Biserica crestina, de la mitul lui Hristos la corporatie insolventa

20 ianuarie 2012 de 179 comentarii

Toate veacurile dovedesc cat de profitabil a fost acest mit al lui Hristos pentru noi si compania noastra, sunt cuvintele, inca disputate, ale lui Giovanni di Lorenzo de’ Medici, devenit papa in 1513, cunoscut si ca Leo X. Aceluiasi papa i se atribuie si cuvintele: Din moment ce Dumnezeu ne-a dat papalitatea, sa ne bucuram de ea, zicatoare de care nu prea a avut parte, ghinionul lui numindu-se Martin Luther si cosmarul numit Reforma. Daca darul profetic nu prea i-a functionat la ultima afirmatie, cel putin in prima se pare ca a fost bine inzestrat. In secolul XVI biserica era cu adevarat o corporatie multinationala, finantand regi si poeti.

Leo X probabil nu isi imagina ca biserica/companie al carei patron era, va avea o viata atat de lunga, cel putin in lumina noilor amenintari. Concurenta isi arata coltii la orizont, mai intai in Germania, apoi in Elvetia, extinzandu-se in Lumea Noua via Anglia si Tarile de Jos. SRL- urile exotice americane (fie ele de ziua a saptea ori propovaduind regate mileniale sau avand profeti pistolari, aparandu-si haremul) nu au pus prea mari probleme, mai degraba s-a vazut ca ciolanul era suficient de gras, putand inca sa hraneasca pe multi altii.

Imi vine in minte o alta apocrifa: Secolul XXI va fi religios/mistic/spiritual sau nu va fi deloc – Malraux. Din asta inteleg ca secolul XXI fie va avea suficienta carne de tun astfel incat afacerile Domnului sa prospere, fie se vor prabusi, varianta putin probabila pana la ora aceasta.

As vrea sa fac cateva conexiuni intre notiunea de biserica si cea de corporatie. Suntem invatati ca biserica nu este doar institutia ei ci, mai degraba, un trup spiritual, invizibil, sfant, universal (definitia teologica are ceva variatii, de la est la vest). La modul practic, definitia teologica e o fantezie: biserica se bazeaza pe un grup de persoane (actionari), care ii pun la dispozitie bani si resurse (capital), are nevoie de un grup de conducatori (management), se extinde folosind predicatori si evanghelizari (marketing), se multiplica prin nasterea de secte, organizate in jurul unui lider (transferarea capitalului de la o companie mare catre un investitor privat – privatizare), orice biserica noua se straduieste sa atraga membrii altei biserici (concurenta). Bisericile protestante au implementat, se pare, cel mai bine acest sistem. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Vina iubirii: Iubirea Lui e MULT prea mare

12 ianuarie 2012 de 221 comentarii

De Sărbători, am ocazia să merg la biserică în orașul meu natal, unde întâlnesc prezența unei persoane admirabile, pe care eu o respect mult (e unul dintre foarte puținii oameni pe care eu îi respect mult). Relația mea cu persoana în discuție este una profundă în sensul că deși aparent ne vedem foarte rar și ne vorbim extrem de puțin, între noi plutește un soi de reciprocitate pe care ne-o mascăm prin vorbe ironice aduse unul altuia, vorbe care însă nu deranjează, ci dimpotrivă. Așadar, merg acasă și-l întâlnesc pe acest om. Îl salut, ca de fiecare dată în stilu-ne ștrengăresc, și primesc din partea lui o privire categorică și-o replică tăioasă: ”Te-ai dat cu dușmanul!”. Neînțelegând unde bate afirmația lui și îndoindu-mă de faptul că omul ar fi internaut, îl întreb: ”Ce vreți să spuneți?”. Prefăcându-se puțin contrariat de întrebarea mea, răspunde: ”Scrii pe site-ul ăla, ăăă…” (părea că-i uitase numele). ”Oxigen – spun eu! Dar de unde știți?” ”Păi doar nu publici sub masă…!”. Nu mai țin minte ce am răspuns, dar, în orice caz, nu am vorbit despre lucrurile care mă interesau pe mine cu adevărat: de ce asociază acest spațiu cu ”dușmanul” (deși am niște bănuieli, hehe) și, în consecință, de ce încă îl frecventează. În schimb, senzația care a persistat în mine după această scurtă întâmplare a fost una de surprindere – nu m-aș fi gândit că persoana respectivă, care e un intelectual (aparent) conservator, ar vizita spațiul ăsta atât de conștiincios încât să remarce postările mele aici (care nu sunt multe la număr) – îmbinată cu entuziasm (că totuși urmărește ceea ce se întâmplă aici). Aș fi vrut să-l întreb niște lucruri (încă mai vreau), dar emoția momentului a spulberat orizontul unei discuții. Oricum, îl salut pe această cale și îl invit să citească cu atenție în continuare.

Am început cu aceastră ilustrație nu pentru că aveam nevoie să-mi rezolv în mediul ăsta virtual frustrarea de a nu fi întrebat niște lucruri la timp, ci pentru că, întâmplarea de mai sus a stârnit în mine un sentiment de vinovăție aparent nejustificată. Deși nu eram deloc de-acord cu afirmația lui referitoare la asocierea spațiului ăstuia cu ”dușmanul” (am mai primit ”avertizări” de genul ăsta din partea mai multora, însă nici una nu m-a atins/lovit), lucrul ăsta nu a anulat culpabilitatea transmisă de afirmația cuiva care reprezintă un model pentru mine, dintr-un anumit punct de vedere. Bunăoară, cheia interpretării vinovăției pe care am simțit-o, nu stătea în cuvintele-în-sine, în mesajul verbal rostit, ci în persoana, mesagerul acestui mesaj, persoană pe care eu o investisem cu autoritate și admirație. Ba mai mult, având în minte faptul că omul mă știe practic de când eram mică, a urmărit evoluția mea de-a lungul vremii și știind că îmi dorește binele (unul real, nu închipuit), spusele sale – cu care totuși eu nu rezonez nici emoțional, nici rațional – au produs în mine un impact mai mare decât m-aș fi așteptat. Altfel spus, îngrijorarea lui pentru mine izvorâtă din bune-intenții, mesajul lui negativ, dar un negativ venit din partea cuiva despre care știu că ține la mine, m-au umplut de vinovăție, și nu de plăcere sau – în cealaltă extremă – de revoltă, așa cum ar fi fost reacția normală.

Mergând mai departe pe această idee, aș vrea să ating un subiect extrem de dureros, poate unul dintre cele mai dureroase pentru creștinism. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Extincția sau Calviția?

9 ianuarie 2012 de 65 comentarii

“La început a fost Evoluția și Evoluția era cu Dumnezeu și Evoluția era Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin selecție și nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără selecție. Și Evoluția s-a făcut trup și s-a manifestat printre noi, plină de dovezi și adevăr. Și noi am privit la slava ei o slavă întocmai ca slava singurei născute din Nimic.” (Epistola către Fosileni 1,1-3)

Deci cum se plimba Evoluția printre ferigile grădinii Cambrianului în răcoarea zilei, după ce în prealabil sfârșise de selectat cam toate speciile cerului și pământului, s-a întâlnit cu două primate zglobii și mai cârlionțate care se jucau de-a v-ați ascunselea prin pomii din grădină. Adică pe străbunelu’ lu’ Neanderthal și pe-o strănepoată de-a lu’ Ardi și cărora le-a zis clorofilă-n față: “Puteți să vă cățărați prin toți pomii din junglă dar din bananierul binelui și răului sa nu mâncați pentru că-n ziua în care veți mânca o să vă cadă parul și-o sa mergeti scândură ca pinguinii.” Bineînțeles ca maimuța aia de Eva n-a ascultat și s-a repezit în bananier ca fata mare la bara de dans iar maimuțoiul ăla de Adam, ca de obicei s-a luat după ea. Cred că de-acolo vine și expresia că ce face omu’ face și maimuța.

După faza cu banana amândoi s-au trezit hairless. Eventual cu ceva fosile de păr din blănița primară, aciuiate stingher și ilegal prin zonele erogene, neurogene și sudoripare și niște mărar keratinos pe picioare dar care se putea rezolva ușor și dureros cu-o infuzie de ceară aplicată. În rest goi flintă. Datorită cojilor de banane rămase în urma actului evolutiv, amândoi au căzut pe spate de fericire și deșteptăciune iar din clipa aia nu s-au mai așezat în patru labe ci s-au ridicat direct în două picioare (era și imposibil de altfel datorită primului seism de plăci tectonice cartilaginoase ale coloanei geologice vertebrale). Asta a fost căderea pe spate sau căderea-n păcatele ei de evoluție a speciei.

Restul e istorie. Nici nu mai am dubii acum, mai ales că încă mai există specii de sapiens erectus care și-acum după ceva milioane bune de ani seamănă leit cu Ardi sau Lucy. Eu cred că la ăștia s-a oprit evoluția-n loc și d-aia-i și vezi vara la ștrand cu blană pe spate sau cu privire inteligentă de cimpanzei în călduri.

Ce mă frământă acum este altceva. Nu de unde vin, că asta-i clar ca parameciul, ci unde mă duc. Care-i următoarea treaptă evolutivă? Secvența logică următoare ar fi căderea generală a părului, această ultimă reminiscență de la patrupezii bătuți în cap de soare și musoni. Cu cât ești mai sus pe scara evolutivă cu-atât ai mai puțină blană pe tine. Deci oamenii care-și plâng părul datorită inevitabilei crize chelioase refuză de fapt să evolueze spre faza finală a Omului Spân, specie superioară de ființe cu pielea ca delfinul și care poate înota, zbura sau deplasa în orice mediu solid, lichid sau gazos dat. Așa c-aștept cu nerăbdare să am fruntea până-n călcâi, anomalie genetică misterioasă care indică maiestos spre-o evoluție coafată a speciei. Altfel cum să explicăm procentul mare de pleșuvie din comunitatea științifico-intelectuală dacă nu ca pe-un semn de bun augur că selecția naturală a creierelor hairless este în plină revoluție evolutivă iar în final specia de gelați, păroși, bărboși și hipioți care refuză să se adapteze este deja condamnată la extincție totală si definitivă. Așa că-n confruntarea finală dintre maneliștii și șahiștii de la Ciao Darwin, selecția naturală va fi năpraznică și necruțătoare.

Așa, era să uit. De ce-a murit Isus pe cruce? În contextul revelației speciale a selecției naturale a speciilor pe cale de dispariție, Isus a murit pentru toate maimuțele, cimpanzeii și gorilele care s-au blocat aiurea-n mijlocul procesulului evolutiv și care-acum așteaptă disperate și cu sufletul la gură, ori extincția ori calviția! Sau mai simplu spus: a murit degeaba pentru că mântuirea nu vine de la iudei ci de la cimpanzei și nu este prin credință ci prin selecție, și asta ca să nu se laude nimeni. Restul e floare la ureche. Make love not war!

PS: revelația asta spontană am avut-o azi-noapte. Cred c-am fost bântuit de-o viziune științifico-fantastică. Pe când eram răpit până-n al treilea strat geologic, mi s-a arătat un bătrân cu barbă albă care-mi zicea duios, ‘Grigorie, Grigorie, pentru ce mă prigonești?’ Nu cred că era Dumnezeu, pentru că deși avea barbă albă ăsta mai avea și-o chelie lucioasă care strălucea cam mistic. Cred că era Darwin în chip de înger venit să mă trezească din somnul rațiunii care deja năștea la greu numai monștri, balauri și pitici pe creier. Aliluia, Amin.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Discutii de paleoantropologie – Australopithecus sediba

1 ianuarie 2012 de 128 comentarii

Prezentarea lui Lee Berger, „Part Ape, Part Human: The Fossils of Malapa”, tinuta pe 19 octombrie 2011 si oferita de National Geographic merita vazuta. E si pe fora.tv, unde apare si o biografie pe scurt a Prof Berger.

Oricat ar nadajdui credinciosii creationisti literalisti (i.e. Young Earth Creationism) impotriva oricarei nadejdi, fosilele Australopithecus sediba reprezinta o descoperire remarcabila care nu poate fi acomodata perspectivei fundamentaliste asupra Bibliei. Pe de alta parte, sunt si altii, cum ar fi Arhiepiscopul Desmond Tutu, care au reactii interesante.

Gasiti aici 7 articole stiintifice aparute in Science descriind fosilele descoperite. Iar aici o postare introductiva de pe blogul lui Carl Zimmer.

Mi-am reamintit de subiect pornind de la cele scrise de Beni Plesa in comentariul de la #1. Prima data scrisesem despre Australopithecus sediba pe oxigen2 intr-un comentariu din octombrie.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Doar un gând….

25 decembrie 2011 de 34 comentarii

Viaţa….
E un mister, iar în jurul ei s-au construit alte mistere.
De exemplu, axioma…adevăr fundamental acceptat ca real fără a fi demonstrat, socotit demn sau convenabil , evident prin sine însuşi.
Dumnezeu e o axiomă, El există prin sine insuşi, rămas acolo, în eter, în imaginar ca o sursă a existenţei, destinul implacabil al trăirilor noastre.
L-am clădit şi i-am făcut o casă în subconştient, L-am chemat şi a venit, este fixat în fiinţa noastră , ne sufocă în fiecare clipă, a ajuns de neclintit, o himeră a zbaterilor noastre lăuntrice.
Câţi au încercat sa-l dea jos , dar s-au temut de El şi atunci au pariat pe El. În El există totul, binele şi răul, teama şi bucuria , binecuvântarea şi blestemul, contradicţia şi legitatea, distrugerea şi creaţia.
Numai că….realitatea nu poate fi cuprinsă în axiome şi aşa s-au născut paradoxurile.
O axiomă nu poate pronunţa imperativ, indestructibil şi placid :” Eu sunt sensul, viaţa şi adevărul vieţii.”
Unii au încercat proslăvirea numelui lui Dumnezeu  printr-o sinergie între ştiinţă şi matematică , între infinitul mulţimilor şi mulţimea infinitului, folosindu-se de axioma alegerii : „ Pentru orice mulţime de mulţimi nevide există o funcţie care asociază fiecăreia dintre aceste mulţimi unul dintre elementele sale .”
Axioma alegerii l-a dus pe Pavel Florenski la ştiinţa divinităţii, acea „mulţime numită „ care capătă în spiritualitate un sens, o direcţie a cinstirii numelui lui Dumnezeu.
În „Stâlpul şi temelia adevărului „ Florenski a încercat o abordare  a conceptelor logice în dreptul religiei, distrugând prin ideile sale raţiunea ce încerca sa o rejecteze .
A pus pe edificiul matematicii, speculaţia , înţelegerea mistico-intuitivă şi obsesiile patristicii în care s-a născut.
Drumul paradisului construit pe cea mai logica dintre ştiinţe continuă sub povara greutăţilor sufleteşti, a deznădejdii sau a imposibilităţii de a depăşi viaţa cu problemele ei. Ce l-a făcut pe Georg Cantor, acest matematician ilustru al teoriei mulţimilor să cadă în capcana metafizicii, dacă nu decepţia , depresia cauzată de lupta confruntării cu această lume bolnavă , atinsă de maladia superficialităţii , a minciunii şi a lipsei de iubire ?
Unii teologi creştini au speculat opera lui Cantor şi au văzut în ea o trimitere la unicitatea infinității absolute a naturii lui Dumnezeu.
Cum mai putem ieşi din acest paradis în care numerele sunt porţi ale raţiunii ce deschid uşa către taina dumnezeiască ?
Desigur, paradoxul…
Din teoria multimii rezultă un paradox, paradoxul lui Russell.
Numele lui Dumnezeu, cinstirea acestui nume, construit pe o scară numerică speculativă , acest nume pus de unii deasupra multimii, infinitul marcat static şi grotesc pus sub semnul falsului şi adevărului, într-o antinomie.
De fapt,  Zermelo formulase deja o teoremă (“ pe orice mulțime se poate stabili o relație de bună ordonare “), dar Russell i-a pus amprenta publicităţii.
Pentru a demonstra că teoria naivă a mulțimilor enunțată de Cantor este inconsistentă, Russell a imaginat o mulțime specială, mulțimea tuturor mulțimilor care nu se conțin ca element, arătând astfel că noţiunea de mulţime a tuturor mulţimilor este contradictorie.
Paradoxul lui Russell sau paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor este un paradox logic .
În opinia lui Wittgenstein “este cel mai mare paradox al logicii şi matematicii contemporane ”.
Prima cauză a tuturor lucrurilor create ( dumnezeul raţiunii) o aporie….
Evoluând în înţelegere , intuiţia nu mai poate construi axiome , ci numai propoziţii.
În “Principia mathematica” a lui Russel există propoziţii primitive numite axiome, din ele pot ieşi propoziţii compuse, acceptate în sistem dacă pot fi derivate pe calea unor demonstraţii. La Wittgenstein  demonstraţia nu are nici o importanţă, pentru că toate propoziţiile valide logic sunt tautologii, iar o tautologie nu are nevoie de demonstraţie. O  tautologie este o propoziţie întotdeauna adevărată, indiferent de valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun.
“Eu sunt Cel ce sunt “ o tautologie numita Dumnezeu în propoziţia vieţii spirituale.
Ce este mai paradoxal ca alegerea ! O alegere inconştientă te poate proiecta într-o eroare , o alegere conştientă greşită poate fi câteodată decisivă în drumul către adevăr.
Sloganul :”Alege viaţa, ca să trăieşti” , are sens de reuşită numai sub forma “ Alege cu raţiunea atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat.”
De multe ori crezi că ai prins viaţa, esenţa …Dar, ea se sfarmă în mulţimi. Vrei să le strângi la un loc, dar e imposibil pentru ca nu mai încap în aceeaşi teorie a iubirii. S-au împrăştiat pe drum , în oniric, în deznădejde, în haos.
Şi atunci, lăsăm trecutul, suspiciunea, iluzia în marea uitării , pentru a ne clădi viaţa adevărată .

Înregistrat sub Editorial

Resurse

24 decembrie 2011 de 170 comentarii

Va invit sa adunam intr-un singur loc resursele care ni se par relevante pentru temele de discutie de pe oxigen2 si care merita impartasite.

Se pot posta linkuri catre bloguri, articole, carti, video (documentare, filme artistice, conferinte, etc) si altele. Este de preferat ca fiecare resursa sa aiba o scurta descriere. Dedicatiile muzicale, linkurile catre resurse de umor, etc, vor fi mutate la offtopic. Ramane valabila regula cu privire la numarul maxim de postari consecutive.

Nici un material nu va fi gazduit pe oxigen2, in cazul unor conflicte de copyright, unele postari pot fi indepartate.

Înregistrat sub Editorial

Autoevaluare

22 decembrie 2011 de 117 comentarii

Nota: Articolul este o parodie si trebuie citit ca atare. Continutul exprima opinia autorului. Desi este semnat „Arsenie Nutzescu”, apartine lui Anubis.

Buna la toata lumea de pe O2.

De la bun inceput doresc sa va spun ca eu cred in Isus. Nu am fost intotdeauna asa, schimbarea s-a produs la 16-17 ani. M-am intrebat Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Propunere de moralitate post-religioasa

10 decembrie 2011 de 163 comentarii

Pe 6 decembrie anul curent a aparut „Beyond Religion: Ethics for a Whole World” de Dalai Lama, caruia nu i-am acordat atentie pana in seara asta, cand am citit acest fragment din cartea sa [nu va poticniti de la primele fraze, partea fecunda a propunerii incepe de la a treia intrebare din paragraful al doilea]:

„Ultimately, the source of our problems lies at the level of the individual. If people lack moral values and integrity, no system of laws and regulations will be adequate. So long as people give priority to material values, then injustice, inequity, intolerance and greed – all the outward manifestations of neglect of inner values – will persist.

So what are we to do? Where are we to turn for help? Science, for all the benefits it has brought to our external world, has not yet provided scientific grounding for the development of the foundations of personal integrity – the basic inner human values that we appreciate in others and would do well to promote in ourselves. Perhaps we should seek inner values from religion, as people have done for millennia? Certainly religion has helped millions of people in the past, helps millions today and will continue to help millions in the future. But for all its benefits in offering moral guidance and meaning in life, in today’s secular world religion alone is no longer adequate as a basis for ethics. One reason for this is that many people in the world no longer follow any particular religion. Another reason is that, as the peoples of the world become ever more closely interconnected in an age of globalization and in multicultural societies, ethics based in any one religion would only appeal to some of us; it would not be meaningful for all. In the past, when peoples lived in relative isolation from one another – as we Tibetans lived quite happily for many centuries behind our wall of mountains – the fact that groups pursued their own religiously based approaches to ethics posed no difficulties. Today, however, any religion-based answer to the problem of our neglect of inner values can never be universal, and so will be inadequate. What we need today is an approach to ethics which makes no recourse to religion and can be equally acceptable to those with faith and those without: a secular ethics.

This statement may seem strange coming from someone who from a very early age has lived as a monk in robes. Yet I see no contradiction here. My faith enjoins me to strive for the welfare and benefit of all sentient beings, and reaching out beyond my own tradition, to those of other religions and those of none, is entirely in keeping with this.

I am confident that it is both possible and worthwhile to attempt a new secular approach to universal ethics. My confidence comes from my conviction that all of us, all human beings, are basically inclined or disposed toward what we perceive to be good. Whatever we do, we do because we think it will be of some benefit. At the same time, we all appreciate the kindness of others. We are all, by nature, oriented toward the basic human values of love and compassion. We all prefer the love of others to their hatred. We all prefer others’ generosity to their meanness. And who among us does not prefer tolerance, respect and forgiveness of our failings to bigotry, disrespect and resentment?

In view of this, I am of the firm opinion that we have within our grasp a way, and a means, to ground inner values without contradicting any religion and yet, crucially, without depending on religion. The development and practice of this new system of ethics is what I propose to elaborate in the course of this book. It is my hope that doing so will help to promote understanding of the need for ethical awareness and inner values in this age of excessive materialism.

At the outset I should make it clear that my intention is not to dictate moral values. Doing that would be of no benefit. To try to impose moral principles from outside, to impose them, as it were, by command, can never be effective. Instead, I call for each of us to come to our own understanding of the importance of inner values. For it is these inner values which are the source of both an ethically harmonious world and the individual peace of mind, confidence and happiness we all seek. Of course, all the world’s major religions, with their emphasis on love, compassion, patience, tolerance and forgiveness, can and do promote inner values. But the reality of the world today is that grounding ethics in religion is no longer adequate. This is why I believe the time has come to find a way of thinking about spirituality and ethics that is beyond religion.”

sursa

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

To Ibrian

8 decembrie 2011 de 45 comentarii

Provocarea ta merita un raspuns mai elaborat decat am timp sa criu acum.  Sunt prins intr-o numaratoare inversa pana la jumatatea lunii cand se va decide soarta mea de catre Sfantul Oficiu. Pana atunci vreau sa termin o carte pe aceiasi tema ca si editorialul tau, intrucat nu stiu daca voi mai avea confortul necesar dupa aceea. Asa ca iti ofer un fragment din cartea mea inloc de raspuns.

Let us detach ourselves from the sterile question on whether or not God exists. We will leave this to the private or public profession of faith, not because the question is unimportant, but because the answer is beyond demonstration. Our object here is the concept of God as a human mind product. We learned about it from from the primary teachers of the West: the Jewish rabbi and the Greek philosopher.

The Jewish concept of God is given in a double verb in Ex 3:14: “hayah hayah”, rendered as “I AM THAT I AM” in modern translations. What strikes here is the tautology. The implication is that God cannot be defined as something except himself. This is also reflected in the third commandment prohibition of abusing the name of God in common talk. A deeper conclusion of the tautological character of the definition of God, is that God cannot be subjected to logical analysis or empirical falsification.

As for the Greeks, one of their earliest definitions of God belongs to Epimenides of Knossos, a sixth century BC poet-philosopher: “For in thee we live and move and have our being”. Epimenides is protesting against the Cretans  “liars” (Tit 1:12) who held that Zeus was mortal and even prepared a tomb for him.

He was quoted by Paul before the Areopagus (Acts 17: 23), to the effect that “Forasmuch then as we are the offspring of God, we ought not to think that the Godhead is like unto gold, or silver, or stone, graven by art and man’s device” (29). In other word God does not simply exist. He is the ontological ground of everything in existence: “in him… we have our being”. Nevertheless “we are the offspring of God”, and as such, human experience has an ontological dimension.

—

Because goodness, beauty, truth, justice and love are attributes of God, it follows that they also participate in “the ground and the power of being”. They are self-standing and self-defining like God. They are also part of man’s essential being, rather than sociological constructs. This concept was first clearly articulated in Plato’s dialogues, and is admittedly the most defining aspect of the Judeo-Christian legacy. It is also the most challenged.

The Jews and the Greeks followed different ways in speaking about God. Yahweh was defined by a narrative rather than abstract judgments. He took an active part in human affairs and was revealed among a community of faith. The Greeks invented theology as a rational approach of God  inspired from geometry.

The merging of the two traditions resulted in what Nietzsche called “a sun whose like has probably never yet occurred on earth”#. “I think so I exist…”, “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal…”, “As He died to make men holy, let us die to make men free…#” are scattered beams of a sun setting in the West.

It was also Nietzsche who made the statement that God was dead. Because Greek and Scholastic metaphysics have been delegitimised by the scientific revolution, the modern mind no longer possessed an intellectual tool to rationalise belief in God. Nietzsche denied not the existence of God as such. He rather meant that the concept of God belonged to a metaphysical frame of reference, rendered obsolete by science and modern experience.

What we have here is a situation of hauntology (Derrida).  A God that has become the spectre of his own history is our only witness to the rationality of being. The ghostly voice utters that good an evil, beauty and ugliness, justice and oppression, are infinitely more than social constructs. They are ontological dimensions in an ontologically defined reality. Yet because of its spectral nature, the haunting idea cannot be brought into full daylight.

Paul Tillich hoped “for the day when everyone can speak again of God without embarrassment”. Until that day comes, we have to stand the ground of the haunted prince of Denmark, listening to visitors from medieval graves against the rotten relativism of our times.

Înregistrat sub Editorial

Ce si cum sa mai vorbim despre Dumnezeu?

6 decembrie 2011 de 28 comentarii

S-a ridicat pe O2 deseori problema felului in care ar fi posibil un discurs (un act de vorbire) semnificativ despre Dumnezeu.

Evident aceasta chestiune este secundara in raport cu problema existentei lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu exista, orice incercare de a afirma ceva despre El este fie un non-sens, fie un apel la diverse concepte construite social/cultural, dar care nu se refera in cele din urma la ceva, pentru ca acel ceva nu exista. Pana si un dialog despre existenta lui Dumnezeu devine in acest context lipsit de sens, daca Dumnezeu nu exista, atunci “nu exista” este o predicatie care se alatura inutil subiectului Dumnezeu.

Pe de alta parte teistii nu au o sarcina deloc usoara in a explica ce si cum am putea sa vorbim despre Dumnezeu. Vom face in acest moment un scurt excurs intr-o varietate de solutii, reusite sau nu, oferite acestei probleme.

In primul rand, solutia cea mai comoda este cea mistica – Dumnezeu este inexprimabil, nimic din ceea ce afirmam noi despre aceasta entitate nu o poate identifica/caracteriza/defini. Si totusi si cei mai aprigi mistici au facut unele afirmatii despre Dumnezeu. Ce au vrut ei sa afirme, de vreme ce nu puteau afirma ceva? Unii interpreti ai misticii bizantine sustin ca enunturile facute de mistici nu sunt afirmatii, ci mai degraba laude aduse unui Dumnezeu inexprimabil, dar care intr-un mod ciudat este obiectul unui act de perceptual awareness (folosind sintagma lui W.Alston) (sunt tare curios cum pot fi aduse niste laude cuiva despre care nu poti spune nimic ?!).

Avem si o a doua solutie comoda: literalismul biblic. Tot ceea ce biblia enunta despre Dumnezeu este o afirmatie care trebuie considerata ca oportuna in a vorbi despre El. Evident aceasta nu trebuie interpretata intr-un mod care neglijeaza orice procedeu literar (de exemplu: cand Isus a spus despre El ca este usa, mielul, painea etc El nu a vrut ca aceste afirmatii sa fie intelese ad literam). Literalismul biblic a fost amestecat cu o metafizica greaca neoplatonica si ne-am ales cu un Dumnezeu plin de atribute (atot…omni…etc) dar a caror uzanta nu este deloc clara. De aceea scolasticii au preferat sa interpreteze alegoric afirmatiile problematice despre Dumnezeu si sa considere ca atributele lui Dumnezeu sunt mai mult sau mai putin analogice cu felul in care limbajul comun foloseste cuvinte precum: bun, drept etc.

Edi afirma in repetate randuri ca Isus este revelatia suprema a lui Dumnezeu (pe buna dreptate cf Evrei 1:3 sau Coloseni 1:19 ) si ca celelalte afirmatii despre Dumnezeu din scripturi trebuie raportate la acest reper. Din punctul meu de vedere, aceasta nu aduce un mare aport la rezolvarea problemei felului in care am putea vorbi in mod intemeiat despre Dumnezeu, ci ridica o serie de alte probleme adiacente: Tot ce poate fi afirmat despre Isus poate fi afirmat si despre Dumnezeu? In ce consta identitatea Isus=Dumnezeu? Oare nu depindem intr-o foarte mare masura de caracterul fragmentar al relatarilor evanghelice? Si pe cale de consecinta, nu facem oare din critica istorica un instrument mediator in a putea afirma ceva despre Isus, si deci despre Dumnezeu?

Intr-o cu totul alta categorie se situeaza optiunea de a nu vorbi deloc despre un Dumnezeu al vreunei religii, ci despre un principiu generativ-integrator, un garant fie al logicii, fie al rationalitatii lumii. Aceasta este totusi o teo-logie, o vorbire (si in cazul unora, o vorbarie) despre Dumnezeu, dar care provine dintr-o incapaciate de a explica rational insasi rationalitatea lumii (desi probabil ca sociobiologia evolutionista ar putea lamuri si aceasta chestiune).

De ce este felul in care am putea vorbi despre Dumnezeu o problema importanta atat pentru teisti cat si pentru atei? Pentru ca un Dumnezeu despre care nu se poate vorbi cu un sens precizabil este in proximitatea imediata a unui Dumnezeu care nu exista (cel putin nu exista ca subiect al unui discurs imaginabil).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →