Ca El-Zorab, voința

24 februarie 2016 de 32 comentarii

Sonatalunii încearcă să convingă cititorii acestui blog că manifestă un interes obiectiv pentru istoria lumii vii. În timp ce îl așteptam să își înceapă mult anticipatul editorial am fost forțat de pingback-uri să îi citesc ultimul articol de pe blogul personal, cel despre credință și El-Zorab. Articolul m-a dus cu gândul la un paragraf din ”On the Sufferings of the World”, de A. Schopenhauer. Sonatalunii întreabă:

”Ce anume “cel mai de pret” am avut candva, apoi am pierdut, doar ca mai tarziu sa mi-l doresc inapoi cu indarjire?”

Având în vedere natura blogului și mult revendicata imparțialitate a autorului, nu mă așteptam la o asemenea confesiune emoționantă. Duhul lui Florin Lăiu vorbește atât de puternic prin el încât cred că am simțit o prezență în cameră!

”La ce buna credinta, daca suntem produsul unor fenomene mecaniciste oarbe si fara de sens? La ce este buna credinta, daca moartea lui [Iisus] nu are nici o valoare pentru salvarea mea? […] Si la ce este buna credinta, daca singura certitudine este moartea?”

Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

Stiinta ca dogma si dogma ca stiinta

23 februarie 2016 de 17 comentarii

(eu lupt) impotriva dogmei ca Teoria Evolutiei este singura si cea mai buna alternativa.

Fraza de mai sus (autor sonatalunii) exprimă o concepție larg întâlnită în cercurile fundamentalist-creștine: aceea că teoria evoluției este un soi de dogmă sau chiar o religie astfel încât adepții ei n-au făcut decât să schimbe o credință (creștina, creaționistă) cu o alta, asa cum i se tot reproșează lui Edi. Altfel spus, a accepta evoluția este o chestiune de gust, o opțiune estetică sau una de credință. Nimic mai gresit în realitate.

 

Teoria evoluției nu este o dogmă

Conform DEX-ului,  dogma= 1.Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. 

Prima definiție este foarte familiară oamenilor religioși. Dogma Trinitatii, de exemplu, este o învățătură fundamentală a religiei creștine. Ea trebuie acceptată ca atare (nu poate fi însoțită de dovezi), nu poate fi criticată ( criteriul falsificabilitatii lui Popper), are valoare absolută.

A doua definiție este familiara indivizilor care au trăit în regimuri autoritariste, totalitariste sau în oricare altă formă de distopie. Dogmele religioase sunt înlocuite de dogmele partidului, dictatorului, părintelui națiuni, fratelui mai mare sau oricărui alt personaj cu apucături mesianice. În contextul ăsta, dacă interesele liderului suprem o cer, o teorie științifică sau una pseudo-științifică pot servi, în egală măsură, scopului măreț de control al gloatelor.

Teoria evoluției a ajuns să fie privită ca dogmă pentru că publicul religios este educat sistematic să gândească monocrom, în dogme. Gravitația, modelul atomic, sistemul heliocentric, forma de geoid a pământului, toate astea sunt văzute ca niște dogme mai noi ce au înlocuit unele obsolete. Și tuturor descoperirilor viitoare ale științei li s-a rezervat deja un loc în galeria dogmelor. Pentru ca ele picat din cer, tot de acolo pot fi încălcate din când în când: topoarele plutesc pe apă, oamenii merg pe apă, moleculele de mortăciune se transforma în molecule de miere, soarele iese din ritmul natural ca urmare a rugăciunilor unui credincios…

Pentru publicul educat sistematic, evoluția este o teorie științifica pornită de la o ipoteză,  care face niște predicții și poate fi testată și falsificată (și încă o dată, omul religios este confuz pentru ca în lumea lui, teoriile sunt acele opinii născute ex-nihilo și ad-hoc; țața Leana de la Ciorogârla este o sursă ideală și nelimitată de teorii).

O dogma nu pornește de la ipoteze, nu face predicții, nu se poate testa și nici falsifica. La rândul ei, o teorie științifică are neapărat nevoie de dovezi, nu este infailibilă, nu este absolută. Ba încă este perpetuu provizorie, în așteptarea unei versiuni mai bune, aduse de progresul științific.

 

Teoria evoluției nu este o religie

Dogma peste dogmă naște o religie. Cu dogma pe buze, nu e de mirare ca fundamentalistul religios nu poate vedea în jur decât religii (concurente, a lui fiind, de la sine înțeles, cea adevărata). În limbajul lui de lemn, orice obiect se poate transforma în idol, orice idee în erezie, orice gest în inchinare. Sacru și profanul se suprapun.

Dacă teoria evoluției ar fi o religie, ne-am aștepta sa aiba un sistem ierarhic, cu lideri unși din ceruri, cu papi/episcopi care să dicteze dogme ex-cathedra și, de ce nu, cu un sistem de colectat zecimi și daruri de la masele leneșe, toate elementele astea fiind înconjurate de misticism.

În realitate, oamenii de știința sunt într-o competiție acerba unii cu alții (ca orice alta ființă vie de pe planeta), ideile lor se impun greu, după ce au fost testate și verificate public, o idee greșită este taxata și ridiculizată imediat. Mai mult, scopul declarat al științei este să elimine misticismul (lumea ‘de dincolo’ este o ipoteza nenecesară) și sa promoveze gândirea critica.

 

Creaționismul (cu variațiile lui) nu poate fi o alternativă la teoria evoluției

Cu o doza mare de îngăduință, creaționismul poate fi promovat de la concepție religioasă/credință/superstiție la pseudo-știință. La punctul acesta, creaționismul nu poate fi tratat ca o știință alternativă, exact în același sens în care homeopatia (tot pseudo-știință) nu poate fi văzută ca medicină alternativă.

(‘alternativ’, conform DEX-ului, poate fi înțeles fie cu sensul de ‘când unul, când altul; rând pe rând’, fie cu sensul de ‘două soluții care se exclud; două judecați în care, dacă una e adevărata, cealaltă este falsă’. În niciunul din sensurile enumerate, creaționismul nu poate fi considerat o alternativă pentru că, la modul real, nu poate alterna cu teoria evoluției și nici nu poate oferi o soluție/explicație în locul ei)

Observ cu tristețe ca oamenii religioși, după ani și ani de exerciții cu dogme, nu pot percepe știința decât într-un sistem distopic. Pentru ei totul este religie de sus până jos și nu pot concepe altceva în afara dogmelor (mai în gluma, mai în serios, umanitatea poate transforma orice atinge în religie, ca într-o legenda pe invers a lui Midas). Abordarea aceasta este infantilă și păguboasă iar așteptările lor de viitor sunt la fel de distopice (apocalipse, răpiri, anulari ale legilor fizicii, etc). Si nu e de mirare ca pretențiile lor de la știința sunt … divine; iar eșecurile acesteia, imprevizibil…satanice!

Când Isus spunea „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” probabil că avea în minte exact genul de credincios împovărat de sechelele dogmei și care trebuia să învețe să gândească pe cont propriu, fără să simtă nevoia de a defila în (eu/dis)utopia cuiva, fie el venit din ceruri.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Liber in Axioma sau sclav in Dogma?

21 februarie 2016 de 37 comentarii

Sonata ma intreaba daca nu cumva am schimbat o dogma cu alta dogma. Raspunsul meu este ca face o confuzie fundamentala intre dogma si axioma. In sens largit, este confuzia intre metafizica si stiinta, intre cunoastera ca contemplatie si cunoasterea ca putere, intre abdicarea in fata kosmosului si cucerirea lui.

Diferenta intre Dogma si Axioma este diferenta intre lantul prizionierului si ciocanul care il sparge. Ca sa fiu eliberat de Dogma trebuie sa cred in Axioma. De aceea scepticismul postmodern si fundamentalismul religios sunt aliati in axa tiranilor.

Dogma este reconcilierea marturiei bisericii cu logica si metafizica grecilor. Contradictia logica cu care se confruntau parintii bisericii era: cum poti impaca notiunea ca dumnezeu este unul singur cu afirmatia ca Isus este dumnezeu.

Raspunsul parintilor satisface relatia intre subiect si predicat in propozitie. Substanta – ceea ce sta dedesubt – “este ceea ce este todeauna subiect intr-o propozitie” (Leibniz). Pentru ca prin definitie subiectul Dumnezeu este egal cu sine, manifestarile particulare ale dumnezeirii nu pot fi simple predicate ale subiectului ci ipostaze ale lui. QED. Pentru cine nu poate sa inteleaga subtilitatile limbajului, avem exemple cu lumanarea si trifoiul. Pentru cine nu vrea sa inteleaga, avem excomunicarea.

Care este problema cu aceasta demonstratie? Bertrand Russel o numeste “greseala grecilor”. Analiza sintactica a unei propozitii despre ceva nu adauga nimic la cunoasterea acelui ceva, asa cum analiza tehnica a unei picturi nu este analiza obiectului pictat. Dogma este reconcilierea logica a unei contradictii intr-o marturisire de credinta, dar nu ne spune nimic despre natura realitatii.

Diferenta intre dogma si axioma nu este aceea ca axioma este de la sine inteleasa. Asta este o alta greseala a grecilor. Pentru matematicianul modern, axioma este o propozitie matematica fara de care toate celelalte propozitii matematice isi pierd valoarea de adevar. Principul 2+2=4 este o axioma. Trebuie sa credem ca 2+2=4 in toate circumstantele posibile ca sa credem in inteligibilitatea matematica a lumii.

Aici este si relatia intre Descartes si Popper. Cand Sonata incearca sa gaseasca o contradictie intre deductie matematica si falsificare experimentala se joaca iarasi cu vorbele. Falsificarea poppereana implica stabilirea unei masuri exacte (carteziene) care, la randul ei, nu poate fi observata prin simturi, ci prin instrumente a caror credibilitate este legata tot de axioma 2=2=4. Filosofii din timpul lui Galileo se indoiau de ce vedeau prin telescop pentru ca refuzau sa inteleaga legile opticii. Cine se indoieste de deductiile lui Einstein se va indoii si de tehnologia care ne permite sa masuram unde gravitationale. Ambele cer credinta in axioma 2+2=4.

Libertatea carteziana – libertatea de a spune ca 2 + 2 =4 – este libertatea de a intelege lumea independent de autoritate. Partidul lui Orwell vrea sa credem ca 2+ 2=5. Biserica vrea sa credem ca 1=3. Autoritatea va apela la “greseala grecilor” pentru a crea un simulacru de legitimitate logica. Orice lupta pentru adevar este lupta pentru putere. Axioma este instrumentul adevarului in contextul unei cunoasteri limitate a lumii. Axioma ne face slobozi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Descartes

20 februarie 2016 de 28 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , ,

Atitudinea crestinilor fata de transexuali reprezinta tradarea evangheliei

16 februarie 2016 de 25 comentarii

Un video publicat recent de ProphesyAgain.TV a devenit viral in social media. Prezentatorii sustin ca acceptarea unui prezbiter transgender deschis de catre biserica adventista din Hollywood dovedeste ca intreaga denominatiune se afla pe o panta alunecoasa. Biserica si-ar fi tradat mandatul moral. Majoritatea comentatorilor pe Facebook au fost de acord.

Sunt si eu de acord dar in sens invers. Atitudinea crestinilor fata de transexualitate arata tradarea unei evanghelii care a imbratisat pe cei aruncati de forta centrifuga a biologiei in zona de infamie sociala: orbul din nastere, femeia cu scurgere de sange, leprosul, famenul. Mai mult, o biserica care pretinde mandatul pentru evanghelia sanatatii nu poate ignora tortura mentala la care cineva este supus printr-un accident biologic, si nu are dreptul sa-l condamne moral pe medicul care incearca sa-l ajute.

Transgender este un termen inselator. La un capat gasim o corectitudine politica care considera ca sexul este doar un construct cultural. La celalalt capat gasim idea contrara, dar la fel de progresista, ca genele au ultimul cuvant in materie de sexualitate. Intre ele se afla tot felul de vederi mai mult sau mai putin contradictorii. Cel care citeste sau aude “transgender” se poate gandi la oricare dintre acestea.

Probabil va considera ca transgenderul din Hollywood este un homosexual pasiv (fag), sau un om cu fetishuri intersexuale, cum ar fi imbracarea in haine femeiesti in public, si ca si-a chimbat sexul prin operatie pentru a satisface niste fantezii bolnave. Un deviant, un pervers, un degenerat sexual. Si este prezbiter! Dar biserica vrea sa fie corecta politic.

In realitate, asa cum reiese din interviul lui, este un caz de gender dysphoria sau gender identity disorder (GID). Este vorba despre o nealiniere intre planul mental al sexului – identitatea sexuala – si cel anatomo-fiziologic. Intrucat multi considera ca este doar un moft, voi lasa psihiatria pe seama celor care o fac. Ei ne spun ca problema nu este doar reala dar si foarte serioasa. Aproximativ jumatate din cei cu diagnosticul GID se sinucid inainte de a implini 30 de ani. Nu-i observam pentru ca sunt putini. Asta nu face situatia mai putin tragica.

Ceea ce ii impinge la sinucidere este in primul rand respingerea lor de catre semeni. Mai mult, incercarea de a alinia prin terapie mintea cu anatomia nu da rezultate. Imbunatatiri relative s-au obtinut numai prin alinierea trupului cu mintea, adica prin chirurgie/tratament hormonal insotite de psiho-terapie.

Personal vad o problema aici. De ce un tratament atat de indraznet doar pentru a alinia pe cineva cu un rol social traditional. De ce nu am avea curajul sa acceptam un al treilea sex?

Isi mai aminteste cineva de Iolanda Balas? A fost atleta noastra nationala la olimpiada din Roma. I s-a interzis sa mai participe in competitii dupa introducerea testului de ADN. Eroina noastra era transexuala. Am suspiciuni si fata de surorile Williams. Ati citit despre gladiatoarele din Roma? Partea intersanta este ca nu erau sclave ci femei nobile care intrau in arena din pasiune. Ma intreb cum ar fi iesit la un test ADN.

Sa trecem la barbati. Exista doovezi ca GID este rezultatul unei arhitecturi feminine a creierului. Un dezechilibru hormonal in timpul formarii creierului in uter ar putea fi cauza fenomenului. Contrar celor care sustin ca genul este doar un construct cultural, mintea are sex de la natura. Ce spuneti de o minte care combina trasaturi ale ambelor sexe? Curaj si sensibilitate, logica si intuitie. Numim asta geniu. Probabil ca multe genii au fost transexuali. Oameni care si-au inecat framantarile launtrice in creatie.

Sa trecem la cel mai cunoscut transexual: Chelsea Elizabeth Manning (nascut Bradley Edward Manning). Talentat, inteligent, nelinistit, cu un simtamant exacerbat al dreptatii. America nu s-a indignat cand a vazut documentele clasificate pentru care se afla in puscarie. S-a indignat cand a aflat ca este transexual. Asta dovedea ca isi merita pedeapsa.

Daca ar fi dupa mine, asi recomanda principiul din X men: “mutant and proud”. Asi spune: “Omule, esti homo sapiens intre neanderthali. Succes la cucerirea planetei”. Dar voi lasa medicilor ce este al lor. Ei spun ca acela care apeleaza la chirurgie transexuala incearca sa iasa dintr-o conditie de mizerie si disperare. Aici nu e vorba de corectitudine politica ci de probitate profesionala. Asa ca cine suntem noi sa judecam pe cineva pentru ca refuza sa suporte toata viata blestemul unui accident biologic? Cine ne da dreptul sa condamnam biserica din Hollywood pentru ca i-a inteles drama?

Cunosc raspunsul standard care ne scuteste de nevoia de a raspunde cu adevarat: „sa se increada in Isus”. Gresit. Isus nu este raspunsul ci intrebarea: Ce ar face El?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Cea mai mare realizare in astronomie de la telescopul lui Galileo

14 februarie 2016 de 47 comentarii

Respirati adanc. Pregatiti-va sa auziti incredibilul. Amestecul de mister si miracol provoaca sentimente religioase. Ascultati. Tocmai ati auzit zgomotul valurilor de spatiu si timp spargandu-se de tarmurile lumii noastre.

Long, long time ago, in a faraway galaxy…

Acum aproximativ un miliard de ani, intr-o galaxie aflata la o distanta de aproximativ un miliard de ani-lumina, s-au ciocnit doua gauri negre. Una dintre ele avea o masa egala cu 36 mase solare. Cealalta masura 29 MS.

Pana nu de mult, gaurile negre erau doar predictii matematice facute pe baza teoriei relativitatii generale. Conform acesteia, gravitatia este efectul fenomenului de curbura a spatiului/timpului de catre masa/energie.

Gravitatia face ca geometria euclidiana sa devina geometrie ne-euclidiana. Drumul cel mai scurt intre doua puncte devine linia curba. Doua drepte paralele se intalnesc undeva. Valoarea lui pi nu mai este 3,14. Suma unghiurilor unui triunghi nu mai este 180 de grade. Aceste valori despre care grecii ne-au spus ca sunt vesnice devin simple variabile ale gravitatiei. Caderea corpurilor este doar expresia mecanica a miscarii rectilinie intr-un spatiu ne-euclidian.

Gaurile negre reprezinta extrema anularii lui Euclid. Spatiul se curbeaza si se incolaceste ca un melc inlauntrul sau. Se spune ca gravitatia este atat de puternica in gaurile negre incat pana si lumina este atrasa si capturata. Adevarul este ca lumina nu poate fi atrasa de gravitatie pentru ca nu are masa. Ce se intampla de fapt este miscarea rectilinie a razei de lumina in spatiul ne-euclidian incolacit inlauntru. Varful spiralei este un punct numit singularitate, nu pentru ca este un singur punct, ci pentru ca reprezinta singularitatea matematica, punctul de tangenta a doua linii care se intalnesc la infinit.

Masa gaurii negre origineaza de regula intr-o stea uriasa care a implodat. Caderea stelei inlautrul ei urmeaza aceasi logica ne-euclidiana ca si raza de lumina. Masa stelei ajunge sa fie cuprinsa intr-un singur punct al carei volum este egal cu 0. Este nasterea universului dintr-un punct in sens invers.

Teoria relativitatii generale a fost publicata de Albert Einstein acum 100 de ani, si are la baza teoria relativitatii speciale, publicata 10 ani ma devreme. TRS a rezolvat paradoxul electromagnetismului. Acesta consta in faptul ca viteza undelor eletromagnetice (implicit viteza luminii) este constanta indiferent de sistemul de referinta. Cu alte cuvinte, viteza luminii ramane constanta, indiferent daca ne apropiem de o sursa de lumina sau ne departam de ea. Rezolvarea paradoxului de catre Einstein are la baza ipoteza ca din punctul de vedere al razei de lumina de fapt stam pe loc. Mai precis, timpul se opreste la viteza luminii.

Ceva se schimba totusi atunci cand ne apropiem de sursa de lumina. Creste energia electromagnetica aplicata asupra masei corpului in miscare. Aici este momentul sa ne amintim ca la fel ca gravitatia, energia electromagnetica se disperseaza in spatiu invers proportional cu patratul distantei. De unde e=mc^2.

Simbolul “c” nu vine de la “constanta” ci de la “celeritas”, termenul latin pentru viteza, pentru ca “c” nu reprezinta doar viteza luminii in vid, ci viteza maxima a relatiei cauza-efect, cum ar fi efectul gravitatiei asupra unui corp sau a relatiei actiune- reactiune in legea 3 a lui Newton.

Este viteza timpului.

Pentru a intelege intr-o matematica simpla relativitatea speciala, sa desenam o axa y, reprezentant timpul, si una x, reprezentant spatiul. Miscarea este vectorul rezultant al celor doua axe. Cand v=0, x=0 si Y=c. Cand v=c, y=0. Daca va intrebati cum variaza scurgerea timpului pe o astronava care se apropie de viteza luminii, rezultatul este oferit de teorema lui Pytagora. Acesta este paradoxul timpului.

Relativitatea generala este aplicatia relativitatii speciale la acceleratie. Spre surpriza lui, Einstein a descoperit ca ecuatiile pe care le scrisese descrieau perfect fenomenul gravitatiei, legile lui Newton si, mai mult, ce nu putea fi descris prin acestea, adica efectul gravitatiei la scara intregului univers. Conform acestor ecuatii, gravitatia este, asa cum am spus, fenomenul curbarii spatiului de catre masa. Paradoxul timpului se manifesta in TRG prin faptul ca timpul se incetineste atunci cand gravitatia creste.

Teoria este prea contraintuitiva pentru a fi acceptata doar pe baza calculelor. Din fericire, Einstein a facut o serie de predictii verificabile. Prima a fost confirmata in 1919. Este vorba despre curbura razei de lumina in jurul soarelui, observata in timpul unei eclipse totale. Alte predictii au fost confirmate ulterior. Expansiunea universului a fost confirmata in 1922. Au urmat curbura spatiului in univers, gaurile negre, lentilele Einstein, decalajul intre ceasurile din sateliti si cele de pe pamant. Ultima predictie a fost confirmata pe 11 Februarie 2016 pe baza unei observatii facute in septembrie 2015: valuri de gravitatie, adica valuri de spatiu/timp.

Cele doua gauri negre care s-au ciocnit acum un miliard de ani au intrat intr-un dans in spirala care a alterat spatiul-timp asa cum o elice face valuri in apa. Nu mira pe nimeni ca Einstein a avut dreptate. Ceea ce ne impresioneaza este faptul ca le-am pututu auzi pentru prima data. Asta dovedeste ca asistam la cea mai spectaculoasa descoperire/inovatie in astronomie de la telescopul lui Galilei. Curand vom putea auzii nasterea universului, ceea ce numim big-bang, cu urechile noastre.

Bine ca nu mai avem Inchizitia. Sau avem?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Galileo

10 februarie 2016 de 50 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , ,

Politica si Religie

7 februarie 2016 de 55 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , ,

Oglinzi

6 februarie 2016 de 3 comentarii

În articolul său privind sfada dintre mine şi Petrof, Edi face oarecum o portretizare şi o oglindire (mai mult sau mai puţin falsificată) a stilului şi ideilor fiecăruia.

Ibrian este conservator şi violent în limbaj. Deşi e stupid să vorbesc, folosind cuvintele mele, despre mine şi despre limbajul meu, voi face câteva precizări. În primul rând, mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, ca citind postările mele de pe O2, anumiţi cunoscuţi să tragă concluzia că sunt ateu. Iar în acest registru, al plasării într-un spectru al gradelor de fundamentalism, mă mulţumesc cu zicerea din popor „ Beţiv e oricine bea mai mult ca mine”.

Limbajul meu e intimidant. Dacă aş fi de rea credinţă, aş spune şi că a vorbi unor oameni neangajaţi în filosofia continentală contempoarană despre „homo sacer” (ups, asta era în latină), despre „deconstrucţie” sau „ontic”, e tot un exerciţiu de intimidare, la fel cum pentru gazda noastră a folosi o expresie latină (de dragul abrevierii) e un exerciţiu de intimidare. Eu mă mulţumesc să spun că Edi e nefamiliar cu anumite expresii şi are o aversiune puternică faţă de orice manifestare credală a convingerilor creştine (care or fi fiind alea). Referirile la Luther sunt anistorice, cât de deschis a fost în realitate Luther faţă de alte convingeri şi cum îşi impunea retorica – ne-o spune istoria, chiar şi la o privire sumară.

Se pare că toţi sunt deranjaţi de „flegmele” mele şi poate e oportună precizarea că Sorin folosise „scuipat”, ceea ce, scuzaţi-mi îndrăzneala, nu e la mare distanţă semantică. Acum e drept şi că nu poţi cita din ceva şters de către autor în semn de mare virtute.

Mă întreabă Edi: „De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian?”

Asta a fost chiar o întrebare amuzantă. Pai n-am aflat de la Sorin ce e biserica, aşa că orice contrastare e inutilă. Lasând la o parte ironia că vorbim aici despre cineva care e preocupat de felul în care, la o adică, media trimite la sacru. Să facem concesia, pe care nu ar trebui să o fac, şi să răspund: manifestările publice ale unui pastor sunt irelevante pentru ecleziologia lui, dacă, şi numai dacă, acesta îşi priveşte pastoraţia strict ca sursă de venit sau ca pe o specializare în muncă. Altfel, orice comportament social al unui pastor e o trimitere la „lumea” sa, iar Sorin ştie şi poate mai bine ca mine să arate de ce lucrurile stau taman aşa. Faptul că Poli pretinde că nu vede cum ajungi lejer de la FB la biserică, e pentru mine doar o manieră de a fi simpatic gazdei şi nu ar fi prima dată când colţii analitici ai lui Poli sunt ascunşi din smpatie, nu din acceptare intelectuală.

Dacă eu i-am aplicat lui Sorin eticheta de marxist, acesta a fost considerat un gest necuvenit. Atunci când Edi spune, făcând anumite calificări, că Sorin e marxist, lucrurile pare să fie situate corect. Prima precizare ar fi că nu ştiu de unde vine la Edi ideea că oricine contestă un status-quo este, prin natura cazului, în mijlocul unei contestări marxiste? De unde această echivalare a interogării unui aranjament social cu idea că această interogare se face dintr-un orizont marxist?

Edi face două afirmaţii despre marxismul lui Petrof:

„Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt.”

Că să fiu consecvent cu maniera de punere a problemei voi începe şi eu de la capătul celălalt al afirmaţiei. A începe de la un „capăt” în analiza uni fenomen arată deja unde te poziţionezi atât din punct de vedere al demersului, cât şi al metodei.Îi lasăm lui Edi ocazia să ne spună dacă acest capăt este o bază sau suprastructură.

Edi spune cu propriile cuvinte („Un alt aspect….”) că Sorin e marxist în privinţa acceptării teoriei alienării în muncă şi a felului în care doctrina creştină este o manieră mediată de raţionalizare, în sens weberian, a producţiei de masă. Ori tocmai aici îl consider şi eu pe Sorin marxist.

La ce (şi mai ales cui) foloseşte această „hermeneutica demistificatoare” este evident în paragraful următor:

„Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.”

Da, domnule – dacă o perspectivă marxist-demistificatoare slujeşte bine cauzei spălării pionierilor adventişti, atunci, pe cale de consecinţă, este bună. Dacă ăsta nu-i un discurs ideologic, atunci nu ştiu ce e.

Edi spune: „Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin.”

Dar, în cele din urmă, trebuie ca cineva să fie de acord cu altcineva? Nu este oare adesea un discurs pronunţat expozitiv mai de folos decât unul care încercă diverse stratageme persuasive?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Despre marxismul lui Sorin Petrof

5 februarie 2016 de 27 comentarii

Cand am intalnit in titlul ultimului articol al lui Ibrian sintagma “tele-evanghelist marxist” am nadajduit impotriva oricarei nadejdi ca prietenul nostru a intors pistolul cu apa de la mine impotriva lui Francis I. In clipa urmatoare era sa improsc cafeaua pe tastatura : “să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici”. Asta trebuie sa fie Sorin. (Ibrian lasa bomba sa faca fas numai in ultimul paragraf).

E clar ca Ibrian nu are simtul umorului: “Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?”. De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian? “Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei” continua el, incercand sa ne faca sa credem ca respectivul a fost excomunicat pentru ca nu a fost de acord cu pastorul in ratacirile lui.

In realitate, pretinsul auto-da-fé a fost doar un “unfriend” pe pagina personala de Facebook a lui Sorin Petrof. Cat despre flegmarea cojilor de seminte, fiecare poate judeca omul dupa cuvintele lui, asa cum sunt reproduse chiar de Ibirian: “el nu îl predică pe Hristos” dar cei care il asculta “cred că ce dă el pe plisc e al dracului”. Locvacitatea de mistocar se amesteca cu clisee pioase, ca atunci cand inveti limbajul de lemn la biserica si arta conversatiei in cartier. Vorba cantecului “ti-am luat seminte si lapte batut” – ultimul fiind laptele duhovnicesc acrit, la care se reduce subzistenta spirituala a neintarcatului intelectual.

Marxismul la care se refera Ibrian trebuie inteles in sensul definitiei lui Derrida in “The Specters of Marx”. Oriunde si oricand cineva critica starea de status-quo apare fantoma lui Marx in ochii celor speriati.

Este panica lui Goldman Sachs cand avertizeaza ca candidatura lui Bernie Sanders este “un moment periculos pentru America”. Pericolul marxist consta in faptul ca un candidat la presedentie a ajuns in fruntea cursei electorale fara bani de la corporatiile si bancile care au ruinat America. Un candidat la Casa Alba care sparge banci ca Stalin. Red-Dawn for real. Raspunsul la astfel de temeri este fraza memorabila din “Opera de trei parale”: “Ce este spargerea unei banci pe langa infiintarea unei banci”? Ibrian vede pericolul rosu in faptul ca un pastor protestant predica asa cum ii dicteaza constiinta si nu cum dicteaza cei care semneaza statul de plata. “Conform animus imponentis asta trebuia să creadă” spune el de la Westminster Confession citire.

Folosirea termenului latin are ca scop sa intimideze. In vernacular, inseamna “intentia corpului care impune”, si Luther trebuie sa se intoarca in mormant de cate ori il aude. Cu alte cuvinte, pastorul trebuie sa creada tot ce i se impune prin votul majoritatii la sesiunea GC.

Asocierea statului de plata cu animus imponentis este binevenita pentru ca, la fel ca in cazul alegerilor din US, cei care voteaza doctrinele sunt banii. Exista un singur dumnezeu, banul, si animus imponentis este profetul lui. Aici este momentul Sanders pentru noi: pericolul ca mana invizibila sa piarda controlul asupra pietei din curtea templului. Aici este spectrul lui Marx. Dar, cum ar spune Bertolt Brecht: ce este salariul din zecime pe langa capitalul transnational din zecime?

Aspectul care ma dezamageste insa cu adevarat este faptul ca Ibrian nu face nici o incercare sa angajeze cu adevarat marxismul lui Petrof, mai precis, regandirea conceptului marxist de mistificare in teza lui de PhD. Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt. Aceasta teorie explica si praxisul pe care Ibrian il gaseste dubios. Petrof este cu siguranta de acord cu Ibrian in majoritatea criticilor la adresa aspectelor cultice si sectare ale religiei lui. Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.

Aceasta pozitie ne aminteste respingerea viguroasa de catre tanarul Marx a ateismului elitist al tinerilor hegelieni. Pentru Marx, religia proletarului este o “teorie generala a lumii”, “o consolare” (opium), si “un protest”, in timp ce ateismul tinerilor hegelieni este conservator de status-quo.

Pacat ca Marx nu a adaugat la formidabila lui agenda studiul redesteptarilor religioase in proletariatul urban anglo-american. Nu numai ca redesteptarile mileniste si harismatice au condamnat sclavia si au format primele comunitati integrate rasial, dar au si disciplinat financiar clasa muncitoare, si au indiguit plaga alcolismului si a violentei domestice. Merita amintit aici efortul restaurator al acelei obediente cazone de care rade Ibrian impreuna cu manualul sovietic de ateism, care a stat la baza unei reforme nationale in alimentatie si igiena personala in Statele Unite.

Un alt aspect al marxismului lui Sorin Petrof este relatia intre munca ca alienare (Marx) si penitenta eticii protestante ca mantuire prin fapte/munca. In cuvintele lui Walter Benjamin, crestinismul s-a transformat in capitalism si capitalismul este religie.

Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin. Stiu ca poseda uneltele intelectuale ale unei dezbateri constructive de pe pozitie opusa din care toti am avea de castigat. Din pacate ne-a oferit doar coji de seminte.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →