Anno Domini 29 – Procesul lui Darwin
16 august 2011 173 comentarii
Marx si Postmodernitatea
11 august 2011 36 comentarii
Edi preciza la un anumit moment in emisiunea precedentă (AD 28) caracterul “fictiv” al banilor descris de Marx si adauga că – de vreme ce banii sunt o conventie sociala, putem sa renuntam la aceasta conventie (in viziunea marxista) si “sa o luăm de la inceput”.
Intr-adevar Marx credea ca putem “sa o luam de la inceput” – adica sa spargem toate conventiile economice sau religioase si sa incepem cladirea unui sistem social rational, ceea ce, asa cum bine remarca Edi, este o combinatie bizara intre nevoia iluminista de rationalitate in perimetrul social si setea “profetica” de dreptate (esecul rational choice theory, intr-o alta ordine de idei, arata ca “rational” este un calificativ destul de ambiguu).
Nu este cazul sa reflectam acum/aici in detaliu asupra esecului diferitelor sisteme sociale marxiste sau pretins marxiste, teoria “stiintifica” economica predictiva a lui Marx prezinta un esec de proportii. Desi nu m-as grabi sa spun ca Lenin sau Stalin, ca sa folosesc o expresie fericita a lui Theodore Plantinga, l-au inteles pe Marx mai bine decat s-a inteles el insusi. Marx a punctat foate bine caracterul non-dogmatic al pozitiei sale cand, afland despre francezii ce se etichetau “marxisti” a replicat: “nu stiu ce cred ei, ceea ce stiu insa e ca eu nu sunt marxist”.
Punctul forte al teoriei economice si sociale marxiste care a influnetat puternic posteritatea a fost constatarea caracterului tranzitiv al oricarei realizari umane, sistemul social poate fi schimbat pentrru ca nu e deloc natural, ci uman. Marx nu a ezitat insa sa precizeze ca dezvoltarea sociala este determinata si de o serie de restrictii non-umane precum legile care guvernau echilibrul fortelor de productie sau caracterul obiectiv (cu sensul de inevitabil) al aparitiei istorice a banilor.
Teoria economca marxista si ce mai semana a obiectivitate la Marx a decazut, dar cu relativismul plat al constructiilor sociale s-au molipsit multi – Foucault de exemplu considera ca insasi conceptul de natura umana este un construct. In acest sens, al dinamitarii conventiilor, Marx este postmodern si furnizează materie prima pentru un nihilism feroce. Daca totul este o conventie intersubiectiva, oare realizarea societatii comuniste nu ar fi fost si ea doar un ideal la fel de tranzitiv ca speculatiile burgheze? Ofera oare Marx vreun criteriu conform caruia anumite valori (cum ar fi solidaritatea umana) nu sunt pure conventii sociale?
Cu ce a ramas modernitatea dupa ce Marx a aratat caracterul “fictiv” al pietei si, pe cale de consecinta, al societatii burgheze?
A ramas, totusi, cu un lucru – cu autonomia umana in guvernarea socialului perceput ca joc al conventiei intersubiective. Influenta care nu a durat, se pare, prea mult – de vreme ce, spre exemplu, pietele financiare sunt considerate extrem de rationale datorita unei matematizarii a speculatiei vulgare. (M. Shermer plaseaza, pe buna dreptate, analiza tehnica a pietelor de capital in zona pseudo-stiintei )
Divinul nu mai are nici un loc aici, cel putin divinul schematic medieval, in contextul autoritatii tribale a bisericii. A supravietuit apoi, pentru o vreme o divinitate dialectic-existentiala care reprezinta un pol final, dar irational, de autoritate in fata unei societati in care indivizii nu mai pot schimba regulile jocului (conventiei). Mai avem vreun dumnezeu, la propriu si la figurat, in postmodernismul de filiatie cvasi-marxista? Da, avem un dumnezeu conventional, a carui existenta este la fel de precara ca a oricarei alte fictiuni sociale.
Anno Domini 28 – Fantoma Evreului Pribeag
8 august 2011 71 comentarii
Cum au rămas unii creștini fixați în faza orală
4 august 2011 55 comentarii
Una dintre cele mai importante contribuții aduse de psihanaliză a fost etapele de dezvoltare a vieții psihice, culminând cu complexul Oedip. Conform acestei teorii, copilul trece prin niște faze pe care, într-o dezvoltare normală, le parcurge cu succes ajungând la maturizare psihică. Există posibilitatea ca persoana, devenind adultă biologic, să rămână ”fixată” într-una dintre dintre cele trei faze (sau faza orală, sau faza anală, sau faza falică oedipiană). În acest caz, omul va avea o modalitate de relaționare cu sine și cu ceilalți conform fazei în care a rămas „prizonier”. Cum e posibil, totuși, ca cineva ajuns la vârsta adultă să se poarte, practic, ca un copil? Ei bine, conform teoriei psihanalitice, odată ce etapele dezvoltării psihice s-au încheiat (în jurul vârstei de 5 ani, după care se intră în faza de latență), restul vieții afective (nu cognitive!) nu va însemna altceva decât o repetiție inconștientă a ceea ce s-a întâmplat în aceste etape, o repetiție a achizițiilor dobândite (sau nu), exprimate, desigur, prin alt comportament decât al unui copil, dar, ghidându-se, în principiu, după aceleași mecanisme de funcționare.
Prima etapă de dezvoltare a vieții psihice este faza orală și debutează imediat după nașterea copilului. În această perioadă, modalitatea de relaționare a copilului este manifestată prin supt. Suptul nu împlinește doar nevoia fiziologică de hrănire a bebelușului, ci și cea de holding afectiv, de securizare emoțională. În această fază, copilul se identifică cu mama (sau funcția maternă, în lipsa mamei biologice), neavând încă structurată ideea de „eu” (nici măcar fizic), nedeținând niciun fel de autonomie și raportându-se în totalitate la mama sa. Drept pentru care, atunci când aceasta lipsește din câmpul bebelușului atunci când acesta are nevoie de ea, el se confruntă cu ceea ce se numește angoasa de abandon pe care o va gestiona destul de greu. Principala achiziție a fazei orale este erogenizarea orificiului bucal. Asta înseamnă, așa cum spuneam mai devreme, că sânul mamei nu constituie doar un instrument prin care copilul se hrănește, ci și un obiect care îi produce o nespusă plăcere (poate ați observat ce liniștiți sunt copilașii atunci când adorm la sânul mamei).
Ce legătură există între faza orală descrisă de Freud și unii creștini? Ei bine, există un „soi” de creștinism regresat în acestă fază, creștinism care constituie, din păcate, marea majoritate. Creștinii fixați în acest stadiu de dezvoltare au ca principală achiziție satisfacția orală. Ei se hrănesc permanent. Dar nu au autonomie în dobândirea hranei, ci mănâncă tot ce li se dă. Și pentru că ei se identifică 100% cu ”funcția maternă”, care este fie Biserica, fie vreun conducător al bisericii din care fac parte, fie vreun membru mai cu influență, nu dobândesc niciodată un simț critic. Ei se constituie în tipologia creștinului care aderă la McChurch, McBible și McJesus – adică o religie de tip junk-food. Religia este pentru ei o plăcere care trebuie satisfăcută, întotdeauna pe cale orală. De aceea sunt încântați de o religie de tip enterteinment în care ei doar consumă și nu produc niciodată nimic. Atâta vreme cât Biserica le oferă hrană (nu contează dacă e vorba de lapte sau lături pentru că, în această fază, ei nu au conștiința a ceea ce este bun sau stricat), se simt mulțumiți. În momentul în care se întâmplă să nu mai fie susținuți de această „proteză”, ei cad într-o disperare soră cu moartea. Atunci când se confruntă cu realitatea din afara Bisericii, care se-ntâmplă să fie adevărata realitate, devin speriați, anxioși, imposibil de a se adapta noii lumi. De aceea, creștinii aparținând acestei tipologii vor fi mulțumiți întotdeauna cu statutul din biserică, se vor supune mereu și nu vor contesta niciodată ”adevărurile” propovăduite de aceasta. Ca model de relaționare, vor adopta o matrice dependentă, aproape fuzională cu instituția de care aparțin (vă sună cunoscută expresia ”sânul Bisericii”?). Regresia la această fază de dezvoltare, stagnarea în acest mod de funcționare va duce către inadaptabilitate, autism religios, irelevanță pentru lumea exterioară și, în final, va provoca moartea psihică a creștinului.
Anno Domini 27 – Discursul Cartezian
1 august 2011 90 comentarii
Intalnire Generala de Chat
25 iulie 2011 54 comentarii
Daca doriti sa avem o ora prestabilita dintr-o zi a saptamanii pentru chat, votati la sondajul de mai jos:
[poll id=”5″] [poll id=”6″]
Dragostea creștină, între stăpânire de sine și comportament pasiv-agresiv
21 iulie 2011 173 comentarii
Mare taină-i taina iubirii. Dar și mai mare taină pare să fie taina iubirii creștine. Iisus dă o poruncă nouă: ”să vă iubiți unii pe alții”. Ușor de zis, greu de aplicat. Dovadă stă orice carte de istorie. Sau, mai aproape de noi (temporal și spațial), dovada o constituie unele biserici creștine. Stând de vorbă cu diverși oameni nou-convertiți, am aflat că primul lucru care i-a atras către o biserică sau alta a fost căldura (frățească) cu care au fost întâmpinați. Numai oameni zâmbitori, numai oameni binevoitori, ce mai! – un adevărat spirit creștin. Am avut curiozitatea să vorbesc cu aceiași oameni și după câțiva ani de frecventare a respectivei biserici. Rezultatul discuției? Nu unul la fel de plăcut precum aș fi vrut să aud. O fi scăzut din entuziasmul pe care îl avea inițial față de comunitatea frățească? O fi scăzut din credința sa? S-o fi răcit dragostea dintâi? Dacă da, de ce? În mod neașteptat, motivul pentru care cei mai mulți dintre ei deveniseră simpli practicanți ai unui crez sau al altuia pierzându-și bucuria inițială, a fost același pentru care aderaseră la acest crez: comunitatea de credincioși. Altfel spus, relația cu frații săi.
Adesea am observat că mulți dintre practicanții creștinismului adoptă o atitudine agresivă între ei (verbală, mergând chiar până la cea fizică uneori) din cauza diferențelor doctrinare. În aceste cazuri, porunca nouă a lui Iisus e înlocuită cu o furie aproape demonică îndreptată de unul împotriva altuia. Mă gândesc că Iisus o fi avut un motiv foarte serios de a pus această ”poruncă” pe aceeași treaptă cu cea referitoare la dragostea de Dumnezeu. Știa Iisus ce știa… Dar, chiar mai gravă decât prima situație descrisă, mi se pare una care este mult mai sulemenită în gesturi bine-intenționate, mult mai aproape de a imita dragostea adevărată. Mă refer la acele fețe zâmbitoare, zâmbitoare tot timpul, zâmbitoare până la epuizare. Să fie purtătorii acestor chipuri adevărații împlinitori ai poruncii divine? Mă îndoiesc. Se întâmplă în zilele noastre un fenomen vechi de când lumea, unul ce stă sub semnul ipocriziei, unul atât de frecvent întâlnit mai ales în bisericile creștine. Mă refer la comportamentul pasiv-agresiv.
Ce înseamnă comportamentul pasiv-agresiv și cum se manifestă el?
Comportamentul pasiv-agresiv este o atitudine privind relaționarea cu semenii, atitudine care înglobează în alcătuirea ei două componente: componenta agresivă și cea pasivă. Este vorba, de fapt, despre o agresivitate manifestată într-o manieră pasivă. Pe de o parte avem de-a face cu o atitudine ostilă, de apărare, pasivă, pe de cealaltă parte întâlnim o atitudine ofensivă, de agresivitate, agresivitate pe care subiectul nu și-o permite la nivel conștient sau la nivel manifest, atitudinal. Această manieră de relaționare pasiv-agresivă ia naștere mai ales în relațiile de putere dintre doi oameni/două grupuri. Cel aflat într-o poziție inferioară, de teamă pentru consecințele unei posibile manifestări a nemulțumirii sale, adoptă o atitudine pasivă, falsă, aparent neutră. Pasiv-agresivitatea se întâlnește în relațiile dintre un șef și angajați de exemplu, între doi parteneri de cuplu, între un părinte și copilul său, între membrii unei biserici etc. De ce este această agresivitate împiedicată să se manifeste și este transformată într-o reacție pasivă? Probabil, cei mai mulți cred că asta înseamnă stăpânire de sine. Cu alte cuvinte, chiar dacă în interacțiunea mea cu celălalt a existat un moment în care am simțit că acesta a activat potențialul meu agresiv (latent), eu stopez manifestarea agresivității în răspunsul verbal pe care i-l adresez interlocutorului meu, în acest fel, dând dovadă de stăpânire de sine. Nimic mai fals. Stăpânirea de sine ar avea legătură, mai degrabă, cu o restructurare cognitivă, cu o educare a modului de a exprima emoția, în nici un caz cu ”abținerea” manifestării ei. Orice emoție neexprimată duce în timp nu doar la blocaj afectiv, ci această ”întoarcere înapoi”, către sine, va avea, mai devreme sau mai tarziu, o ”răbufnire” patologică, fie la nivel psihic, fie la nivel somatic. De pildă, un exemplu de comportament pasiv-agresiv este dat de un tată divorțat de soția sa care îi repetă copilului ”ești la fel de deștept ca maică-ta”. Durerea provocată de un astfel de comportament este mult mai mare decât în cazul în care tatăl și-ar fi exprimat agresivitatea în mod manifest. Un alt exemplu ar putea fi dat de o persoană care, deși profund nemulțumită și măcinată la nivel emoțional de o altă persoană, atunci când apare contextul de a-și exprima sentimentele, răspunde cu ”nu mă interesează persoana lui”. Alt exemplu concludent poate fi găsit, de pildă, într-un comentariu răutăcios, vulgar de pe un forum, semnat cu ”Anonim”. Persoanele pasiv-agresive, de regulă, nu își conștientizează agresivitatea. Ele sunt conștiente de conținutul manifest al reacției lor (cel pasiv), dar nu sunt conștiente de conținutul latent (cel agresiv). Astfel, chiar și o persoană ”bine-intenționată”, care, dintr-o înțelegere greșită a modului în care trebuie să-și gestioneze propriul potențial agresiv în relație cu ceilalți, ajunge să adopte un comportament pasiv-agresiv care va produce răni atât lui, cât și celuilalt. Privind din această perspectivă, expresia atât de îndrăgită și familiară comunității creștine -”iubiți frați și stimate surori” – poate deveni eticheta verbală perfectă pentru un comportament de tip pasiv-agresiv. În aceste condiții, nu e de mirare că în spatele acelor fețe zâmbitoare se ascund niște ”morminte văruite”, incapabile nu doar de a-și manifesta sentimentele, ci capabile, mai devreme sau mai tarziu, de cele mai mari atrocități în numele ”iubirii creștine”.
Ce e de făcut?
Dacă să fii pasiv nu e bine, să fii agresiv nu e acceptat social, atunci există vreo cale de mijloc? Una sănătoasă? Există! Și aceasta se numește – exprimarea emoțiilor, indiferent dacă ele sunt negative sau pozitive. Desigur, această exprimare nu trebuie să fie una care să lezeze regulile bunului-simț. O înjurătură manifestă sau un pumn în burtă nu sunt cu nimic mai bune decât o față ”pioasă” plecată. [Tipul de discurs preferat al pasiv-agresivului: „capul plecat, sabia nu-l taie”]. Cea mai mică neplăcere, cel mai de neluat în seamnă discomfort, trebuie exprimate, mai ales când vorbim de dinamica relației dintre oameni. Verbalizarea, atâta vreme cât ea se face într-o manieră pașnică, de clarificare, va oferi numai beneficii.
În orice comunitate de oameni apar neînțelegeri, simpatii și antipatii, preferințe și dispute. Poți să ajungi realmente să iubești pe cineva pe care nu suporți nici să-l vezi în fața ochilor? Cum se mai aplică porunca lui Iisus în această situație? Ei bine, primul pas constă în a te duce și a-i spune celuilalt ce simți în legătură cu el. Criteriile de care trebuie ținut cont atunci când vom face acest lucru, le-am expus deja mai sus. Să nu fiu înțeleasă greșit: o situație în care o soră din biserică, de exemplu, merge la una mai tânără pentru a-i spune ce ”simte” ea în legătură cu lungimea fustei ei – aceasta nu este o situație de exprimare sănătoasă a sentimentelor. Sora cu pricina, ar trebui să lucreze cu sine însăși să vadă dacă nu cumva anumite frustrări proprii legate de imaginea de sine au dus-o către acele simțăminte (de revoltă, cel mai probabil) împotriva surorii mai tinere. Un exemplu pozitiv de exprimare a emoțiilor, unul reparator, ar putea fi următorul: un frate află, de exemplu, că un alt frate de-al său, într-o discuție cu un al treilea, l-a pus într-o lumină proastă, afirmând lucruri jignitoare și neadevărate despre el. Soluția nu este ca acesta să-și refuleze reacția de agresivitate (absolut normală), să se abțină de la orice comentariu așteptând ca ”soarele mâniei să apună” peste el. Atitudinea corectă este una de confruntare cu fratele bârfitor în care să-i comunice, într-o manieră civilizată, faptul că lucrurile neadevărate afirmate despre el l-au deranjat, l-au durut, nu doar pentru că au fost false, ci pentru că au atentat la integritatea sa ca om. Astfel, furia sa este descărcată într-un mod adecvat, reparator. În plus, e posibil ca interlocutorul său să-și dea seama de greșeala comisă și astfel, situația să se finalizeze favorabil pentru amândoi.
În concluzie, mare taină-i taina iubirii… Dar, dacă vom încerca să o pătrundem și să-i aflăm sensul, poate vom ajunge chiar să împlinim porunca lui Iisus așa cum a fost lăsată de El și nu doar să afișăm niște fețe zâmbitoare, false, ca ale unor bufoni de circ care își fac numărul, crezând că aceasta înseamnă adevărata dragoste frățească.
Anno Domini 26 – Machiavelli
19 iulie 2011 90 comentarii
Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS!
13 iulie 2011 146 comentarii
Cu toții cunoaștem afirmația celebră a lui Dostoievski pusă pe buzele personajului Ivan din celebrul roman Frații Karamazov:
Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis.
Vedem în Ivan nu atât prototipul intelectualului ateu (el nu neagă existența lui Dumnezeu), cât cel al nihilistului revoltat împotriva unui dumnezeu dictator, însetat de sânge și uzurpator al libertății umane. Ulterior, existențialiștii și seculariștii moderni au făcut din această aserțiune unul dintre imperativele constituirii ideii de libertate a societății moderne bazată pe non-existența lui Dumnezeu, sau, mai familiar spus, pe celebrul Dumnezeu a murit!. Așadar, într-o lume în care Dumnezeu a murit (prin „Dumnezeu” nereferindu-ne la implicația ontologică a termenului, ci mai degrabă la legătura lui cu concepul de ”Lege”), totul este permis. Lucru demonstrat cu precădere atât de vizionarul romancier rus, cât și de realitățile lumii contemporane. Ne place să punem toate ororile care se întâmplă astăzi pe seama negării existenței lui Dumnezeu ca instaurator al Legii veșnice. Sau, mai corect spus, reprezentanților bisericilor care rămân din ce în ce mai goale, le place să pună criza morală cu care se confruntă umanitatea pe seama negării existenței lui Dumnezeu. Astfel, asistăm la același discurs prăfos al clericilor, irelevant, și, aș îndrăzni să spun, depășit. Pentru că, dacă în societatea lui Dostoievski, în plină înflorire a nihilismului, aserțiunea făcută de el stătea în picioare, nu știu cât mai este ea de relevantă în post-modernism.
Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. Care ar fi opusul acestei propoziții? Sau, mai corect spus, care ar fi răsturnatul ei?
Dacă Dumnezeu există, totul este permis.
Concluzie verificată și ea – vezi fundamentalismul religios oglindit în fenomene de tipul inchiziției până la terorismul actual. Sau, o altă interpretare a aceleiași propoziții – creștinismul care crede în existența lui Dumnezeu și acționează conform voinței divine fără a se simți încorsetat de cenzurile Legii: Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine (1 Cor.6:12). Și totuși, ar mai exista o variantă a premisei de la care am plecat pe care filosoful și psihanalistul francez Jacques Lacan a afirmat-o și asupra căreia aș vrea să insist mai mult:
Dacă Dumnezeu NU există, totul este INTERZIS.
Într-o lume în care Dumnezeu (Dumnezeu luat ca cenzură instituită prin Lege, ca prohibiție, reamintesc) a murit, satisfacerea imediată a plăcerilor (pulsiunilor sexuale și agresive după Freud) ar trebui să domine. Care este realitatea de fapt? Nu ai voie să fumezi în locuri publice, trebuie să fii cât mai cumpătat, să eviți excesele, să trăiești cât mai sănătos, să fii atent la tot pasul să nu-l deranjezi pe celălalt. Altfel spus, trebuie să fii corect politic. Ai voie să te bucuri de cele mai perverse plăceri ale hedonismului, dar doar atâta vreme cât el nu devine pervers în sine. Se sesizează nuanța? Mă gândesc la unul dintre versurile unui cântec al trupei U2 care ar reda perfect ideea anterioară:
I`ll give you everything you want except the thing that you want. (O să-ți dau tot ce vrei, mai puțin Lucrul pe care-l vrei.)
Cam așa văd postmodernismul și iluzia libertății pe care el o implică. În aceste condiții, există totuși libertate? Și dacă da, cum se poate obține ea? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de intrigant: Libertatea este condiționată de Lege. Doar Legea, într-un anumit sens, te poate face liber. Atunci când Iisus spunea că El a venit nu să strice Legea ci să o împlinească, trebuie să se fi referit și la faptul că Legea și, extrapolând, Dumnezeu, erau greșit înțelese de oamenii din vremea aceea. Nici cu oamenii din vremurile noastre lucrurile nu stau foarte diferit. De aceea, personal, cred că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă Legea și ce presupune împlinirea ei, ce înseamnă Libertatea adevărată, trebuie să merg la Iisus. Tot Iisus a spus că Adevărul (și doar acesta) ne va face liberi. Adevărul, de fiecare dată, este dureros pentru cel care vrea să-l afle. Însă, rezultatul final va fi nu libertatea utopică pe care societatea a promovat-o pe post de propagandă de-a lungul timpului, ci libertatea individuală durabilă. Pentru un creștin, libertatea poate fi găsită în Iisus. Iar atunci când înțelegem că ”noțiunea” de Iisus implică și împlinirea Legii, atunci ne va fi mult mai ușor să acceptăm și alte modele (științifice) de explicare a aceluiași principiu, fără a deveni exclusiviști sau fanatici după principiul ”noi suntem singurii care deținem Adevărul”.
Conceptul de Supraeu sau Cum a apărut ideea unui Dumnezeu tiranic
Supraeul este dușmanul omului, dar și prietenul său. Nu este exagerat să spunem că viața psihică a omului este esențialmente făcută din eforturi crâncene fie pentru a scăpa de sub influența Supraeului, fie pentru a o suporta. (E. Jones)
Supraeul, instanță psihică inconștientă definitorie în formarea personalității umane, a fost descrisă explicit de Freud în cadrul celei de-a doua teorii ale constituirii dinamice ale aparatului psihic format din Sine, Eu și Supraeu. Această instanță este denumită ”moștenitorul complexului Oedip”, tocmai pentru că în perioada în care apare acest complex ea se cristalizează. În această perioadă, interdicția pe care părinții o impun copilului oedipian de a-și realiza dorința incestuoasă va deveni în Eu un ansamblu de exigențe morale și prohibiții pe care subiectul și le va impune de acum încolo lui însuși. Astfel, putem spune că Supraeul este această autoritate parentală interiorizată în anii complexului Oedip care se sfârșește spre vârsta de 5 ani.
Funcțiile Supraeului sunt de interzicere a plăcerii, exaltare a dorinței și protejare a integrității Eului, funcții antagonistice, dar care ne arată cât de mult reglează instanța Supraeului mișcările Eului în ceea ce privește juisanța (=plăcere în psihanaliză): mișcarea de ură împotriva interdicției juisanței, mișcarea de iubire (atracție) pentru juisanța imposibilă și mișcarea de teamă față de juisanța înfricoșătoare. Reținem că Supraeul este încărcat tocmai de aceste afecte, ura originară devenind Supraeul sadic de mai târziu, iar angoasa va deveni sentiment de culpabilitate a Eului.
Lucru puțin cunoscut, este acela că Supraeul integrează două părți: Supraeul-conștiință, cel care ne reglează conduitele, ne judecă și ne oferă un model ideal. Activitatea conștientă, care este considerată a fi un derivat al Supraeului primitiv, desemnează în Eu încorporarea nu doar a legii interdicției incestului, dar și a influenței critice a părinților și, progresiv, a societății însăși. Alături însă de Supraeul-conștiință se află Supraeul-tiranic, crud și feroce, responsabil de cele mai mari nenorociri ale speciei umane (crimă, sinucidere, războaie etc.). ”Binele” pe care acest Supraeu ne comandă să-l găsim, nu este binele moral (adică cel al societății), ci juisanța însăși care este, prin definiție, imposibil de atins. Așadar, Supraeul nu înseamnă doar un reprezentat psihic al unei legi morale vizând propriul nostru bine și acela al altora (Supraeul-conștiință), ci și o parte feroce caracterizată nu doar prin exagerarea încurajării, ci și prin exagerarea rolului de interzicător al plăcerii. Ne aflăm astfel în fața unui paradox bizar în care, pe de-o parte, Supraeul frânează plăcerea, iar pe de alta, se bucură el însuși de exersarea acestei frânări.
Cum se naște acest Supraeu tiranic, acest ”Dumnezeu” gelos și sadic totodată? Dacă Supraeul primordial (cel conștiință) se formează în urma complexului Oedip, Supraeul tiranic ia naștere dintr-o traumă primitivă a copilului. Aceasta se traduce prin faptul că Supraeul tiranic nu încarnează legea intedicției primare, ci o lege găurită, un simulacru al legii, o vociferare grăbită și dementă a legii (Lacan). Astfel, singurul atribut care dă acestui Supraeu o aparență de lege este modul imperativ pe care îl adoptă pentru a se face auzit de Eu. De aici, variațiile patologice pe care această realitate le înglobează descriu formele cele mai grotești ale sadismului până la inhibiții și melancolia derivată din sentimentul de culpabilitate a Eului.
Freud spunea că Supraeul tiranic este tot atât de amoral și crud ca și Sinele (Sinele fiind instanța guvernată după ”principiul plăcerii”). Fără a avea pretenția de a ridica la rang de adevăr absolut cele afirmate într-un limbaj poate destul de ambiguu pentru cititorul care nu este foarte familiarizat cu termenii psihanalitici, sper totuși că expunerea aceasta a ajutat pentru a ne face o imagine mai clară asupra imaginii de Supraeu/Lege/Dumnezeu (în acest caz, sinonimia fiind acceptată). Mai departe, rămâne să decidem singuri cu care parte a Legii ne vom identifica. Pentru că, întotdeauna, vor exista două părți cuprinse în aceeași Lege.
Cum poate fi invalidat evolutionismul
5 iulie 2011 465 comentarii
Este intrebarea lui Ionica si oricum, tema editorialului meu. „Dovedind ca Dumnezeu a creiat viata”? intreaba el. Aurel Ionica face aceiasi greseala ca Martin Luther si Cezar Luchian. Confunda teoria evolutiei cu abiogeneza. Teoria evolutiei nu se ocupa de aparitia vietii. Intrebarea lui Ionica este insa pertinenta si voi raspunde.
Teoria evolutei va fi falsificata daca urmatoarele predictii se implinesc.
- Este descoperita o fosila intr-un strat geologic inferior celui in care a aparut stramosul ei. De exemplu se gaseste un iepure in Cambrian. Sau un elefant in Jurasic.
- Daca se descopera o specie al carei ADN este cu totul diferit de al celorlalte specii, cu alte cuvinte nu contine ADN-ul stramosului comun + mutatii.
- Daca un strat geologic va fi datat radiometric ca fiind mai tanar decat cel de deasupra lui in coloana geologica (a nu se confunda cu acele portiuni unde scoarta terestra este torsionata de miscari tetonice).
Daca una singura din aceste predictii va fi confirmata, teoria evolutiei cade.
Comentarii recente