Ce am invatat de la spiritul profetic si de la marxisti

11 iunie 2015 de 15 comentarii

Pentru a vedea ca aceasta optica asupra intruparii nu este singulara (si nici in cazul meu asta nu dovedeste mare branza – cu exceptia unei posibile filiatii de idei) e suficient sa se consulte unii precum Warfield, sau dintre contemporani Gaffin Jr. si Lane Tipton. Dar, ma scuzati, am uitat ca nu citim la greu decat marxisti si spirit profetic.

Asa grait-a Ibrian.

Teologia mea nu este o extensie a spiritului profetic ci efectul deconstructiei spiritului profetic. La fel ca mormonismul sau turnul de veghe, adventismul este o religie a propriei carti. Noi recunoastem in procesul de inscripturare, canonizare, ortodoxie si sacerdotiu adventist o recapitulare a iudeo-islamo-crestinismului istoric.

Marxismul a trecut prin acelasi proces de inscripturare, canonizare, ortodoxie, sacerdotiu, inchizitie si razboaie religioase ca toate religiile cartii. Marxistii secolului xxi sunt deconstructionisti ai lui Marx. Cartea lui Derrida, The Spectres of Marx, ne ofera deconstructia acestei deconstructii.

Am invatat ceva de la Derrida: fantoma care bantuia prin Europa in secolul XIX a fost exorcizata de marxismul canonic. Cand canonul marxist si preotia marxista s-au prabusit in 1990, fantoma a iesit din mormant si a inceput sa bantuie iarasi.

Anticipam cu bucurie falimentul bisericii si demisia canonului. O fantoma uitata se va intoarce din mormant.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Ibrian, catacombele nu au vitralii

10 iunie 2015 de 15 comentarii

Maxim numeste ratiune ceea ce Bertrand Russell numeste greseala grecilor: notiunea ca sintaxa gandirii si a limbajului este reflectarea logosului transcendental in sufletul rational. Metafora clasica a acestei prejudecati ramane mitul pesterii.

“Scientismul mut”, pe care mi-l imputa Ibrian, ar fi, in contextul acestui mit, conversatia despre umbre a celor legati cu spatele la lumina. Reprosul implica idea ca ar exista un limbaj pentru a vorbi despre formele ale caror umbre sunt proiectate pe peretele pesterii de lumina care vine prin gura ei.

Ca un astfel limbaj ne eludeaza o arata insusi Plato, atunci cand il lasa pe Socrate sa-si conduca interlocutorii intr-o regresie infinita de definitii si definitii ale definitiilor la aporia. De unde si respingerea cuvantului scris ca falsa filosofie. Adevarata filosofie este dialectica, si adevarata dialectica este orala. Este interesant ca Socrate reuseste sa ajunga la un singur absolut, si acesta este geometria. Scientismul mut?

Plato l-a tradat pe Socrate asa cum cum crestinii l-au tradat pe Isus: prin metafizica logosului. Si pentru ca prejudecata grecilor nu este deplina fara prejudecata iudeilor, care este prejudecata scrisului, Maxim si ai lui l-au bagat pe Plato in cristelnita si au scos afara mostruozitatea logosului intrupat in litera.

Asa ajunge Socrate sa bea a doua oara otrava grecilor si Isus sa fie rastignit a doua oara de litera iudeilor. Biserica este pestera lui Plato cu vitraliile proiectand iluzia formelor eterne.

Oamenii au inventat cunoasterea in pesteri atunci cand au inceput sa picteze viata reala la lumina facliilor aprinse de ei. Catacomba este intoarcerea de la iluziile pesterii lui Plato la adevarata lumina din pestera, cea a focului facut de oameni. Caci afara din pestera nu putem oricum privi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Pretentii din bezna

3 iunie 2015 de 23 comentarii

„… n-am recunoaște Rațiunea Care a venit la noi, pentru noi, ca noi, prin trup, și S-a îngropat prin silabe și litere pentru simțirea care întoarce spre sine toată puterea minții din noi.” (Maxim Marturisitorul – Ambigua, II, 27)

In cele mai recente incursiuni ale sale prin catacombe, Edi prezinta falimentul demersului de a prinde in cuvinte fluxul adevarului. Doua lucruri fac propriul demers al lui Edi demn de deriziune: nu ne-a definit niciunde „adevarul” (si ar fi fost autoreferential sa o faca) si in emisiunea sa a folosit, cum le spune alora,…..”cuvinte”. Dar am aflat de asemenea ca adevarul spuselor lui se va proba in „viitor”, care, in tot cazul, nu este „viitor” propriu denotat si pana la care se vor petrece tot felul de „vedenii”.

Pozitia lui Edi nu este surprinzatoare: el este nemultumit de caracterul precar (in opinia sa) al discursului teologic. In cazul scientismului mut al lui Edi, nu doar ca mintea nu poate exercita o supervenienta asupra cortexului pentru a genera ceva precum un limbaj care excede statutul de epifenomen fizic, dar nici macar Dumnezeu nu poate controla felul in care sunt folosite cuvintele – astfel incat acestea sa dobandeasca o eficienta comunicativa trans-generationala. Ca limbajul este un instrument cat de cat adecvat in a ridica pretentii legate de adevar o arata chiar faptul ca Edi respinge crezurile sau declaratiile confesionale. De ce le respinge? Nu pentru ca ar crede ca nu le intelege sau pentru ca le considera perfect opace (ceea ce ar fi de asteptat, daca ar fi consecvent), ci pentru ca le intelege si le considera false. Oamenii din diverse culturi si generatii reusesc sa comunice si sa pastreze in forma verbala castigurile cognitive – lucrul asta e aproape de natura evidentei.

Pe de alta parte, Edi nu e logocentric pentru ca nu e Logos-centric. Il informam pe crestinul autentic Edi ca Eshatonul a avut deja loc in Hristos (nu avem nevoie de „viitor” pentru a valida aceasta afirmatie) si ca posibilitatea exprimarii verbale a unei teo-logii este un act de condescendenta divina, inseparabil de Intrupare.

La un moment dat, se pare ca necazul lui Edi este de ordin metodologic: adica adevarul (whatever that means) curge si litera il ucide. Acum, ce o fi fiind acela „adevar”, daca il separam de „faptul”de a fi un atribut propozitional?

Cuvintelor lui Edi si cuvintelor lui despre „cuvinte” nu le mai ramane, se pare, decat statutul de vibratii mecanice – lucru care nu ar trebui sa deranjeze pe cineva pentru care ele nu pareau utile, decat, poate, in asteptarea ad infinitum a unui viitor iluzoriu.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Problema Mortii

11 mai 2015 de 289 comentarii

images Versiune audio

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Evanghelia ca horror autorizat

9 mai 2015 de 9 comentarii

(sequel de la Evanghelia ca cinematografie)

Literatura de fictiune horror formeaza un gen literar care este destinat sau are capacitatea de a speria cititorii, de a le induce sentimente de groază și teroare, de a-i soca, de a le crea repulsie sau dezgust. Cateva din temele specifice: supranaturalul, moartea, viata de dupa moarte, raul, forte demonice. H.P. Lovecraft, unul din parintii genului fantasy horror spunea: Cea mai batrana si mai puternica emotie a omenirii este frica si cea mai batrana si mai puternica forma a ei este frica de necunoscut.

Paradoxal (evanghelie=veste buna), din punct de vedere formal dar si dupa continut, cele patru evanghelii canonice pot fi incadrate la genul literar numit fictiune de groaza: personajul principal e invaluit in supranatural, se lupta spectaculos cu demonii, manipuleaza natura (opreste vantul, usuca copaci, omoara porci), inviaza mortii (uneori dupa mai multe zile de degradare naturala), pare coplesit de rau, moare dar inviaza, se inalta catre o alta lume levitand. Adauga o muzica pe masura si sperietura e garantata.

Vreau sa exemplific mai jos, prin trei exemple din cultura populara, felul in care evanghelia poate trece de la gen literar la realitate horror:

Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Ghilotine pentru pastori si preoti

28 aprilie 2015 de 6 comentarii

Daca astepti o dezvaluire despre ghilotinele pregatite de atei pentru crestini, (sau, in alta varianta, de ateul Francis pentru “adevaratii crestini”), articolul nu este pentru tine. Totusi, inainte de a iesi, o dezvaluire despre ghilotina: nu a fost intrebuintata pentru a face martiri crestini.

Ateismul Revolutiei Franceze este o caricatura imprumutata de „Marea Lupta” din foclorul bisericesc al timpului. In perioada cea mai radicala – (uciderea “celor doi martori” in „Marea Lupta”) – Revolutia a intronat cultul Fiintei Supreme. Respingerea ateismului a fost justificata de Robespierre: „ateismul este atitudinea aristocratului care crede ca nu are nici o responsabilitate fata de istorie”. “Après nous le déluge”, spunea Madame de Pompadour.

Ce legatura avea Dumnezeu cu Revolutia? Rasturnarea ordinii existente, consacrata de biserica si monarhia de drept divin, este legitimata, (la fel ca in Revolutia Americana), de apelul la ceva ce se afla deasupra istoriei: Dumnezeu si eul transcendental care nu este conditionat istoric. Acesta este Illuminsimul si etica Kantiana.

In limbaj postmodern, Faucault defineste subiectul uman ca pe un “dublet empiric-transcendental”, eul transcendental fiind o iluzie necesara care face posibila cunoasterea si libertatea umana.

Indiferent daca Dumnezeu si eul transcendnetal au realitate ontologica, ca la Kant, Robespierre si Jefferson, sau doar virtuala, ca la Foucault, amandoua sunt operative in istorie. Fara subiect transcendental “nu sunt timpurile sub om ci bietul om sub timpuri”, cum spune cu resemnare Miron Costin.

Pentru Robespierre, ghilotina este soarta bine-meritata a slujitorului public care nu se ridica deasupra eului empiric in momentul Revolutiei. In limbajul Evangheliei, a celui care refuza crucea. Din acest punct de vedere, preotii si pastorii moderni ar trebuii ghilotinati.

Nu am spus martirizati.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , ,

Evanghelia ca cinematografie

25 aprilie 2015 de 18 comentarii

Cum ar fi daca viata lui Isus, asa cum o stim din evanghelii, tocmai s-ar desfasura undeva, intr-un colt de lume,
iar Hollywood-ul ar insarcina 4 regizori/producatori sa realizeze cate un material, la libera alegere, despre acele intamplari curioase?
Oare, maestrii ar fi preocupati sa produca ceva ‘adevarat’ din punct de vedere istoric? Ecranizarile lor ar fi deschise interpretarii sau ar reprezenta o opinie absoluta?

In mod frecvent aud crestini repetand: evanghelia dupa x este istoria vietii lui Isus sau evanghelistul y spune ca Isus a facut asa deci este adevarat. In cele din urma, o abordare asa simplista il conduce pe credincios intr-o cursa infernala si imposibila in rezolvarea zecilor de nepotriviri dintre evanghelii.
Evanghelistii nu pot fi pusi de acord cand si unde s-a nascut si a copilarit Isus, ce a zis sau facut intr-o ocazie sau alta, la ce ora a murit, ce a zis sau facut dupa inviere, etc. Ba inca, tocmai evanghelistul care se presupune ca a fost martor ocular (Ioan) si ultimul supravietuitor este cel mai putin interesat de detalii istorice sau de consecventa cu scriitorii dinaintea lui. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

A acceptat Isus vinul pe cruce?

22 aprilie 2015 de 9 comentarii

Amestecul de vin sau otet cu fiere era un narcotic, pregatit de femeile de clasa inalta din Ierusalim, pentru evreii rastigniti. Romanii acceptasera narcoticul ca pe un compromis. Roma intelegea politica de spectacol. Scopul torturii publice a fost intodeauna aceea de a arata puterea statului asupra oricarui corp aflat sub jurisdictia lui. Evreii obtinusera dreptul la anestezie ca pe o cenzura religioasa la pornografia puterii straine. Omorarea cu pietre era alta poveste.

Matei si Marcu spun ca drogul i-a fost oferit de doua ori. Prima oara, Isus l-a gustat dar a refuzat sa-l bea. A doua oara, un soldat a alergat sa-i ofere vinul, atunci cand Isus a strigat “Eli, Eli, lama sabachthani”. Marcu spune ca soldatul ar fi spus de asemenea: “Lasati sa vedem daca va veni Ilie sa-L coboare de pe cruce!”. Matei spune ca “ceilalti” i-au spus romanului: „Lasa sa vedem daca va veni Ilie sa-L mantuiasca.”

Cine sunt ceilalti? Sarcasmul este oferit in idiom apocaliptic si are sens doar in aramaica. Roma e dura. Ierusalimul e sadic.

Nici unul dintre cei doi evanghelisti nu ne spunea daca Isus a acceptat sau a refuzat vinul a doua oara. Ioan ne spune ca l-a baut.

Care este adevarul istoric? Aici putem vorbi iarasi despre abuzul de istorie. Explicatia cea mai abuziva este aceea ca Isus ar fi acceptat vinul a doua oara ca simbol pascal. Adevarul care ma intereseaza se afla insa “pe buza istoriei” (multumesc Ibrian).

Refuzul lui Isus are loc la inceputul torturii. Este refuzul drogului, nu doar in sens chimic. Mai precis, este refuzul capitularii in fata neputintei umane. Isus este deasupra istoriei, intr-un scenariu inscris in sulurile atemporale ale Cartii. “Eli, Eli…” exprima momentul caderii in istorie. Isus este acum doar o alta victima neputincioasa a justitiei strambe si cruzimii semenilor, care striga zadarnic catre un cer prea indepartat.

Ioan nu spune nimic despre “Eli, Eli…”. Isus ar fi spus doar “mi-e sete”: nevoia elementara a muribundului, fara nicio incarcatura teologica. Soldatul alearga sa-i ofere vinul, manat de solidaritatea celor care cohabiteaza pe aceiasi parte intunecata a istoriei. Isus este acum fratele lui pentru ca a coborat acolo unde violenta perpetua si moartea sunt singurele certitudini. Camarad sau dusman, invingator sau invins, cel care a luptat bine are dreptul sacru la vinul amestecat si lovitura de gratie. “Bea evreule, fratele meu, vinul este este tot ce avem impotriva mortii” – spune legionarul cu fata aspra. Isus a baut vinul. Apoi a murit fara sa strige triumfatorul „s-a savarsit”. Asa ne spune Ioan. Mesajul e clar. Isus a murit in istorie.

Pavel ne spune doua adevaruri inacceptabile. Primul: revelatia in istorie a lui Dumnezeu este posibila doar pe cruce. Dumnezeu nu poate fi vazut decat in momentul mortii. Al doilea: noi am inviat impreuna cu Hristos “in locurile ceresti” adica in afara istoriei. “De ce-l cautati pe cel viu intre cei morti”?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Ibrian, eu nu ciocnesc oua de Paste

19 aprilie 2015 de 13 comentarii

Este un joc pe care il cunoastem din copilarie. Se joaca cu oua vopsite: ”Hristos a inviat” – cioc, cioc. Oul mai tare castiga.

Ibrian ne-a provocat la concursul oului de paste. Las pe seama oaspetilor sa decida daca oul sau s-a dovedit mai tare sau mai fragil decat al celorlalti favoriti ai grandslamului. Eu il voi lasa pe Ion Barbu sa raspunda la intrebarea daca locul Inviereii este pe buza Istoriei, sta in gat, sau trebuie inghitita si digerata.

E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în clestar,
Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul
În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi – întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou – simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.
Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă – în soare si cunoaste !

*

Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar…
A mortii frunte – acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.

*

Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă – în pacea – întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

Adevarat a inviat, Ibrian. Dar lasa nefacutul in pace. Nu-l manca, ca nu face bine la colesterol, si nu-l pune la clocitoarea istoriei ca ies monstrii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Obiectivism de la marginea buzei

17 aprilie 2015 de 22 comentarii

„Am vrut doar sa arat aspectul subiectiv al adevarului istoric. Isus putea fi la fel de bine fiul lui Pantheras, Maria putea avea conversatia cu Gabriel ca un defens mechanism, Isus putea avea halucinatii pe cruce, fara ca asta sa stirbeasca adevarul profund al teologiei logosului intrupat.Pe de alta parte, incercarea de a stabili adevarul/neadevarul obiectiv prin abuz de istorie nu duce nicaieri.” Edi

Daca toate spusele despre Isus pot deveni lejer fictiuni istorice si mai toate „logiile” puse pe seama sa pot fi compilari tarzii de autenticitate dubioasa, impresia mea nu este ca asta nu stirbeste „adevarul profund al teologiei logosului intrupat”. Si asta din doua motive: nu este vorba in acest context de niciun fel de adevar (let alone – unul profund) si un logos intrupat este unul necesarmente intrupat intr-o istorie obiectiva (obiectuala- „s-a facut carne”) sau nu avem de a face cu nicio intrupare – punct.

„Karl Heim a remarcata odata in gluma, intr-o conversatie particulara cu mine, ca de cand Karl Barth a relocalizat invierea lui Isus la ‚buza’ istoriei, istoricii din Europa, in ciuda eforturilor herculene de a descoperi o astfel de buza, nu au fost capabili sa o localizeze. ” […]”Barth implica faptul ca revelatia nu a fost data intr-un eveniment istoric obiectiv, care sa poata fi cunoscut in principiu in fara credintei personale” (C.F.H. Henry)

Plasarea lui Iisus in afara istoriei face irelevanta orice discutie despre el si despre teologia crestina. Naratiunile care-l privesc nu sunt defel foarte reusite stilistic si nici planul actiunii nu e foarte captivant. Orice copil poate remarca – daca nu a fost de-adevaratelea, nu prezinta vreun interes. In acest context „logosul intrupat” este o sintagma lipsita de sens, care esueaza in a se referi la ceva identificabil si in a fi supusa unui discurs cu o urma de pretentie publica. Iti ramane doar un subiectivism cras sau un ateism cinstit.

Invierea ramane doar o nota marginala a unei lecturi ce ignora orice pretentie a textului la extra-textual. Daca ar fi sa-l parafrazez pe unul dintre autorii mei preferati as spune ca Edi ne mai poate vorbi doar de o inviere a Hristosului „lui”.

Daca Hristos pica de pe buza istoriei, ingerii nu il vor prinde, pentru ca au disparut si ei din istorisire.

Hristos a inviat!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →