrele lui Broca

„La început era Cuvântul (majusc) și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” In 1,1.

„Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă.” Ps 33,9.

Ce este limbajul? Ce sunt sunetele vorbite, semnele scrise, cuvintele transmise în fraze, versuri, cântece, poeme, discursuri, comenzi, doctrine, ideologii, narațiuni? Faptul că gândul sau cuvântul lămâie îmi umple gura de salivă, este o putere miraculoasă a acestui cuvânt sau doar un reflex neurofiziologic de asociere a unui fragment de realitate cu care am raporturi învățate prin repetare?

Limbajul nu este decât al doilea sistem de semnalizare, convențional, oarecum spontan, viu, care poate reda oamenilor într-o formă abstractă și comunicabilă, date despre realitate, care ne influențează simțurile prin primul sistem de semnalizare. Ambele ajung la creier, sunt integrate și ne comunică date aproximative despre lumea în care trăim. Aș zice că este una dintre cele mai mari achiziții, binecuvântări – cum vreți – dar și unul dintre cele mai mari blesteme, năpaste, confuzii, care confruntă omenirea. Totuși, trăgând linie, bilanțul este pozitiv.

Faptul că prin limbaj, cuvinte, putem răni, provoca râsul, porunci, comanda, manipula, nu este o calitate intrinsecă a limbajului, ci a celor care-l folosesc. Metafore nemuritoare, poeme de o frumusețe răpitoare, idei de o profunzime nebănuită, ideologii funeste – toate au fost și sunt transmise prin cuvinte. Ele folosesc gândirea, rațiunea și iraționalul, conștientul, conștiința și subconștientul sau inconștientul oamenilor. Acolo se plămădesc efectele. În Centrul Vorbirii. Broca.

Aceste efecte impresionante nu se extind și asupra regnului mineral, vegetal sau animal, decât dacă au un rudiment de psihism. Animalele domestice răspund, atunci când sunt chemate cu o expresie pentru care au făcut un reflex condiționat de recunoaștere.

Dar asta nu înseamnă că te-ar putea hrăni cuvântul fruct. Desigur, noi avem o puternică tendință de a ne imagina că limbajul și simbolurile sale au puterea pe care o exercită asupra minții oamenilor. Așa folosim frecvent expresii ca „Dă, Doamne!”, „Ce bine-ar fi dacă…”, etc. 

‘Wishful thinking’. 

Așa s-a născut magia, superstițiile, supranaturalul. Ceva imaginat cu artă, credibil, cu oarecare doză de naivitate, și fără prea mult discernământ, devine tradiție autoritară, de nezdruncinat.

Apoi există prestidigitația, iluziile optice, mentalismul, șarlatania ordinară. Granițele se estompează.

Nu, limbajul, cuvintele, care nu sunt decât semne, simboluri ale unor procese neurofiziologice, nu au niciun efect asupra realității neanimate.

Poemul cu vădit caracter gnostic din primele 5 texte ale evangheliei ioanine afirmă o imposibilitate. Simbolul și simbolizatul, țin de lumi diferite. Cuvântul măr poate trezi imagini, dar nu e un obiect concret care poate fi mușcat.

Pot exista cel puțin două obiecții. Prima ar putea să spună: bine, dar și numele lui Dumnezeu este o abstracție. Nu știm exact care este natura realității care se află în spatele acestui nume. Corect. Trebuie să stabilim clar dacă ne referim la nume sau la realitate.

O altă obiecție ar putea să spună: bine, e o imposibilitate pentru om, care este finit, limitat, dar la Dumnezeu, toate lucrurile sunt cu putință.

Care este sensul expresiei: Dumnezeu este Atotputernic?

Existența, lumea, așa cum o cunoaștem noi, are o structură materială și energetică, informațională care se supune unor legi ce pot și au fost descoperite treptat de oameni. Legile naturale nu pot fi eludate. Este o iluzie să-ți imaginezi că există părți din realitatea existentă, animate sau neanimate care se sustrag normelor existente. Dacă, aparent, se întâmplă ceva extra sau supranatural, este numai pentru că nu am înțeles încă legile din spatele acelor structuri și funcții. Realitatea este, cel puțin pentru noi oamenii, infinit de complexă. Dar ea se dezvăluie treptat curiozității iscoditoare a oamenilor. 

Legi precise guvernează structurarea materiei și a energiei din relitatea existentă și cunoscută. Este paradoxal, antitetic să spui: atotputernic, depre un Dumnezeu care a conceput realitatea, structurile, forțele, legile lor. Este adevărat că forțe copleșitoare, înspăimântătoare, sunt înmagazinate în real, dar a pretinde că ele nu se mai supun unor legi, că ar putea ajunge la cheremul bunului plac subiectiv este, fie dezastruos, fie un nonsens logic. Un Dumnezeu AtotPuternic este un Dumnezeu care anulează legile, este un Dumnezeu FărădeLege, este un Dumnezeu (ne)-legiuit. Un Dmnezeu care se autodesființează.

Toate acestea sunt cuvinte, prin care noi, oamenii, bâjbâim pe marginea unei realități magnifice, căreia, pentru o clipă, avem șansa nesperată să aparținem conștient.

Sens…

Moraliștii, oamenii religioși pun mare preț pe semnificație. Pare a fi distilatul cel mai prețios al realității și nu ne-am putea descurca în hățișul complexității fără sens, semnificație, pentru direcție, ordine, structură. 

Și este, în mare parte, adevărat. Doar că, ar trebui să investigăm puțin natura semnificației. Fonetic, ea derivă de la semn. Voi lua un exemplu simplist. Un semn de circulație. De pildă săgeata care indică curbă la dreapta. Există oarecare asemănare între semn și semnificat? În acest caz și în majoritatea cazurilor, da. Există și excepții, în care semnele sunt pur convenționale, cum este limbajul și scrierea. În acest caz, corespondența e primitivă, fiind redusă la interjecții.

Revenind la semnul de circulație pentru curbă la dreapta. Circul noaptea pe un drum necunoscut. Îmi apare semnul. În ce constă semnificația lui și unde se află ea? E o idee abstractă, convențională, a fost imaginată, învățată, este aplicată și se dovedește utilă. Ea nu se găsește decât în mintea omului. Este o convenție. Este una dintre ideile asupra cărora insită Harari. La fel ca banii, valorile, etc.

Oricât de importantă, copleșitoare, capitală, ar fi o semnificație, ea nu trebuie încărcată cu proiecții, suprasemnificată, sacralizată.

Din considerente ale conviețuirii, în grup, familie, societate, acordăm o semnificație negativă egoismului și îl definim ca păcat capital, dacă suntem oameni religioși.

Desigur, morala și spiritualitatea își au rolul lor bine stabilit, dar chiar dacă nu sunt malthusian, extremist de dreapta, neonazist, totuși nu putem ignora rata exponențială de creștere matematică, teoretică, au unei populații care se înmulțește natural, prin reproducere. Nașterea, viața, sunt indisolubil legate procesual, de moarte.

Dacă s-ar reproduce natural, nestânjenit, exponențial, într-o mie de ani, indivizii de pe cele mai întinse continente, ar trebui să stea lipiți unul de altul, în picioare. Iar în al doilea mileniu, ar alcătui un munte Babel care ar atinge cerul, ar umple universul și ar continua să crească cu viteza luminii…

Privind cu atenție în natură, constatăm că există mecanisme de limitare a acestei creșteri, care acționează, fie că ne place sau nu, și asta face viața posibilă.

Urâm agresivitatea, violența, dar acceptăm senini lanțul trofic. Există deja legi de protecție a animalelor, fiind favorizate pet-urile – dar ele nu se aplică pe teritoriul abatoarelor și în farfuriile noastre. Cât suntem de ipocriți!

Teologia evaluează eronat domeniul instinctiv, diabolizându-l, ignorând că aici se află secretul supraviețuirii – e adevărat – în forme dintre cele mai contraintuitive.

Și, atunci, cum rămâne cu adagio: ´Plata păcatului este moartea´? Cu “Marea Luptă?” Cu “Pomul Cunoștinței?”

Geneze…

…

13.05.2019

Constat că atitudinea literalist – fundamentalistă față de textul sacru al Bibliei, este pe cât de paradoxală, pe atât de dezordonată. Specifică, de altfel, unor oameni cu o brumă semidoctă de cultură, unui mediu vulgar, în sens popular, fără nicio urmă peiorativă, fiindcă mă socotesc, eu însumi parte.

Pe de o parte, clamarea rigidă: ‘Sola Scriptura’, „Așa zice Domnul!”, „Stă scris!”, iar pe de altă parte, frecventarea cu asiduitate doar a fragmentelor care susțin poziția adoptată, ignorarea tuturor celor care contrazic, sau sunt incomode, jenante – prin detalii, metodologia ‘proof text’, etc. 

Unii cărturari, începând de la Karl Barth, nu mai vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu și sugerează tot mai insistent că Biblia este o culegere de texte ale unor autori care își relatează experiența lor cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, un produs cultural, spiritual.

Pretindem și am creat concepte sacrosante ca „inspirație”, „revelație”, dar aceste sunt valabile doar la prima mână. Nu poate fi revelat, ceea ce este povestit, la mâna doua!

Fiecare dintre noi am avut câte o străfulgerare, iluminare, ne-a căzut fisa într-un moment crucial al vieții și am făcut alegerea potrivită, sau am dat-o în bară, rău de tot. Semnificațiile ulterioare le ajustăm ca să se potrivească. Facem asta, o viață de om. Scriem eseuri, alcătuim devoționale, predici, pline de bune intenții și bună credință.

Eu însumi, am rostit de la amvon: ‘Vă rog, în numele Domnului!…’ Am ieșit eu din anticamera divinității? Pot eu pretinde că știu cum gândește și ce simte Dumnezeu? Crasă încumetare!

Dar gândiți-vă cât material s-a adunat în ultimii 2500-3000 ani! Aceasta este inspirația, revelația, istoriografia religioasă și istoria tuturor religiilor, care au – în mod, de loc surprinzător – aceleași teme generoase, etice, morale, de bună conviețuire banală. 

La care, conform imaginației populare, folclorice, se adaugă – în decursul a multor generații – legendele, basmele, miturile pline de subtilități, semnificații și învățăminte. Abia mai apoi, vin niște învățați care alcătuiesc o teologie sistematică.

Astăzi, noi privim la acest monument și suntem uimiți de măreția și grandoarea lui, ni se pare de neimaginat, ca să nu fie revelat, inspirat, miraculos, supranatural. Fatima și Lourdes stau mărturie. Pentru ultimul secol. Dar și Lascaux, pt ultimii 38000 ani.

…

Adevarul trait versus vorbit/jucat

Nu stiu daca unii dintre voi au auzit de medicul chirurg Pedro Cavadas, care face pe an o medie de aproximativ 1800 operatii, cunoscut printre altele pentru a face primul transplant de fata in Spania si pentru multe alte transplanturi si operatii inovative in domeniul lui de specialitate plastica reconstructiva. Faceti doar o cautare pe Internet si veti gasi informatii mai multe. Articolul acesta se bazeaza cel mai mult pe aceasta expunere desi am scos unele detalii si din alte surse.

Ceea ce ma intereseaza in schimb cel mai mult la acest om, este interesul lui dezinteresat pentru oameni. Merge de 3 ori in Africa, cu proiecte ’’mici’’ sau realizabile, finantat aproape in totalitate de salarul lui din motivul ca nu vrea ca proiecte incepute si subventionate de altii sa fie terminate inainte de termen din cauza ca se inchide robinetul prea devreme.

Pe langa asta, Pedro Cavadas, un medic prestigios, de succes, care poate avea tot ce isi doreste inainte sa gandeasca sau macar sa ceara, renunta la o viata de consum si de banalitate. De la a avea masini Porsche si alte obiecte ’’moderne necesare’’, Cavadas intelege ca toate astea sunt o minciuna si o capcana, in cuvintele lui. Isi da seama ca fericirea este mereu promisa cu noile versiuni (in orice) care nu fac decat sa indeparteze si mai mult telul implinirii. Intelege ca suferinta, fericirea si alinarea durerii sunt universale atat in ce priveste negrul dintr-un colt uitat al lumii cat si albul saturat (intelegem ca suna bine din punct de vedere retoric) din occident.

Daca revenim la ajutorul dezinteresat, Cavadas cu siguranta ca da lectii multor organizatii implicate in ajutor umanitar tocmai pentru ca agenda lui nu contine nimic altceva decat un interes genuin pentru suferinta umana. Mai mult de atat, chirurgul stie ca oamenii pe care ii ajuta in mod gratuit, nu ar face-o la randul lor daca el ar avea nevoie si spune ca are foarte multe exemple despre asta. Cum ar fi ca ramas in the middle of nowhere fara benzina, trec pe langa el oameni pe care cu o saptamana inainte i-a operat care refuza sa-i dea macar 2 litri din diferite motive. Pe langa asta, spune ca foarte multi au incercat, incearca si vor incerca sa-l fure si sa-i faca rau dar intelege ca astea sunt regulile jocului si ca si el daca ar fii in locul lor probabil ca ar face la fel.

Motivul pe care il da pentru continuarea implicarii in ciuda tuturor circumstantelor, este decenta. In acest sens, Cavadas enumera placerile noastre bazice ca si animale cum ar fi mancatul, dormitul, sexul si afirma ca alte placeri sublime care pot fi chiar mai puternice ca aceastea, trebuie cultivate. Printre altele vorbeste de muzica de opera si de placerea de a darui. Ca si medic, spune ca are o putere imensa de a alina suferinta, de a darui o noua viata si resursele necesare sa o faca. Ca si atare, pentru el ar fii indecent sa nu faca nimic.

Ca sa nu mai spunem ca acest om este ateu si ajuta pe altii nu pentru a castiga o coroana in cer, sau pentru alte recompense infantile ci pentru ca a inteles ca un alt fel de viata este traita degeaba adica fara implinire reala. Nu inseamna oare asta viata traita din belsug, nebunia crucii sau faptele duhului impotriva carnii? Pana la urma nu la asta se rezuma si exemplul lui Isus? Un om care atinge excelenta dar o foloseste nu pentru a se ridica pe el insusi ci pe cei mai slabi si defavorizati, stiind ca majoritatea nu vor intelege nimic, ca sa nu mai vorbim despre recunostinta. Acest ateu da lectii zombiilor ’’crestini’’.