Adventismul lui Florin si Vasile

Da, e pe bune. Cind am aflat de mutarea disciplinara a lui Florin Laiu, i-am trimis felicitarile mele. „Promovarea” asta plutea in aer de ceva vreme – o adulmecam de pilda asta toamna. Face bine la suflet sa te afli din cind in cind si de partea cealalta a baricadei, transformat de ochiul binevoitor al unor prieteni din ciine credincios la stina in lup in blana de oaie. Evident, face si mai bine la suflet sa fii pur si simplu „epurat”.

Ii dau dreptate varului admin cind zice ca profesorul Laiu n-are nici in clin, nici in mineca cu directoratul unui centru de studii misiologice. Dar ce-i nou in faptul ca, dintr-un prost simt al datoriei (in ambele sensuri ale cuvintului), Florin accepta sa se iroseasca? Ma rog, sa lasam destinul profesorului in grija ingerilor care-i urmaresc cica foarte curiosi povestea.

Un pic mai interesanta pentru observatorul terestru e evolutia adventismului romanesc. Unui zelos descreierat al bisericii i se trece usor cu vederea faptul ca se intimpla sa fie si pedofil, in timp ce unuia dintre cele mai bine mobilate si lucide creiere ale bisericii, la fel de zelos, nu i se poate ierta ca uneori… gindeste. Eu cred ca nu mai e mult pina cind adventistii din Romania vor fi adventisti asa cum sint catolici catolicii din America – biserica zice ca e pacat sa folosesti contraceptie, o covirsitoare majoritate a enoriasilor ii arata bisericii degetul de la mijloc.

O critică la adresa seductivității Budismului

Urmărind ultima emisiune, mi-am amintit de un fragment pe care l-am citit acum ceva vreme, fragment ce se potrivește mănușă cu subiectul discuției lui Edi. Citatul propus aparține filosofului Slavoj Žižek și constituie o critică adusă budismului, curent a cărui seductivitate face din ce în ce mai multe victime. Precizez că textul este unul stufos, destul de greoi, dar care merită din plin atenția cititorului. Bold-uirile îmi aparțin.

”Chesterton also correctly linked this dark core of Christianity to the opposition between Inside (the immersion in inner Truth) and Outside (the traumatic encounter with Truth): “The Buddhist is looking with a peculiar intentness inwards.The Christian is staring with a frantic intentness outwards.” Here he is referring to the wellknown difference between the way the Buddha is represented in paintings and statues, with his benevolently peaceful gaze, and the way Christian saints are usually represented, with an intense, almost paranoiac, ecstatically transfixed gaze.This “Buddha’s gaze” is often evoked as a possible antidote to the Western aggressive-paranoiac gaze, a gaze which aims at total control, and is always alert, on the lookout for some lurking threat: in the Buddha, we find a benevolently withdrawn gaze which simply lets things be, abandoning the urge to control them. However, although the message of Buddhism is one of inner peace, an odd detail in the act of consecration of the Buddha’s statues throws a strange light on this peace. This act of consecration consists of painting the eyes of the Buddha.While painting these eyes, the artist cannot look the statue in the face, but works with his back to it, painting sideways or over his shoulder using a mirror, which catches the gaze of the image he is bringing to life. Once he has finished his work, he now has a dangerous gaze himself, and is led away blindfolded. The blindfold is removed only after his eyes can fall on something that he then symbolically destroys. As Gombrich dryly points out, “The spirit of this ceremony cannot be reconciled with Buddhist doctrine, so no one tries to do so.” But isn’t the key precisely this bizarre heterogeneity? The fact that for the temperate and pacifying reality of the Buddhist universe to function, the horrifying, malevolent gaze has to be symbolically excluded. The evil eye has to be tamed. Is not this ritual an “empirical” proof that the Buddhist experience of the peace of nirvana is not the ultimate fact, that something has to be when east meets west excluded in order for us to attain this peace, namely, the Other’s gaze? Another indication that the “Lacanian” evil gaze posing a threat to the subject is not just an ideological hypostasis of the Western attitude of control and domination, but something that is operative also in Eastern cultures. This excluded dimension is ultimately that of the act. What, then, is an act, grounded in the abyss of a free decision?

Recall C. S. Lewis’s description of his religious choice from Surprised by Joy—what makes it so irresistibly delicious is the author’s matter of- fact “English” skeptical style, far removed from the usual pathetic narratives of mystical rapture. C. S. Lewis’s description of the act thus deftly avoids any ecstatic pathos in the usual style of Saint Teresa, any multiple-orgasmic penetrations by angels or God: it is not that, in the divine mystical experience,we step out (in ex-stasis) of our normal experience of reality: it is this “normal” experience which is “ex-static” (Heidegger), in which we are thrown outside into entities, and the mystical experience signals the withdrawal from this ecstasy. Citește mai mult din acest articol

Nu pot sa nu marturisesc in favoarea cauzei care ma anima

Arius,

Nu este nicio dovada de ipocrizie sa pui umarul sa aduci sistemul pe care l-ai slujit aproape o viata intreaga mai aproape de viziunea care te calauzeste in prezent. Idealurile lui Edi pentru BAZS sunt mature, legitime, si se potrivesc realitatii. Iar tensiunea dintre pozitia lui si cea oficiala se va dovedi in cele din urma fertila si benefica pentru biserica in ansamblu, nu doar pentru cutezatorii care au inceput sa se deprinda cu exercitiul gandirii critice.

Eu am renuntat la o apropiata intrare in sistem si n-a trecut zi in care sa nu ma bucur ca m-am trezit suficient de devreme, dar asta nu inseamna in niciun caz ca eu as fi onest, iar Edi duplicitar. Drumul pe care Edi isi continua lucrarea este mult mai dificil si mai opresiv decat cel pe care am apucat-o eu sau chiar si tu, arius. Dar daca am posibilitatea sa ma raliez misiunii lui Edi chiar si in modul mult mai putin riscant pe care-l presupune statutul meu de laic, fac asta cu bucurie si constient ca fac ceea ce este Bine. Pun pasiune in activitatea mea pe O2 pentru ca ma doare sa-i vad pe multi scaldandu-se in aceeasi bezna in care m-am scaldat si eu in biserica, avand simultan impresia ca ma aflam in Seychelles sau Maldive si ca urmatoarea destinatie ar fi Edenul. Eu am pace interioara si sunt mult mai fericit si mai multumit cu viata mea de acum, asa ca nu pot sa nu va marturisesc in favoarea lepadarii ochelarilor de cal Made in Battle Creek.

Sunt multe lucruri in privinta carora nu sunt de acord cu Edi, dar este indubitabil ca sunt onorat sa fac parte din echipa lui si sa particip la proiectul lui cu final deschis.

PS: Rusine celor care au uitat principiul adevarului prezent al pionierilor adventisti, dar se agata cu indarjire de adevarurile provizorii pe care acestia le-au propus!

Alti clowni, alt razboi

Emailul care a fost lansat in seara cand unii prieteni din Romania au fost dezamagiti ca nu am fost concediat, este o conversatie veche. Am indoieli sincere ca as fi facut anumite afirmatii in forma si in contextul respectiv, dar nu am cum sa probez aceasta. Este onest sa spui cuiva ca il inregistrezi, pentru a-si pastra o copie, sa se poata apara in caz de calomnie sau inexactitate. Este absurd sa te bazezi pe versiunea celui care e iti intinde capcane. Faptul in sine ca nu am fost avertizat sa salvez logul ar trebui sa ridice intrebari. Inclinatia de a crede varianta mai putin favorabila face insa parte din natura umana, asa ca nu-mi voi pierde timpul cu explicatii.

Vreau in schimb sa clarific doua aspecte care tin de comportamentul uman. Voi incepe cu mine. Faptul ca un pastor predica evanghelia, si in acelasi timp recunoaste caracterul legitim al unor intrebari incomode, nu insemneaza ca este ipocrit. Am fost dusmanul falselor raspunsuri, nu al cautarii de raspunsuri adevarate. Mai mult, este datoria mea pastorala sa ma identific cu dilemele contemporane, nu cu cele de acum dooua secole.

Am mai degraba motive sa ma indoiesc de autenticitatea credintei care nu are intrebari, pentru ca aceasta este fie prefacuta, fie moarta. Inteleg ca unii ar vrea sa ma declar ateu si sa las amvonul pe seama fanaticilor si cabotinilor. Chiar daca voi fi concediat (probabil), sau exclus (posibil), din cauza acestui email, voi continua sa predic evanghelia. Stiu ca multi ar vrea ca biserica sa devina Korea de Nord. Suntem cativa care incomodam acest proces. Cand nu vom mai fi noi, vor fi altii. Parca Pavel spunea ca impotriva adevarului  nu se poate face nimic.

A doua problema de comportament il priveste pe prietenul CJ. Voi fi scurt si concis, si voi lasa reactiile pe seama cititorilor fara sa revin asupra afirmatiilor pe care le fac.

Oamenii incapabili de empatie (folosesc o locutiune pentru a evita termenul clinic), au un avantaj asupra noastra. Nu trebuie sa care cu ei un bagaj de sentimente sociale complexe. Acest vid launtric le da capacitatea sa citeasca foarte bine simtamintele semenilor. Din acest motiv sunt foarte manipulativi si pot proiecta harisma cu usurinta. In acelasi timp, un asemnea om nu are capacitatea sa-si controleze agresivitatea, si musca in cele din urma pe oricine se apropie de ei. Aviz celor cazuti in capcana harismei unei astfel de persoane.

In al doilea rand, atunci cand un astfel de om se arata dezamagit de cineva pe care il iubeste, si aseaza agresivitatea si actele antisociale pe seama acestei dezamagiri, ESTE SINCER. Problema este ca simtamintele noastre sunt responsabilitatea noastra. In cazul unor astfel de oameni, totdeauna altcineva este responsabil de simtamintele lor ranite. Si todeauna aceste sintaminte ranite sunt o scuza pentru manifestari zgomotoase si incalcarea regulilor pe care altii le respecta. Asa ca nu discutam aici problema sinceritatii sau iubirii fata de cel lovit pe la spate, (imi vine in minte tipul care l-a impuscat pe Lenon), ci faptul ca astfel de persoane traiesc cu iluzia sincera ca altii sunt responsabili de furiile lor.

Am crezut totdeauna ca CJ este sincer si autentic. Nu ca o virtute, ci ca o incapacitate de detasare critica de propriile impulsuri. Am stiut ca ne strica imagnea. Am stiut ca va sari la beregata intr-o zi. Si l-am tolerat.

Dezavantajul celor care au de carat bagajele empatiei si sentimentelor complexe.

Doar un gând….

Viaţa….
E un mister, iar în jurul ei s-au construit alte mistere.
De exemplu, axioma…adevăr fundamental acceptat ca real fără a fi demonstrat, socotit demn sau convenabil , evident prin sine însuşi.
Dumnezeu e o axiomă, El există prin sine insuşi, rămas acolo, în eter, în imaginar ca o sursă a existenţei, destinul implacabil al trăirilor noastre.
L-am clădit şi i-am făcut o casă în subconştient, L-am chemat şi a venit, este fixat în fiinţa noastră , ne sufocă în fiecare clipă, a ajuns de neclintit, o himeră a zbaterilor noastre lăuntrice.
Câţi au încercat sa-l dea jos , dar s-au temut de El şi atunci au pariat pe El. În El există totul, binele şi răul, teama şi bucuria , binecuvântarea şi blestemul, contradicţia şi legitatea, distrugerea şi creaţia.
Numai că….realitatea nu poate fi cuprinsă în axiome şi aşa s-au născut paradoxurile.
O axiomă nu poate pronunţa imperativ, indestructibil şi placid :” Eu sunt sensul, viaţa şi adevărul vieţii.”
Unii au încercat proslăvirea numelui lui Dumnezeu  printr-o sinergie între ştiinţă şi matematică , între infinitul mulţimilor şi mulţimea infinitului, folosindu-se de axioma alegerii : „ Pentru orice mulţime de mulţimi nevide există o funcţie care asociază fiecăreia dintre aceste mulţimi unul dintre elementele sale .”
Axioma alegerii l-a dus pe Pavel Florenski la ştiinţa divinităţii, acea „mulţime numită „ care capătă în spiritualitate un sens, o direcţie a cinstirii numelui lui Dumnezeu.
În „Stâlpul şi temelia adevărului „ Florenski a încercat o abordare  a conceptelor logice în dreptul religiei, distrugând prin ideile sale raţiunea ce încerca sa o rejecteze .
A pus pe edificiul matematicii, speculaţia , înţelegerea mistico-intuitivă şi obsesiile patristicii în care s-a născut.
Drumul paradisului construit pe cea mai logica dintre ştiinţe continuă sub povara greutăţilor sufleteşti, a deznădejdii sau a imposibilităţii de a depăşi viaţa cu problemele ei. Ce l-a făcut pe Georg Cantor, acest matematician ilustru al teoriei mulţimilor să cadă în capcana metafizicii, dacă nu decepţia , depresia cauzată de lupta confruntării cu această lume bolnavă , atinsă de maladia superficialităţii , a minciunii şi a lipsei de iubire ?
Unii teologi creştini au speculat opera lui Cantor şi au văzut în ea o trimitere la unicitatea infinității absolute a naturii lui Dumnezeu.
Cum mai putem ieşi din acest paradis în care numerele sunt porţi ale raţiunii ce deschid uşa către taina dumnezeiască ?
Desigur, paradoxul…
Din teoria multimii rezultă un paradox, paradoxul lui Russell.
Numele lui Dumnezeu, cinstirea acestui nume, construit pe o scară numerică speculativă , acest nume pus de unii deasupra multimii, infinitul marcat static şi grotesc pus sub semnul falsului şi adevărului, într-o antinomie.
De fapt,  Zermelo formulase deja o teoremă (“ pe orice mulțime se poate stabili o relație de bună ordonare “), dar Russell i-a pus amprenta publicităţii.
Pentru a demonstra că teoria naivă a mulțimilor enunțată de Cantor este inconsistentă, Russell a imaginat o mulțime specială, mulțimea tuturor mulțimilor care nu se conțin ca element, arătând astfel că noţiunea de mulţime a tuturor mulţimilor este contradictorie.
Paradoxul lui Russell sau paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor este un paradox logic .
În opinia lui Wittgenstein “este cel mai mare paradox al logicii şi matematicii contemporane ”.
Prima cauză a tuturor lucrurilor create ( dumnezeul raţiunii) o aporie….
Evoluând în înţelegere , intuiţia nu mai poate construi axiome , ci numai propoziţii.
În “Principia mathematica” a lui Russel există propoziţii primitive numite axiome, din ele pot ieşi propoziţii compuse, acceptate în sistem dacă pot fi derivate pe calea unor demonstraţii. La Wittgenstein  demonstraţia nu are nici o importanţă, pentru că toate propoziţiile valide logic sunt tautologii, iar o tautologie nu are nevoie de demonstraţie. O  tautologie este o propoziţie întotdeauna adevărată, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun.
“Eu sunt Cel ce sunt “ o tautologie numita Dumnezeu în propoziţia vieţii spirituale.
Ce este mai paradoxal ca alegerea ! O alegere inconştientă te poate proiecta într-o eroare , o alegere conştientă greşită poate fi câteodată decisivă în drumul către adevăr.
Sloganul :”Alege viaţa, ca să trăieşti” , are sens de reuşită numai sub forma “ Alege cu raţiunea atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat.”
De multe ori crezi că ai prins viaţa, esenţa …Dar, ea se sfarmă în mulţimi. Vrei să le strângi la un loc, dar e imposibil pentru ca nu mai încap în aceeaşi teorie a iubirii. S-au împrăştiat pe drum , în oniric, în deznădejde, în haos.
Şi atunci, lăsăm trecutul, suspiciunea, iluzia în marea uitării , pentru a ne clădi viaţa adevărată .