22 octombrie 2011
de test
” Suntem condamnaţi la un realism empiric ce are in vedere doar un mozaic de funcţii independente sau dependente numai de experienţa înscrisă în creierul care le asociază ? Suntem constranşi la un idealism care nu are ca obiect al unei veritabile fenomenologii decât esenţele sau semnificaţiile , ca şi cum noi am fi spirite pure ? ” se întreba Ey.
A fi conştient înseamnă a trai, a avea reprezentări în minte pline de afectivitate, a dispune de un model personal al lumii.
Iubirea e o stare de conştiinţa, ea este o dinamică a vieţii noastre, este o stare care avansează sau regresează în funcţie de schimbările care se produc la un moment dat in conştiinta noastră şi de construcţia pe care o facem cu lumea înconjurătoare.
Idealizată sau redusă la un simplu act , definită ca plăcere -erosul uman sau agape- erosul divin, iubirea este înca o necunoscuta. Omul se raportează la iubire în funcţie de valoarea sa , de comportament, tradiţie, cultură, experienţă. Omul transformat în sclav al propriilor dimensiuni erotice, omul camuflat de propriul eu ridicat la rang de autoritate absolută nu mai poate simţi iubirea decât prin proprii ochi deformati de vanitate. Omul trist, darâmat de griji, sclav al unei societăţi injuste şi reci nu simte iubirea decât ca o tortură, el are nevoie de o altfel de autoritate căruia să-i încredinţeze afectivitatea sa, aducând ofrandă idolului absolut. Omul conştient de sine, omul valorilor umanitare, omul simplu, bun, găseşte un scop în iubire, scopul existenţei sale.
Iubirea e o artă, arta de a dărui, gând exprimat atât de sugestiv de Erich Fromm în cartea sa „Arta de a iubi” .
Iubirea, spune Fromm presupune înainte de toate „cunoaştere şi efort” şi cuprinde trei aspecte extrem de importante in dinamica acestei arte de a trăi frumos şi anume : însuşirea teoriei, însuşirea practicii şi intuiţia .
Teoria iubirii înseamnă de fapt teoria existenţei umane. Omul este creaţia conştienta de sine. Fromm gândeşte povestea biblică a lui Adam şi Eva într-o alta dimensiune, aceea a sentimentelor, a afectivităţii. Odată consumat fructul cunoaşterii, cei doi au simţi vinovăţia, ruşinea, dar nu ca rezultat al fricii de Dumnezeu ci ruşinea pentru că nu învăţaseră să se iubească. Fuseseră captivi ai singurătăţii , iar conştientizarea iubirii le-a dat puterea să se desprindă de sentimentul izolării.
Omul din toate timpurile a căutat cum să-şi depăşească izolarea , cum să obtină unirea cu celălalt, cu lumea în ansamblul ei, cum să-şi împlinească destinul pentru că fiecare din noi este o entitate mică, un cosmos în sine. Intrarea omului în lumea existenţei se face prin legea firească a iubirii, unirea dintre mamă şi făt, unirea simbiotică , când două fiinţe trăiesc laolaltă, împreunate într-o iubire care fundamentează întreaga viaţă umană.
Există o formă pasivă a iubirii, pe care Fromm o numeşte masochism. Persoana masochistă nu are de luat decizii, nu îşi asumă niciun risc, nu este nici singură, nici independentă, nu are integritate, cu alte cuvinte nu este pe deplin născută. Această iubire pasivă laică extinsă la nivel religios se poate defini ca iubirea faţă de un idol, supunere masochistă faţă de destin, ritualuri, muzica rituală, starea orgiastică, stări asemănătoare celor induse de droguri sau de transa hipnotică ( starea mistică). Persoana renunţă la integritatea sa , se transformă pe sine în instrumentul unei fiinţe absolute, imaginare şi nu are nevoie să-şi rezolve problema vieţii prin propria sa activitate productivă.
Forma activă a fuziunii simbolice este dominaţia, sadismul.
Persoana sadică doreşte să scape de însingurarea sa , transformând o altă persoană în parte integrantă a sa. Persoana sadică comandă, umileşte , exploatează.
Fromm îl denunţă pe Hitler ca fiind sadic faţă de oameni şi masochist faţă de destin, faţă de istorie.
Iubirea este o acţiune care se poate face numai în libertate, înseamnă a da, a renunţa la ceva, a face un sacrificiu.
Caracterul de tip mercantil este dispus sa dea iubire numai dacă primeşte ceva în schimb ( ideea mântuirii , mercantilismul idolatrismului divin ). Virtutea de a da, înseamnă acceptarea sacrificiului, a da fiind cea mai înaltă expresie a puterii. A te oferi pe sine, nu inseamnă sacrificiu sângeros (ideea obsedantă a răscumpărării ca atribut al iubirii) ci înseamnă a oferi din ceea ce este al tău , din bucuriile tale, din placerile tale , din ceea ce gândeşti, din ceea ce ştii, din ceea ce este viu în tine.
A te cunoaşte pe tine insuţi nu reflectă numai puterea de introspecţie realistă ci dorinţa de a cunoaşte omul în totalitatea lui, tu fiind la rândul tău exponentul unei lumi, lumea reflectată prin tine. Cunoaşterea prin gândire este condiţia necesară ca omul să distingă ceea ce este bine şi adevărat, problematica cunoaşterii omului paralelă cu problematica cunoaşterii lui Dumnezeu.
Numai renunţarea la visurile narcisiste de omnipotenţă şi omniprezenţă legate de o persoană aflată dincolo de simţurile noastre, poate duce la adevărata smerenie bazată pe forţa noastră interioară.
Freud a supraevaluat sexul pentru ca pe vremea aceea nu erau suficiente informaţii , de aceea se impune , spune Fromm aprofundarea concepţiei lui Freud transpunându-i intuiţia de pe plan fiziologic pe plan biologic şi existenţial.
Iubirea infantilă urmează principiul :”iubesc pentru că sunt iubit”, iubirea imatură se manifestă prin ideea :”te iubesc pentru că am nevoie de tine”, iar iubirea matură exprimă sensul afectivităţii şi al unirii adevărate :”sunt iubit pentru că iubesc.”
Iubirea este de fapt puterea sufletului, daca poţi spune cuiva „te iubesc” trebuie sa poţi spune „iubesc în tine pe toată lumea , iubesc prin tine lumea întreagă, mă iubesc şi pe mine însumi prin tine”.
Fromm pune o întrebare foarte interesantă legată de iubirea de sine :”Este egoismul identic cu iubirea de sine sau este cauzat tocmai de lipsa acestei iubiri ?”
Calvin gândea că iubirea de sine este „ciumă” , iar Freud o numea „narcisism” întoarcerea libido-ului către tine insuţi. Fromm leagă indisolubil iubirea de sine de iubirea către altcineva. Altruismul poate degenera în boală, „altruismul neurotic” este un simptom manifestat printr-o paralizie a capacităţii de a iubi sau de a se bucura de ceva, a nu mai dori nimic pentru sine ;el nu aduce de fapt decât o mare nefericire, aceea de a nu te bucura de această viată ,nefericire specifică obsesiei de suferinţă manifestă vizavi de actul neprihănirii, obsesie care poate atinge paroxismul .
Lumea din punct de vedere cognitiv , al percepţiei legate de realitatea înconjurătoare, nu a atins gradul de maturitate , ea nu a pus corect şi nu a evaluat suficient miturile raportate la divinitate în aşa fel încât să obţină eliberarea de o autoritate care paralizează fiinţa umană, constrânge puterea de a iubi şi micşorează esenţial potenţialul afectiv.
De fapt,prin Moise s-a interpretat greşit intuiţia umană de a se elibera, şi faptul ca adevărata libertate era alta. În momentul în care dumnezeu îi apare în para focului descoperindu-se într-un fel prin formula identităţii sale :”Eu sunt Cel ce sunt”, trebuia să se declanşeze lupta interioară a omului şi opoziţia faţă de imaginea dumnezeului autoritar, clădit după forma de organizare patriahală. Atunci trebuia să se treacă la o altă treaptă a înţelegerii umane faţă de realitate, în sensul că dumnezeul de până atunci trebuia să se metamorfozeze , să se identifice cu o nouă treaptă de cunoaştere, de gândire. Rămânerea pe loc, transformarea eliberatorului într-un sol al aceluiaşi dumnezeu arhaic a însemnat o ruptură definitivă faţă de planul evolutiv al societăţii.
În opoziţie cu logica aristotelică, logica paradoxală ( mod de gândire găsit în filosofia antică chineză, indiană, apoi la Heraclit şi în dialectica lui Hegel, la Marx) poate avea ca motto principiul logic al lui Lao-tse :”Vorbele ce sunt perfect adevărate par să fie paradoxale.”
Din acest punct de vedere, realitatea ultimă identificată cu dumnezeu nu poate fi cuprinsă în cuvinte şi gânduri.
Logica paradoxală nu e dualistă ci contradictorie, mintea percepe realitatea ca o suită de contradicţii, din această perspectivă nu se poate face o afirmaţie cu privire la dumnezeu. În „Vede” ideea de dumnezeu atotştiutor şi atotputernic nu poate fi decât ignoranţă.
Religia contemporană este anacronică, dumnezeu este văzut când ca un şef de trib, când ca „nimicul absolut”.
Religia poate fi privită ca o formă de dezintegrare a iubirii, dar nu numai religia ci intreaga societate contemporana. Într-o societate de piaţă , ierarhizarea valorilor in funcţie de structura economică duce la înstrăinarea omului de sine insuşi, de semenul său şi de natură. Omul devine obiect de consum, devine un robot fundamentându-şi siguranţa pe izolare. Fericirea e redusă la ideea de consum, distracţie, poftă, caracterul e programat să consume. Roboţii nu pot iubi, pot spera doar la un târg bun, căsătoria nu devine decât acea alianţă făcută ca un refugiu din sentimentul singurătăţii. Dezintegrarea iubirii duce la pseudo-iubire, văzută ca fantezie, un surogat de satisfacţie afectivă satisfăcută prin vizionarea unor cărţi, filme sau cântece. Omul nu mai este preocupat de iubirea ca sentiment al dăruirii, devine obsedat de propria sexualitate pe care şi-o satisface prin folosirea unor mecanisme proiective spre a-şi eluda propriile probleme fiind în schimb preocupat de defectele şi de slabiciunile celuilalt, asa-zisa iubire neurotica.
Pe plan religios, prelaţii contemporani îl fac pe dumnezeu fie director general al firmei „Universul S.A” şi de acolo conduce piesa ( deşi piesa s-ar juca şi fără el) sau îl prezintă ca fiind în spatele cortinei, şi îl conştientizezi numai în momentul în care îţi joci rolul tău.
Adevărata practică a iubirii nu o poţi avea decât prin tine însuţi, iubirea este o artă care se poate învăţa. Din păcate, suntem consumatorii care sunt gata să înghită orice, sau facem din iubire un hobby drăguţ şi amuzant. Iubirea este de fapt o disciplină care nu trebuie impusă din exterior , ea presupune o conversaţie fără clişee, fără sfaturi, implică sensibilitate, responsabilitate, depăşirea propriului narcisism, facultatea de a vedea lucrurile aşa cum sunt .
În concluzie, practica iubirii e să fii activ în sentimente , atenţie, vitalitate, experienţă, corectitudine.
Etica corectitudinii se confruntă cu etica Regulii de aur.
Să vorbeşti despre iubire nu înseamnă sa ţii predici ,ci să crezi în posibilitatea ca iubirea să devină un fenomen social, o credinţă raţională bazată pe intuirea adevăratei noastre naturi umane.
Iubirea este o artă, o artă care trebuie învăţată de fiecare om în aşa fel încât viaţa să-şi urmeze adevărata cale, aceea de a cunoaşte libertatea fiinţei umane, aceea de a se elibera de fantasmele trecutului, de a cunoaşte omul în toată complexitatea lui. Pentru aceasta ai nevoie de a învăţa sa iubeşti, de a învăţa să respecţi , sa te eliberezi de narcisism , de obsesiile unui erotism mistic pentru a cunoaste dragostea ca formă a dăruirii.
Acest lucru e posibil, numai atunci când consideri ca poţi iubi prin „cunoaştere şi efort” aşa cum subliniază Fromm in cartea sa „Arta de a iubi”.
oxigen2 
Comentarii recente