Etica vetero-testamentară

24 martie 2014 de 333 comentarii

În definiția psihologică seculară, moralitatea reprezintă suma comportamentelor și intuițiilor ereditare care au rolul de a inhiba egoismul, încurajând comportamentul responsabil și asigurând bunul mers al unei societăți. Comportamentul moral decurge din interacțiunea socială. Există teorii foarte bine argumentate care explică originea comportamentului moral. Pentru creștinii conservatori, aceste idei par innacceptabile, întrucât par să Îl scoată pe Dumnezeu din ecuație. Fără o normă scrisă (Biblia, Decalogul), omul ar fi incapabil să ierte și să iubească semenii. Pentru a analiza această pretenție, este necesar să înțelegem etica vechiului Israel, așa cum transpare din Vechiul Testament.

Legea Ceremonială
Levitic 18.5: ”Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele.” La primirea ei, poporul promite să respecte Legea. Drept răsplată pentru ascultare, Dumnezeu le promite prosperitate materială și pace. În caz contrar, le promite blesteme: pedeapsă divină, război, foamete și molime. Existau două motive pentru care un evreu respectă Legea: a. obligativitatea ascultării poruncilor lui Yahweh și b. teama de contaminare.

a. Poruncile divine – obligatorii
Pentru un evreu din vechiul Israel, dilemele etice contemporane ar fi fost irelevante! El nu ar fi fost interesat de binele concret, utilitar, pe care l-ar fi putut face semenilor. Tot ce conta era ascultarea absolută a Legii. Întrucât omul care împlinește legile și poruncile Torei ”va trăi prin ele”, respectarea lor avea prioritate în fața binelui făcut semenilor.
Marcu 7.11: ”Voi, dimpotrivă, ziceţi: Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine”. 
Numeri 15.30 ”Dacă cineva, fie băştinaş fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său”. Pedeapsa capitală era valabilă și în cazurile de întinare ceremonială: Numeri 19.13 ”Cine se va atinge de un mort, de trupul unui om mort, şi nu se va curăţi, pângăreşte cortul Domnului; acela să fie nimicit din Israel.” 
Dintre străini, anumite popoare erau proscrise, iar evreii aveau un mandat divin de exterminare. Un evreu credincios îndeplinea toate aceste îndatoriri, fără remușcări și dileme. Singura lui temere era aceea de a nu călca vreo poruncă divină. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Cu Iacob Coman despre interpretarea Bibliei

28 ianuarie 2014 de 95 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , ,

Sensul unei Afirmatii Scandaloase

7 iunie 2013 de 17 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , , , ,

Atena

21 martie 2013 de 76 comentarii

Înregistrat sub Video Tagged with , ,

De la ultimul papă la ultimul om

10 martie 2013 de 69 comentarii

Cardinalul Ratzinger a comis păcatul care duce la moarte (sau sinucidere profesională): INCORECTITUDINE POLITICĂ. Mai precis, a atacat Islamul și postmodernismul în numele raționalismului apusean. Un alt păcat care poate duce la moarte, în sens mult mai prozaic, este acela de a refuza (spre deosebire de predecesorii săi Pius XII și Ioan-Pul II) să fie agentul unor puteri care se consideră dincolo de bine și rău. Cine are urechi, să înțeleagă.

Din punctul meu de vedere, singurul lui păcat real este acela de a se fi întors împotriva la Vatican II după ce a fost unul din suporterii cei mai articulați ai Connclavei. Un păcat care i se poate ierta în vederea formidabilei competențe intelectuale cu care a făcut-o.

Omul modern a fost învățat să meargă în prima copilărie de către călugări medievali ca Petrarca, Occamus sau Dun Scott. Pentru a duce blasfemia mea până la capăt, voi recunoaște încă odată că Erasmus a avut dreptate și Luther a geșit. Am încheiat comentariul la Marea Luptă.

Gestul ultimului papă nu a fost înțeles de idiocrați. Benedict XVI a caracterizat pontificatul său ca pe un timp în care ”Dumnezeu pare să doarmă”. Este un eufemism. Un mod de a-ți scoate pălăria și a declara cu eleganță clasică ”Sie haben das Spiel gewonnen, meinem Herrn: Gott ist tod.” Cu alte cuvinte, a sosit timpul pentru ultimul om. Spune Zarathustra:

”Nici un păstor, și o turma! Toată lumea vrea același lucru, toată lumea este același om: cine se simte diferit merge de bună voie la casa de nebuni”.

 Sau la mânăstire.

Pentru a fi mai articulat, Benedict XVI și-a întrerupt mandatul pentru a transmite un mesaj: ”Eu sunt ultimul papă”. Ceea ce urmează este repetarea marxist-hegeliană a tragediei ca farsă.

Vale, Magister Petrus Romanus.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Via crucis

14 februarie 2013 de 89 comentarii

Intr-adevar (iata cum strajuiesc fantomele textul!), credinciosul naiv si necredinciosul dus pe la biserica rateaza in egala masura actul credintei, de vreme ce ambii nesocotesc mitul ca mit. Cel dintii tine mitul drept indice al realitatii, cel de pe urma detine mitul ca exercitiu de putere. Adevaratul (ptiu, drace!) credincios se simte acasa in mit ca mit. Mitul ii e singura realitate, gaseste in mit darul si prilejul de daruire. Adevaratul (iarasi zic, apage!) credincios a facut drumul lui Derrida de la „il n’y a pas de hors-texte” la „tout autre est tout autre”. Doar asa ramine credincios mitului (indiferent ca e credincios teist sau ateu).

Acum, nu stiu cum si la ce bun ar trebui luata biserica inapoi (expresia lui Edi). Biserica e de doua mii de ani, ba chiar dintotdeauna a necredinciosilor si a fundamentalistilor. Sociologia bisericii nu tolereaza decit necredinciosi si fundamentalisti. In biserica se reinventeaza la nesfirsit zidul de despartire si naivitatea. Credinciosul, „adevaratul credincios” de mai sus, sfirseste mereu pe cruce. Unde ii e locul. Si de unde rosteste impacat „acesta este trupul meu, luati, mincati!”.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Se dau fagaduinte

24 decembrie 2012 de 44 comentarii

Un studiu recent arata ca mainile noastre nu au evoluat nici pentru munca (cum sustinea Engels), nici pentru a mangaia, (cum cred hippi), ci pentru lupta. Pumnul strans, ni se spune, este o formidabila maciuca naturala. Folosirea lui este o stiinta si o arta, probabil una dintre primele inventate de om.

Este un fapt care readuce in discutie mesajul lui Isus. Predica de pe munte este cea mai radicala reforma a folosirii maini. Pavel a reinterpretat Geneza 3, transformand o naratiune care condamna femeia la sclavie sexual-reproductiva si omenirea la sclavie rasiala fata de poporul “ales”, intr-o condamnare si rascumparare a naturii umane. Evanghelia este vestea cea buna despre un Dumnezeu luat la pumni. Theologia Crucis este rastignirea mainii care a evoluat sa fie pumn.

Dusmanul acestei teologii nu este secularismul sau stiinta evolutiei ci iudeo-crestinismul pugnacios. “Daca Adam ar fi pus pumnul pe Eva ca un adevarat barbat nu trebuia sa moara Isus”. “Avem nevoie de pastori care sa bata cu pumnul in amvon sa sara Biblia”. “Cine cruta pumnul nu isi iubeste copilul”. “Dumnezeu cand bate, bate cu bata” (adica cu pumnul evoluat ). Nu am inventat nci unul din pugnaforismele de mai sus.

Richard Dawkins (un tip care cere pumni) ne intreaba retoric ce am gandi despre cineva care a trait si a prosperat in ghettoul din Chicago. Intrebarea are ca scop sa introduca conceptul genei egoiste. In limbaj biblic, samnta lui David. Cel care omora leul cu pumnul gol. Si omora femei si copii ca sa nu afle filistenii de raidurile lui. David cel care a dus iubitei sale un buchet de flori. Sau nu erau flori? David care si-a ucis prietenul sa-i ia sotia. David care taia oameni cu ferastaul si-i ardea in cuptoare de vii. Om dupa inima Domnului.

Theologia crucis se reduce la doua propozitii simple. Prima: Isus a luat ADN-ul lui David si s-a rastignit imporeuna cu el. A doua: Isus a executat prin rastignire voluntara pe Domnul care l-a gasit pe David dupa inima Lui (observati majuscula). Ladies & gentlemen, acesta este scandalul crucii, daca puteti suporta adevarul.

Daca nu, biserica la care mergeti va ofera o alternativa confortabila de iudeo-creationism. Mai ales, nu lipsiti de anul nou ca se dau fagaduinte.

 

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

De ce este important Robert Brinsmead

17 decembrie 2012 de 66 comentarii

Argumentul cel mai des amintit impotriva lui Brinsmead este acela ca si-a schimbat pozitia de trei ori. Ca si cum incapacitatea de a recunoaste ca ai gresit este o virtute. Ceea ce face ca Brinsmead sa fie important este insa faptul ca evolutia lui urmeaza pana la capat o linie logica care decurge in mod necesar din premisele Adventismului.

Brinsmead face prima lui descoperirie in timpul anilor de seminar de la Avondale. Preocuparea fundamentala a adventismului istoric este eradicarea deplina si definitiva a pacatului in ultima generatie. Tinand cont de originea lui reformista, era de asteptat ca Brinsmead sa fie aici un radical in cautarea unei solutii clare. Spre surprinderea lui, toata literatura denominationala referitoare la problema desavarsirii eschatologice nu este altceva decat o imensa colectie de non sequiturs.

Brinsmead gaseste la Luther si Calvin claritatea care lipseste profesorilor sai de seminar. Pacatul original este inerent naturii umane pana la glorificare. De aceea indreptatirea prin credinta este forensica. Cine nu a inteles aceasta crede intr-o alta evanghelie. Sa fie anatema. Indreptatirea intrinseca a ultimei generatii trebuie deci sa fie glorificarea ei secreta. “Omul glorificat nu mai poate sa pacatuiasca” – spune Augustin. Sigilarea este tranzitia de la biserica luptatoare la biserica biruitoare. Ceea ce reformatorii nu au inteles este faptul ca aceasta are locul in contextul istoriei.

Precis. Logic. Seducator. Nu este surprinzator faptul ca Brinsmead a devenit conducatorul unei miscari mondiale. Oameni ca el isi petrec de obicei restul vietii aparandu-si idea cu dintii. Dar Brinsmead nu este un om obisnuit. Cand Desmond Ford si Edward Heppenstall arata la doua fisuri in sistemul sau, prima fiind aceea ca este fundamentat pe o sursa extra-biblica (EGW), a doua ca EGW face afirmatii care se anuleaza reciproc referitor la desavarsirea eschatologica, Brinsmead cedeaza.

Faza a doua a lui Brinsmead este definita de aplicarera teologiei reformatiunii la Adventism. Mai exact, de teologia lui Desmond Ford. Cei mai multi dintre urmasii sai nu-l vor urma. Perfectionistii vor fugi de un leu, se vor intalni cu un urs, si vor fi muscati in secolul XXI de serpi veninosi pe care nu este nevoie sa-i numesc. Dar Brinsmead merge iarasi pana la capat. Teologia reformatiunii i-a dezvaluit contradictiile interne ale perfectionismului ultimei generatii. Critica textual-istorica a reformatiunii il va conduce la realizarea lipsei de fundament epistemologic a filosofiei evanghelice. Luther si Calvin sunt morti.

Brinsmead devine un secular-umanist angajat in diferite forme de activism social. Cautarile lui au murit in pustie. “V-am spus noi” – a fost substanta reactiei in diverse forme. Dar Brinsmead renaste intr-o a treia depasire a limitelor educatiei sectare. Nu mai este vorba de teologie sau critica istorica, ci de stiinta originilor.

Brinsmead este deja prea batran sa devina un nou Teilhard, dar semintele unui astfel de sistem se gasesc in eseul sau Jeshua ben Adam. Pentru cine citeste fara prejudecati este surprinzatoare consecventa cu care urmareste pana la capat preocuparea sa initiala, desavarsirea eschatologica a omului, in context contemporan.

Mi-l imaginez pa Brinsmead urmarind impacat ultimul asfintit de soare la ferma lui din Australia. “Ce ati venit sa vedeti in pustie? O trestie clatinata de vant?”. In nici un caz. Trestiile clatinate de vant poarta haine moi. “Atunci ce ati venit sa vedeti? Un profet”?

Un profet?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Ce-i de facut?

11 decembrie 2012 de 59 comentarii

Unii isi amintesc probabil ca am avut o prezentare video sub genericul de mai sus. Idea pe scurt era aceea ca trei oameni au scris fiecare o carte cu acest titlu: Cernisevsky, Tolstoy si Lenin. Incercam sa cantaresc doua solutii radicale: anarhismul crestin-iluminist si revolutia. Un lucru este clar: cand biserica l-a anatemizat pe “contele scrantit in Hristos” (Lenin) a deschis usa pentru Rasputin, care a devenit autorul celei mai importante “self-fulfiling prophecy” din secolul XX: aceea ca moartea lui va fi urmata de sfarsitul Romanovilor si al Rusiei imperiale.

Partea tragica este aceea ca nici una din cele doua solutii propuse nu a rezolvat problemele sociale din Rusia. Daca este vorba insa de salvarea sufletului, Tolstoi cu siguranta ca l-a salvat pe al sau.

Ce-i de facut? Cand adevarul si dogma sunt in conflict, minciuna devine un fel de a fi cinstit pentru un un pastor. In sensul unui “non-disclosure agreement”. Este necinstit sa il calci, deci este necinstit sa spui adevarul. Bun venit in secolul eticii corporatiste.

Dar un pastor trebuie sa spuna adevarul. Asadar, pentru ca minciuna sa nu fie minciuna, ai datoria sa te minti pe tine insuti mai intai. Sau daca nu poti sa te minti, fii macar atat de cinstit sa te lasi de meserie.

Mai intai, cred ca atunci cand cineva se afla intr-o pozitie de la care se asteapta o directie spirituala, nu trebuie sa renunte la ea numai pentru ca exista adevaruri inconfortabile pe care le recunoaste. Un orb nu poate calauzi alt orb.

In al doilea rand, am sentimentul ca optiunile sunt limitate la a alege intre un anarhism teologic umanist si o biserica totalitara in definirea adevarului. As vrea sa existe o a treia, dar nu vad cum.

Voi mai mentiona o observatie tolstoiana. Orice forma de putere devine “o conspiratie nu numai sa-si exploateze dar si sa-si corupa supusii”(Scrisoare catre Vasili Botkyn, 1957).  Exista o logica a istoriei care este acum la lucru in lumea crestina, si care duce in mod necesar la Rasputinism.  Iar Rasputinismul va duce la dezastru politico-religios.

Ce-i de facut? Daca nu poti salva lumea, macar salveaza-ti sufletul.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Tu si cu mine

4 mai 2012 de 211 comentarii

Vorbea apostolul, intr-o celebra pagina epistolara, despre credinta, speranta si dragoste. Despre cum primele doua sint efemere, doar cea din urma perena. Ei bine, ateismul este Imparatia lui Dumnezeu. Nu, nu pentru ca oglinzile au devenit (sau ar putea deveni vreodata) inutile, nici pentru ca utopiile au inceput sa-si gaseasca loc in realitate. Ateismul renunta la credinta si speranta (aceasta din urma in sensul ei apocaliptic), lasind loc, aici si acum, dragostei. Daca tinem cont ca omul Isus punea paharul cu apa oferit celui insetat mai presus de teologie si bucuria copilului tinut pe genunchi mai presus de dezmierdarile sinului lui Avraam, atunci ateismul (macar in versiunea lui naturalist-umanista) e mai crestin decit multe dintre crestinismele de azi si din toate timpurile.

Mi se spune uneori ca am devenit ateu dintr-un soi de dezamagire – l-am cautat pe Dumnezeu cum nu trebuie si, cind nu l-am gasit, am renuntat (resemnat sau dezgustat, dupa caz) la cautare. La care tin sa spun: nu, ateismul meu (ca al multora) nu este abandonarea disperata sau condescendenta a cautarii de Dumnezeu, ci forma ei cea mai onesta, cea mai temerara, cea mai implinitoare. Ateismul nu este un esec, dupa cum credinta si speranta nu sint un succes. Isus si apostolul propuneau, ca indice al apropierii de tinta, masura dragostei. Ateii ii iubesc.

Celor care, in pofida proprietatii termenilor, sustin ca e nevoie de mai multa credinta pentru a fi ateu decit credincios, le zic ca la carte: putin credinciosilor!

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →