Raspuns la o intrebare legitima – II

2 septembrie 2012 de 95 comentarii

Punctul orb al oricarui credincios este dimensiunea sociologica a credintei pe care o profeseaza.

In Romania, shiboletul Ortodoxieie este Iisus cu doi de i. Iisus este citirea Reuchliana a numelui Mantuitorului in greaca Noului Testament. Ca atare, indica spre originea bizantina a credintei stramosesti. Pastorul baptist Iosif Ton a aratat ca in spatele mitului scaunului apostolic al Sfantului Andrei se ascunde politica bizantina a voevozilor dunareni. Ton ramane insa orb la modul in care Isus (cu accentul pe prima silaba) cel predicat de baptisti este la randul sau un shibolet al lui Unchiul Sam.

Este un adevar pe care l-am inteles numai dupa ce am venit in America. Ceea ce incepusem sa intrevad langa gaura spre iad din Tennessee era sociologia complexa a creationismului.

Motivul pentru care credinciosul este orb la fortele social-politice care modeleaza credinta lui este acela ca aceste forte sunt percepute printr-o interfata mitologica. S-a afirmat in repetate randuri ca mitul antic este o interfata prin care omul primitiv percepe fortele neintelese ale naturii. Ei bine, mitul modern este o interfata prin care omul modern percepe fortele sociale neintelese care influenteaza viata lui.

Pentru a intelege mitul american, va invit sa revizitam gemanul lui european: nationalismul romantic.

Dupa dezamagirile Revolutiei Franceze, natiunea este vazuta ca un rezervor de instincte sanatoase, capabile sa ofere raspunsurile pe care secolul ratiunii si iluminismul nu le-au gasit. Mitul national este construit de romantici (Eminescu vine in minte) ca un trecut utopic in contrast cu pacatele modernitatii. Fascismul a fost implementarea acestui proiect in secolul xx.

In lumea noua, mitul national se loveste de superficialitatea timpului. Este imposibil sa proiectezi o utopie intr-un secol de istorie. Aceasta este dealtfel secretul exceptionalismului american. O natiune fara trecut se orienteaza cu toata forta spre viitor. Dar viitorul este plin de umbre si prezentul este controlat de forte neintelese. Frustrarea prezentului si teama de viitor conduc la nevoia de trecut utopic. Utopia cea mai usor accesibila si populara este vechiul Israel.

Mitul acesta exista in forme multiple. Anglo-saxonii sunt cele zece semintii pierdute. Mormonii considera ca indienii sunt evrei imigrati in lumea noua, ca Isus este fondatorul Americii, si biserica sfintilor este reprezentantul modern al acestei teocratii. Diferite confesiuni fundamentaliste nu se sfiesc sa-si dea pe fata proiectele teocratice. America este tara cu cei mai multi caucazieni circumcisi din lume.

Creationismul este forma extrema a acestei utopii. Mormonii cred ca Gradina Edenului s-a aflat (si va reveni) in statul Missouri. Mici edenuri cu viata comuna si economie naturala sunt experimentate din cand in cand. Scoli independente Adventiste incearca sa implementeze utopia educatiei Eden-Scoala Profetilor dupa indicatiile sorei White. Imaginile care decoreaza biblii si carti pentru copii (inainte de miscarea drepturilor civile) nu lasa nici un dubiu cu privire la faptul ca Adam si Eva au fost anglo-germanici. La fel si Isus, iar cerul este populat de ingeri si sfinti blonzi cu och albastri. Rasele inferioare sunt mantuite in doua sensuri. Politica rasiala fata de indieni si negri este bazata pe astfel de sentimente. Dreptul Americii de a conduce lumea vine direct de la Adam si Isus.

Daca 6000 de ani sunt timpul potrivit pentru istoria perfecta, timpul adanc face utopia imposibila. Deaceea dusmanul cel mai puternic al mitului american este educatia. In fata ecestei primejdii, exista doua raspunsuri. Unul este reteaua de scoli si universitati religios-conservatoare. unde sub protectia primului amendament studentii pot fi frustrati de expunerea la informatie stiintifica. Misiunea secreta a scolilor denominationale onservatoare este interzicerea accesului la teorii stiintifice despre origini si idei secular-umaniste. Pentru ca marii scriitori si filosofi americani au fost si seculari-umanisti, aceasta duce la situatia paradoxala ca un student din Romania cunoaste mai multa literatura americana decat un student american la o scoala denominationala.

Un alt raspuns este controlul educatiei publice prin mijloace politice. Lobby-uri fundamentaliste au dus in secolul xx la interzicerea predarii biologiei si expunerii la idei moderne in numeroase districte. Se creiaza doua Americi: una este America stiintei si tehnologiei de varf, America marilor experimente social-culturale si artistice, alta este America tele-evanghelistilor si a manuitorilor de serpi. Cele doua se separa una de alta sub protectia primului amendament. Privind dinafara, ai impresia ca Moody Institute si Fermi Lab se afla in acelasi oras. In realitate, cele doua se afla in universuri paralele.

Creationismul stiintific este un ecran de fum peste aceasta ruptura. In 1957 americanii au fost treziti la realitate de programul spatial sovietic. Dezavantajul a fost recuperat in cativa ani, dar oamenii informati nu si-au facut iluzii: inginerii care au pus un American pe luna erau de fapt creatorii V-urilor naziste. Fundamentalistii si-au justificat pana atunci agenda anti-moderna prin retorica anti-comunista. Iesea acum la suprafata ca educatia anti-stiintifica si anti-moderna este un sabotaj in razboiul rece. Creationismul stiintific incearca sa corecteze aceasta imagine creind impresia ca fundamentalismul se impaca bine cu stiinta.

Problema era ca fundamentalismul evanghelic nu avea o traditie a interesului pentru stiinta. Singurii fundamentalisti care dezvoltasera creationismul in forma stiintifica erau ne-popularii Adventisti.

(Va urma)

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , ,

Raspuns la o intrebare legitima – I

29 august 2012 de 87 comentarii

O discutie recenta la subsolul ultimei emisuni ma determina sa intind din nou degetele deja fripte catre un cartof fierbinte: evolutie sau creationism. Observati ca nu am scris „creatie” ci „creationism”. Pentru ca nu exista o opozitie intre evolutie si creatie, ci intre evolutie si „creationism”, „-ismul” indicand o ideologie. In acelasi mod nu sunt „evolutionist”, in sensul ca nu sunt adeptul unei ideologii materialiste in care evolutia explica totul – in genul lui Dennett sau Dawkins. Sunt un crestin care gaseste raspunsul oricarei intrebari ontologice sau morale in Dumnezeul care s-a descoperit descoperit la Cruce. In acelasi timp, recunosc validitatea epistemologica a stiintelor moderne ale vietii. Nu sunt singurul in lumea crestina, dar se pare ca sunt o exceptie intre ai nostri.

Sunt constient ca un numar de colegi pastori din US si Romania au facut o noua plangere impotriva mea, de data aceasta adresata Conferintei Generale. Este relevant faptul ca acesti colegi nu mi-au propus niciodata o discutie deschisa despre vederile mele. Orice contact a fost punctat cu zambete mieroase si nelipsitul „domnu’ cu tine”. Nu voi da nume si ma voi abtine sa interpretez motivele, desi lama lui Occam indica la piata volatila de pozitii cu salariu si asigurare medicala in biserica. Presupun insa ca acesti colegi si enoriasii lor au dreptul la o intrebare: cum este posibil ca un pastor intr-o biserica care tine Sabatul de la creatiune (sic) sa se exprime deschis in favoarea timpului adanc si a evolutiei organice. Consider ca orice credincios, coleg sau administrator, are dreptul sa-mi puna aceasta intrebare. Voi incerca sa-mi explic motivele.

Lecturile mele in literatura creationista au inceput cu doua lucrari clasice: „In cautarea unui raspuns” (titlul romanesc), un proiect coordonat, daca nu gresesc, de Jean Flori, (care a acceptat ulterior evolutia), si „Originea omului, destinul omului”, scrisa de apologetul mormon Joseph Fielding Smith. Ambele carti dezvoltasera ideile lui McReady Price, care la randul sau luase viziunile Ellenei White ca ipoteza stiintifica. Mai tarziu am citit cartea lui Henry Morris „Potopul Biblic”, care este tot o dezvoltare a ideilor lui Price. Intrucat credeam in inspiratia factuala a profetesei, mi-a fost foarte usor sa accept explicatii stiintifice care erau in acelasi ton cu ea, si am trecut usor cu vederea problemele dificile pe care le ridicau.

Una dintre probleme era dispozitia fosilelor in straturile geologice. Oricine face o excursie virtuala sau imaginara prin straturile geologice, nu poate sa evite concluzia ca fosilele indica o evolutie gradata de la formele cele mai primitive la cele moderne. Creationistii explica aceasta prin sortarea hidraulica a animalelor inecate la potop, incepand cu cele de pe fundul marii si terminand cu mamiferele de pe inaltimi. Explicatia este satisfacatoare pentru cineva care nu cunoaste distributia fosilelor decat in linii generale. Insasi viata marine, incluzand-o cea de pe fundul marii, evolueaza dintr-u strat in altul, la fel ca fiecare alta zona ecologica. Apoi fiecare forma de viata apare clar ca o adaptare noua a alteia din stratul inferior. In sfarsit, gradul de fosilizare creste de sus in jos.

O alta problema era aceea a datarilor radiometrice. Literatura creationista aduce argumente anecdotice despre cazuri de exceptie in care mostra a fost probabil contaminata. Am fost insa nedumerit de faptul ca masuratorile radiometrice, dezvoltate la mai bine de un secol dupa datarea stratigrafica, au confirmat cronologia relativa a fosilelor, si au impins mult inapoi vechimea lor absoluta. Nici un creationist nu a reusit sa-mi explice consistenta acestor masuratori, sau de ce ar gresi ceasurile atomice. Intodeauna se apeleaza la anecdotic (ignorand marja de erori acceptabile prin contaminare), sau argumente idioate de genul ca potopul ar fi modificat constantele fizice fundamentale.

Erau si alte probleme la fel de incomode pe care nu le voi aminti din lipsa de spatiu. Am fost insa dispus sa traiesc cu astfel de nedumeriri, acordant credit creationismului stiintific, din doua motive: mai intai, pentru ca era in armonie cu Spiritul Profetic, si dupa aceea, pentru ca imi recunosteam limitele. Eram sigur ca exista in afara Romaniei izolate de comunism oameni de stiinta crestini care au raspunsul la astfel de intrebari. Eram totodata sigur ca stiinta va descoperi in curand acel glont de argint care va rasturna castelul de carti al lui Darwin. Cu atat mai mult cu cat profetia arata spre o victorie a Babilonului religios impotriva Egiptului ateu. Pentru evolutionisti aveam raspunsul clasic: ambele teorii sunt plauzibile si ambele sunt doar atat, teorii. De aceea o voi prefera pe cea care imi ofera ceva mai mult decat maimuta si moartea. Cunoasteti lectia.

In primavara lui 1997 am vizitat o pestera in Tennessee. Studenta care ne servea de ghid ne-a aratat o gaura care „duce pana in iad” si de unde „se aud uneori gemete lugubre”. Daca torni apa, ne-a explicat ea, gemetele se domolesc. Apoi si-a cerut scuze imediat, admitand ca nu trebuie sa interferam cu justitia divina. Ne-a vorbit si despre o pisica uriasa al carei schelet fusese gasit in pestera, despre hill-bilies care faceau candva moonshine acolo, si bineinteles, despre soldatii confederati care folosisera pestera ca depozit de munitii.

Aveam o puternica dorinta sa-mi cer banii inapoi, dar m-am multumit sa o intreb la sfarsitul turului de ce nu ne-a dat nici o informatie despre originea geologica a pesterii sau despre pisica uriasa. Mi-a raspuns neasteptat de direct (pentru cineva proaspat venit din Romania). Spre surprinderea mea, studenta era pasionata de geologie si fauna preistorica. Pisica era un saber-tooth cat. Stia multe lucruri interesante despre originea lantului Apalasi (pe care eu nu le acceptam pe atunci) si despre pesterile din zona. Dar nu avea voie sa vorbeasca. „In America? You’ kidding me?” „Da, in America. Welcome to the Bible-Belt”.

Ne aflam nu departe de Dayton, unde in 1925 a avut loc faimosul proces al maimutelor. Acuzarea l-a chemat atunci pe McReady Price ca martor, dar profesorul adventist i-a sfatuit sa nu accepte argumenete stiintifice in proces. Apararea i-ar fi strivit cu Princeton si Harvard. Este ceea ce s-a intamplat mai tarziu la Denver.

Zona este presarata cu universitati si colegii religioase, intre care si Universitatea Adventista din Sud. Talk-show-uri locale varsa flacari impotriva lui Roe vs. Wade si a ocupatiei pagane inceputa cu victoria Nordului in razboiul civil. Camp-meeting-uri stil „ole-time”, cu vorbit in limbi si predici cu flacari si pucioasa, sunt organizate frecvent in resorturile izolate. Este o zona cu poezia ei, care iti aminteste de Elmer Gantry si Forest Gump simultan. Locul cel mai potrivit pentru o epifanie.

Atunci mi s-au deschis ochii.

(Va urma)

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Spre o religie open-source?

28 iulie 2012 de 71 comentarii

Imi place sa fac paralele intre religie si lumea informaticii si sistemelor de operare nu doar pentru ca sunt familiarizat cu cele doua domenii ci si pentru ca sunt construite pe o schema si cu elemente comune: programatori, utilizatori, corporatii, open-source, closed source, update, service-pack, etc. Ati recunoscut aici profetii, adeptii, bisericile, doctrinele, reformele si aggiornamento.

In informatica (familia Unix) fisierele/directoarele au 3 tipuri de permisiuni:
Read (citire),
Write (Scriere),
Execute (Executie), notate R,W,X
(sistemele Windows/Dos au doar 2: R,W).
Un fisier care poate fi citit dar nu si modificat este de tipul Read Only (RO), un fisier care poate fi citit si modificat este Read Write (RW). Permisiunile creaza automat niste ierarhii, cea mai simpla fiind: utilizatori normali (permisiuni RO) si administratori (permisiuni RW). Ierarhia nu poate fi, in mod normal, incalcata. Cu toate astea un hacker sau un cracker (vedeti wiki pentru diferenta) poate incerca si reusi sa rastoarne permisiunile amintite, pana la interventia unui admin.

Ierarhia aceasta, transpusa in lumea religiei, se manifesta astfel:
RO – consumatorii de religie (aka adepti, inchinatori, credinciosi)
RW – creatorii de religie (aka profeti, guru, mesia)
Cracker/Hackers – free-thinkers, ereticii, agnosticii, ateii
Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with

Implant bionic redă vedere alb-negru orbilor

19 iulie 2012 de 4 comentarii

După o mulţime de teorii şi studii non-umane, se pare că implanturile bionice pentru ochi au ajuns pe piaţă – primul din Europa, şi sperăm că în curând și în Statele Unite, aceste implanturi pot restaura vederea la pacienții complet orbi – deşi numai în cazul în care orbirea este cauzata de un defect al retinei, la fel ca în degenerare maculară (de care milioane de oameni suferă), retinopatie diabetica, sau alte boli degenerative ale ochilor. …Bio-Retina, dezvoltată de Retina Nano, costă în jurul valorii de 60.000 dolari. Implantul este de fapt plasat în interiorul ochiului, pe partea de sus a retinei. Operaţia durează doar 30 de minute și poate fi efectuata sub anestezie locală. Odată instalat, 576 de electrozi pe partea din spate a senzorului se implantează în nervul optic. Cel mai mare avantaj, este modul în care senzorul este alimentat: Sistemul de Bio-Retina vine cu o pereche standard de lentile de corecţie, care sunt modificate astfel încât să poată trage cu un fașcicul de aproape-infrarosu cu laser, prin irisul de la senzorul de la spate de ochi. Pe senzorul există o celulă fotovoltaică, care produce până la trei milliwatts – nu mult, dar mai mult decât suficient.

Sursa

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Framantarile unui pastor intre stiinta si crestinism in o noua lucrare

4 iulie 2012 de 39 comentarii

Edmond Constantinescu impaca credinta cu necredina intr-o regandire a stiintei in “Ichneumonidae: Dilema Teologica a lui Darwin si Regandirea Creatiunii”

(PR NewsChannel) / June 27, 2012 / CHICAGO

În „Ichneumonidae: Dilema Teologica a lui Darwin şi Regândirea Creaţiunii” (ISBN 1475280629), Edmond Constantinescu oferă un limbaj modern pentru a vorbi despre credinţă şi religie într-o epocă în care triumful ştiinţei şi al raţiunii a eliberat omul în atât de multe feluri. Cartea este intitulata după paradoxul care l-a nedumerit pe Charles Darwin, om de stiinta secolului 19, care a pus bazele biologiei evoluţioniste. Darwin a observat atât de multa cruzime în natură, pe care religia pare neputincioasa a o explica, incat fostul credincios a devenit un agnostic.

În textul său, Constantinescu propune o solutie, sugerând unele rezoluţii posibile între ştiinţă şi religie, si privind conceptul de Dumnezeu in evolutia lui ca produs al mintii omului. Ca unul care a studiat religia pe tot parcursul vieţii, el concluzionează ca există două modele de bază care definesc relaţia lui Dumnezeu cu creaţiunea. Unul consideră că natura şi omul constituie obiectul absolut al acţiunii lui Dumnezeu, în timp ce celălalt, care a venit odata cu aparitia Iluminismului european şi a gândirii ştiinţifice, propune omul ca un subiect imputernicit de Dumnezeu al destinului şi mântuirii proprii. În esenţă, acesta susţine că Dumnezeu a creat natura şi a înzestrat-o cu propria putere de auto-creare.

Constantinescu pare să vindece o parte din nemultumirea lui Darwin. În timp ce omul de stiinta a fost un geniu, în capacitatea sa de a recunoaşte si clarifica principiul evolutiei aflat la baza tuturor formelor de viata pe Pamant, el nu a reuşit să vadă modul în care conceptul de Dumnezeu a evoluat la randul sau de-a lungul multor secole. Autorul se inspira din propria viata, de la pastor fundamentalist, convins de anumite doctrine rigide, la curajul maturitatii, care i-a permis să accepte o parte din incertitudini esenţiale ale vieţii.

„Ichneumonidae” va fi pe placul cititorilor educaţi care doresc să înţeleagă modul în care ştiinţa, religia, evolutia si creştinismul se inscriu in planul omenirii. Autorul nu încearcă să ofere explicaţii religioase, ca răspunsuri, ci mai degrabă încearcă să exploreze întrebări, lăsând răspunsurile finale în mâinile cititorilor.

Sursa

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Ichneumonidae

31 mai 2012 de 234 comentarii

La data aceasta cei mai multi au inteles ca Ichenumonidae este o viespe care paralizeaza omida pentru a fi rontaita de vie incetul cu incetul de larve. Mai putin inteles este probabil motivul pentru care un eseu despre istoria ideii de Dumnezeu poarta numele unei viespe parazitare. Raspunsul scurt este ca Ichenumonidae reprezinta Dumnezeul predicat in lumea crestina de la Augustin pana la tele-evanghelismul modern.

Un Dumnezeu care face din om obiectul absolut al cunoasterii si actiunii sale il reduce pe om la statutul de omida paralizata. Omul se naste vinovat de ceva ce nu a comis, se face apoi vinovat de pacate pe care nu poate sa nu le comita, si sfarseste intr-o judecata kafkaiana al carei verdict a fot dat inainte ca el sa existe. Este inutil sa mai amintesc si iadul. Sau sa fie iertat si dus intr-un cer la fel de absurd ca iadul, mai putin focul (nu ca inchinarea 24/7 ar fi altceva a decat o tortura vesnica).

In fata acestei cruzimi absurde omida nu are alta optiune decat sa iubeasca viespea si sa imbratiseze larvele care o mananca de vie. Este psihologia victimei care se agata de tortionar si isi imagineaza o expresie umana sub gluga inchizitorului.

De ce nu am ales ateismul? Pentru ca intre omida care canta si plange de bucurie, si omida care injura printre dinti, nu este nici o diferenta. De fapt este una. Omida care canta si plange macar se anesteziaza (thanks Karl). Locul lui Dumnezeu este luat de determinism biologic, de Big Brother, de sistem, de accidentul nefericit. Omida e paralizata, larvele mananca, filosoful rationalizeaza.

Nu incerc sa il reinventez pe Dumnezeu ci sa dezgrop fantani vechi. Nu filosofez, fac istorie. Evreii si Grecii au fost popoarele vechi care au inteles ca Dumnezeu insemneaza omida care bate viespea. Isus a fost sinteza celor doua curente. Crestinismul istoric (si evanghelic) este Icheneumonidae.

Este meritul lui Luther ca a definit datele problemei. Relatia creator-creatura implica in mod necsar relatia viespe-omida paralizata. Este meritul lui Erasmus ca ne-a dat solutia. “Once God has given to the secondary causes, namely nature, the power to reproduce or act, he does nothing unless for special reasons he suspends the common action of nature.” Creatura nu este obiectul absolut al actiunilor Creatorului. Omida nu este paralizata. “Omul acesta huleste”. “Ca sa vedeti ca Fiul Omului are putere pe pamant…” – argumentul Bacon, Descartes si Hobbes este stiinta – nu ca contemplatie filosofica ci ca PUTERE. Ma refer la intreita solie ingereasca.

Dilema lui Darwin pleaca de la neputinata omizii paralizate in fata evolutiei. Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru ingerul al patrulea. “Der alte Gott lebt noch” (Nietzsche).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Despre viespi, flori si Dumnezeu

26 mai 2012 de 54 comentarii

Ichneumonidae e un soi de eseu de istorie intelectuala. Are aspectul acut al unei harte launtrice si respiratia larga a universului insusi. Dumnezeu inca se cauta pe sine.

Nu va propun tocmai o recenzie. Am selectat din carte o serie de pasaje carora le contrapun gindul meu razlet. Am sa las citatele netraduse.

The modern opposition of Evangelical fundamentalism against evolutionary models is rooted in the historical rejection of Christian humanism by the Reformation, rather than in anti-scientific sentiments. Situatia e mai complicata. Adventismul insusi, una dintre cele mai vehemente enclave creationiste, ii datoreaza teologic mai multe lui Erasmus (via arminianism si metodism) decit lui Luther. Edi are insa dreptate daca vedem in „the historical rejection of Christian humanism by the Reformation” o chestiune de hermeneutica biblica. Umanismul crestin (ramas in viata chiar printre descendentii directi ai Reformei) l-a dat pe Schleiermacher; literalismul milenarist al Reformei (reinviat ca niciunde in revivalismul american de secol XIX) a dat-o pe Ellen White.

Faith is not another theory of reality. It is rather a new hermeneutics of existing theory and facts. Asta e totuna cu a spune ca orice text teologic e mitic. Eu as putea fi de acord. Ma indoiesc insa ca vreun credincios ar achiesa (cu exceptia lui K). Pentru cei mai multi, credinta nu e o lectura optimista a realitatii, ci pariul incapatinat pe o alta realitate.

Modern science is a Christian heresy. Banuiesc ca aici e miezul tare al cartii. Edi pariaza pe heterodoxie, adica fix pe stiinta ca erezie crestina. Nu e deloc singurul in crestinism, dar e aproape singurul in adventism.

The non-Euclidian intelligibility of the universe is much beyond what could be expected from simian brain adaptation. Si totusi, We landed on the Moon prompted by the same brain reactions that pushed the Devonian fish to land on the shore about 400 million years ago. We still have the Devonian fish inside us (Shubin). This is perhaps why there’s something fishy in our loftiest ideals. E colosala diferenta dintre Moise si Einstein, la o ipotetica distanta de vreo trei mii de ani. E mai mica distanta dintre Homo erectus si Moise, la vreun milion de ani.

When humanity itself is a cultural illusion, salvation becomes only the ultimate illusion. Ceea ce e perfect normal. Daca ne inventam pe noi, cu tot cu pacatul aferent, de ce nu ne-am inventa si mintuirea? We must turn to the Veiled Being for our salvation. Cum e „the Veiled Being” altceva decit o iluzie? Si n-a rupt Isus catapeteasma? Templul lui Moise (ma rog, Irod) e gol. Templul lui Platon (ma rog, Plotin) asisderea. Si daca nu era de ajuns, a mai venit si Derrida sa desire povestile toate.

Flowers and Ichneumonidae, symbiosis and parasitism, are only examples of using another species to enhance reproductive success. Whether the chosen method is exploitation or cooperation, it matters not to evolution. Nature is blind to our values. Binele si raul sint in ochii privitorului, vorba lui K(ant). L-am inventat pe Dumnezeu ca sa eludam povara de a fi inventat binele si raul.

Fiat creation and cultist eschatology are the two ends of a theology of defection. Ceea ce n-ar trebui sa ne mire. Man spent most of his evolutionary history crawling at the bottom of the food chain in Africa. His mind was shaped in fear. A se vedea splendida carte a lui Erich Fromm despre autoritarism si dogmatism, Escape from Freedom.

There is no free will without evolution. Propozitia asta merita o carte intreaga.

Flat materialism is a form of religious fundamentalism. They cohabit and dispute the same territory extraneous to the historical core of modernity. They are contingent upon the demise of metaphysical Christianity… In other words, did science find God missing because Christianity failed to grasp and communicate his true nature? Am putea la fel de bine intreba: Did science find God missing because… it went looking for him? Crestinismul ar fi trebuit sa stie (si sa comunice) ca Dumnezeu nu e decit un mod de a privi, teleologic, realitatea. O hermeneutica, nu?

So, here we are, naked in a blizzard, no mammalian fur or metaphysical illusions to protect us.

Well, I’m ok with that. Let the Spirit blow!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

A cincea roata sau coloana cinci?

20 mai 2012 de 80 comentarii

Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Este fara indoiala ca teologia in sensul folosit de Aristotel si ucenicii sai medievali (un spectru care inca bantuie seminariile moderne), ca stiinta a unui οὐ κινούμενον κινεῖ – mobilizatorul imobil – este irelevanta. Teologia ca discurs an-istoric este o colectie de potcoave de la cai morti intro lume care recunosate prioritatea ontica a timpului si schimbarii. Dar tocmai aici este tendonul lui Achile la argumentul lui Ibrian. Intrucat nu exista alta cunoastere inafara de “ optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii”, iluzia unui sfarsit al istoriei din a carui perspectiva putem sa facem deosebire intre optiune tranzitorie si adevar este un doar un alt “referent fictiv” aka te(leo)lologie.

“Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor”. S-ar putea spune acelasi lucru despre ateii reflectivi. De exemplu, Lenin ca filosof. Lucrarea lui despre Mach este un exemplu de adecvare a materialismului Marxist la fizica moderna. Lamarckianismul Stalinist este un alt exemplu.

Problema merge insa mai adanc. Este viziunea prevalenta a epocii ceva la care teologia se raporteaza dinafara? Sa luam ca exemplu ceea ce Ibraim numeste contextualizare in sens Paulin. Asa cum arat in cartea mea atat Iudaismul cat si filosofia post-Socratica sunt inceercari de a elibera omul de fortele nihiliste declansate de revolutia fierului. Ambele au cautat sa ancoreze existenta intr-un absolut ontologic. Tensiunea intre ele era de natura dialectica, si sinteza a fost naturala. Philo si Iosefus Flavius ar fi fost vazuti ca autorii ei daca crestinismul nu ar fi prevalat.

La fel (alt subiect tratat in carte) revolutia stiintifica nu poate fi despartita de criza nominalista in teologie si umanismul crestin al lui Erasmus. Noile forte sociale care au declansat modernitatea au actionat si gandit in context teologic.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate.

Imi este greu sa cred ca un universitar britanic foloseste in mod serios clisee pe care le cunosc din corespondenta mea cu Florin Laiu, articole din Review, sau cursul de stiinta&religie de la Andrews. Idea este ca un teolog care are curajul sa recunoasca ca Homo Erectus nu este “amalgamation of man and beast” si in acelasi timp intelege relevanta continua a cautarilor metafizice/teologice, este interesat de “voloane, de batiste si de mode”. Vorba poetului: Unul cauta in oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in lume si-n istorie adevar. Ron Numbers, din care Ibrian a citat la inceputul eseului, a fost acuzat de biserica lui ca vrea sa fie la moda. Eu insumi sunt considerat un adolescent intarziat in aceiasi biserica. O iau ca o provocare.

Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Teza de mai sus poate fi integrata intr-un spectru larg de la teologia dialectica a lui Karl Barth la NOMA lui Gould sau chiar fundamentalism. In ce ma priveste, umila mea opinie este diferita. Intrucat cultura nu este doar o conditie data ci este in egala masura conditionata, teologia este parte din proces in ambele sensuri. In acele momente rare cand omul depaseste o condite istorica – momentul erolului in sens Hegelean, cand omul devine creator si creatura in acelasi timp, tot arsenalul mintii este recrutat pentru razboi de ambele tabere, si teologia nu a lipsit nicodata din linia intai.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

Contributii teologice in sfera epistemologiei/ontologiei? Au fost esentiale. Motivul pentru care nu le vedem este ca au tinut de teologii heterodoxe. Ce ar fi stiinta moderna fara Descartes, Hobbes, Newton? Epistemologia/ontologia lor a vine direct din teologie.

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Teologia poate fi un discurs revelator despre om numai daca omul este Dumnezeu, ceea ce ne duce inapoi la square one pentru ca asta implica subiectivtate infinita. Exista un alt argument in favoarea teologiei, si aceste nu este legat de consolarea teologului care se simte a cincea roata la caruta. Nu a cincea roata ci coloana cinci. Cu riscul de a a parea infatuat, voi apela la iarasi la cartea mea:

The French philosopher Michel Foucault notices that there is in the history of science a process external to science itself, “where truth is formed, where a certain numbers of games are defined… an external, exterior history of truth” (Foucault, 4). The Scientific Revolution witnessed plenty of such places and games. New theological ideas preceded or completed science in many respects. The evolutionary paradigm is one of them. The struggle for social liberation, and the rethinking of God, man and nature, went together. They were in turn tied to the emancipation of emerging social forces during the industrial revolution.

The divorce between science and faith took place only after the revolutionary class became dominant. Scientific mass production and distribution of goods, along with free money movement and parliamentary politics, became the new foundation for power. Science was incorporated in a new dominant ideology, just as Christian metaphysics had been a constituent of the old one.

From Marx to Heidegger, the secular prophets of modernity told the world that the new order was the root of man’s alienation from his essential being. Ideology, aided by the authority of science, would therefore need first to hide the alienation of modern life. In other words, to hide deeper dimensions from scrutiny. Empiricism becomes a smoke screen, obscuring ontological questions. Science passes judgment on theological inquires. Life is reduced to chasing materialistic illusions.

Teologia (heterodoxa) face parte dintr-un arsenal necesar pentru a realiza ceea ce profetul fara Dumnezeu Geoerge Orwell spunea ca a devenit imposibil: victoria omului impotriva unei lumi in care atat religia cat si stiinta au fost recrutate impotriva lui.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Corelationalism profund si ateism cu preocupari transcendente

19 mai 2012 de 22 comentarii

“In this (the transition stage of the corruption of God’s truth by the church) the doctrines taught are still those of the scriptures, but their relations are moulded into conformity with the prevalent human dialectics.”

R.L.Dabney :Lectures on sacred Rhetoric, page 28, Banner of Truth, 1979.

 “I ended up an agnostic, but my interests in science and religion stuck” Ron Numbers (Intr-un interviu acordat defunctei Science and Theology News)

 Pentru oamenii care, in termenii lui Edi, resimt nevoia unei credinte examinate, teologia nu merita niciun interes daca se rezuma la un jargon thenicizat ce are un referent fictiv (theos). Referent care produce iluzia prezentei tocmai pentru ca este, chipurile, obiectul unui discurs.

Teistii reflectivi au avut intotdeauna o problema in adecvarea pozitiilor lor filosofice, ce rezultau din tipul de divinitate pe care il postulau/imaginau, la viziunea asupra lumii care era prevalenta epocii lor. Acest fenomen se situeaza la granita dintre a contextualiza, in sens paulin, sau a nu avea nimic de adaugat in dialogul ideatic al veacului in care teistul se intampla sa traiasca. Unii, printre care si Edi (cred eu), considera ca optiunile tranzitorii pe care omenirea le-a expus asupra naturii cunoasterii si realitatii trebuie luate in calcul de dragul relevantei discursului teologic si a capacitatii unei comunitati de credinta de a spune ceva semnificativ lumii.

Pe de alta parte, se poate produce un proces de corelare profunda a oricarei afirmatii teologice cu un worldview la moda, proces care este dispus sa ofere teologiei, ca practica sociala, o oarecare legitimitate. Acesta optiune pirede insa din vedere ca discursul teologic are ca specific o referinta  invarianta (dumnezeu, valori etc-chiar daca  viziunea aspura acestora este ea insasi in schimbare)  in raport cu vreun cadru cultural.  Si este dificil de intrevazut cum punand la temelia unei structuri de afirmatii teologice o viziune conditionata cultural, teologia poate avea altceva de castigat  decat opusul pozitiei scolastice, si anume transformarea ei in sclava tuturor productiilor filosofice pe care societatile le pot etala in veac.

Se pun acum o serie de intrebari: Are teologia capacitatea de a contribui cu o viziune coerenta  in sfera ontologiei si epistemologiei? Nu este aceasta o cerinta suplimentara si inutila? Nu ar trebui sa lasam teologia sa furnizeze doar o lirica pietista? Sau, poate, ne-am saturat de orice fel de metanaratiuni, asa ca la ce ne-ar mai trebui una uzata, chiar daca e carpita bine?

In final, daca teologia nu poate avea, ex hipotesi, alt referent decat omul, atunci, asa cum bine remarca Poli, teologia este un discurs revelator despre om si preocuparile  sale si deloc un discurs despre Dumnezeu. Ateii  care isi pastreaza in acest context dorinta de a-si examina ateismul, deoarece teismul ar putea avea ceva semnificativ de spus -sunt rezultatul unei teologii, bune zic eu, care le-a indus gandul ca teologia (a la Kuyper) trebuie sa fie competenta sa dea sens oricarui demers intelectual, iar daca nu e in stare sa faca asta, o aruncam cu succes si bucurie la gunoi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Manie sfanta

14 mai 2012 de 180 comentarii

Graham Greene are o povestire despre un credincios catolic care impusca un ateu din invidie. Mi-am reamintit de ea citind unele reactii la profesiunea de ateism a lui Poli. Resentimentele fata de atei sunt atat de puternice incat te fac sa te gandesti la invidie. Este ca si cum cei care nu au libertatea launtrica de a nu crede invidieaza pe cei care isi pot permite sa mearga pe drumul vietii fara sa se uite peste umar.

Poli a pierdut pariul Pascalian. Cine castiga loteria nu se supara pe cel care o pierde. Poli se va prajii la flacara mica in timp sfintii vor sparge seminte pe zidul noului Ierusalim. Vom avea o vesnicie sa-l barfim pe Poli la umbra pomului vietii (caci ce bucurie mai mare au sfintii decat sa discute caderile fratilor). De unde atata suparare?

Probabil ca, atunci cand cineva se declara ateu, expune propria noastra nesiguranta, de care ne temem. Este posibil ca unii ar vrea sa nu creada, dar nu au curajul. Este ca si cu cei care se leaga de tinuta femeilor. Fantezia lor secreta nu este sa le vada intr-o rochie pana la calcaie.

Exista un punct in experienta religioasa in care cineva ajunge sa inteleaga ce crede si mai ales de ce crede ceea ce crede. Este momentul in care cineva sa poate desprinde de credinta lui fara manie sau poate sa ramana in ea fara frica. Intodeauna aceasta rara maturiate starneste proteste. Daca Poli ar fi ales sa ramana ar fi fost acuzat ca nu pleaca.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →