Anno Domini 33 – Originile Teologice ale Stiintei
20 septembrie 2011 85 comentarii
Tema 4: Wittgenstein în înțelegerea credinței religioase
13 septembrie 2011 26 comentarii
Penultima prezentare pe care am ales-o pentru expunere în această miniserie, se referă la concepția lui Wittgenstein asupra credinței religioase. Conferința a fost susținută de prof. dr. Adrian Paul Iliescu.
Preliminarii:
1. Filosoful nu trebuie să construiască teorii globale asupra unui subiect. Filosofia trebuie să facă o muncă de clarificare conceptuală.
2. Nu există un mod unic și economic de a practica credințele religioase.
3. Concepția lui Wittgenstein se bazează pe supoziția că în domeniul credinței religioase nu se ascunde nici un mister, că nu ne confruntăm cu un mare necunoscut. El pleacă de la supoziția că noi știm ce e religia (nu e necesar să vină filosoful să ne (i)lumineze în privința aceasta). Atunci, se pune întrebarea: de ce mai trebuie să construiască Wittgenstein un set de analize? Răspunsul ar fi următorul: deși știm ce e religia, o interpretăm în mod greșit. Când încercăm să sintetizăm, să teoretizăm cu privire la religie, ne rătăcim într-un sistem de idei, analogii, interpretări care sunt greșite. Cu alte cuvinte, suntem victimele unei auto-înșelări.
Citate reprezentative – Ludwig Wittgenstein, Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 111-157, fragmente:
”Miezul chestiunii este ca daca ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt intreaga intreprindere. Orice numesc in mod obisnuit dovada nu m-ar influenta catusi de putin. Sa presupunem, bunaoara, ca am cunoaste oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani si ani mai inainte si ca ei ne descriu un fel de Zi a Judecatii. Destul de ciudat este ca daca asa ceva ar exista si chiar daca ar fi ceva mai convingator decat ce am descris eu, credinta ca acest lucru se va intampla n-ar fi deloc o credinta religioasa. Sa presupunem ca ar trebui sa renunt la toate placerile din cauza unei asemenea preziceri. Daca fac cutare lucru, cineva ma va arunca in flacari peste o mie de ani etc. Nu as ceda. Cele mai bune dovezi stiintifice nu reprezinta aici nimic.” Citește mai mult din acest articol
Anno Domini 32 – Wittgenstein
13 septembrie 2011 96 comentarii
Școala de vară ”Știință, religie și filosofie ” 2011 – Tema 3: Relația dintre cunoașterea științifică și credința religioasă
12 septembrie 2011 63 comentarii
Această prezentare a fost oferită de domnul academician Mircea Flonta, profesor onorific al Facultății de Filosofie, Universitatea București. Dumnealui a avut în vedere, în primul rând, clarificarea termenilor ce intră în componența sintagmelor ”cunoaștere științifică” și ”credință religioasă”. Un aspect deosebit de important îl constituie această clarificare, întrucât, din cauza înțelegerii eronate a termenilor, mulți au văzut relația dintre știință și religie ca nefiind în vreun alt fel, decât conflictuală. De subliniat că, atunci când ne referim la cele două domenii în discuție, corect e să spunem ”cunoaștere științifică” respectiv ”credință religioasă”. Vom vedea, în cele ce urmează, de ce această distincție e necesară.
Cunoașterea științifică:
– E cunoaștere obiectivă prin excelență, bazată pe experiența comună;
– Rezultatul cunoașterii științifice e unul care poate fi repetat, deci prin aceasta verificat;
– Rezultatul autentic forțează consensul (vezi Comunitatea științifică);
– Cunoașterea științifică are un caracter relativ și autocorector;
– Este modestă (întrebările pot fi controlate critic);
Credința religioasă:
– Operează cu reprezentări;
– Devine sursă de beneficii și consolare;
– Atenuează și suprimă frica de moarte;
Conflictul între cele două apare tocmai pentru că noi folosim termenul ”cunoaștere” în moduri foarte diferite, unele care nu au deloc legătură cu realitatea. De exemplu, folosim ”cunoaștere”, atunci când vorbim de reprezentări (”cunoașterea religioasă e obiectivă” – fals). Relația dintre cele două domenii trebuie văzută, mai degrabă, ca o complementaritate. În locul acesteia, întâlnim două poziții extreme, poziții ce se conturează din ce în ce mai clar în peisajul conflictului actual dintre știință și religie: pe de-o parte, avem poziția lui Dawkins care pare că NU susține deloc modestitatea științei, pe de cealaltă parte, o avem pe cea a lui Alvin Plantinga care susține ideea că orice afirmație care contrazice Biblia trebuie privită cu suspiciune (vezi http://www.asa3.org/ASA/dialogues/Faith-reason/CRS9-91Plantinga1.html).
Delimitarea netă drept garanție a conviețuirii fără tensiuni
”Punctul de vedere că știința modernă și religia sunt domenii net distincte ale gândirii, care nu se ating și nu pot să prezinte o zonă de suprapunere, este adesea perceput drept o marginalizare a credinței religioase într-o societate secularizată. În realitate, au existat oameni profund religioși care au aderat fără rezerve la acest punct de vedere și l-au susținut cu pasiune. Soren Kierkegaard, bunăoară, opunea frontal credința rațiunii, cunoașterii obiective, științei. Pentru el, problemele adevăratului creștin nu au nimic în comun cu cele care solicită exercițiul rațiunii, în particular al gândirii orientate spre cunoaștere. Nu numai că religia nu poate primi o întemeiere rațională, dar ea nu are nevoie de o asemenea întemeiere (…). Iar L. Wittgenstein, care a fost influențat în această privință de către Lev Tolstoi, considera că singura temă a gândirii religioase este cea a sensului vieții. Pentru el, credința creștină era pe deplin decuplată de lumea cunoașterii, a teoriei, de orice fel de reprezentări cosmologice (…).
O despărțire clară a credinței de știință, acea despărțire care exclude orice posibilitate ca ele să intre în competiție sau să ajungă la conflict, este posibilă chiar dacă ele nu vor fi opuse una alteia în acest mod. Este ceea ce ilustrează poziția adoptată de cunoscutul teolog catolic Hans Kung, într-o carte recent consacrată acestei teme: ”Relația Dumnezeu-lume, Dumnezeu-om poate fi formulată doar dialectic: Dumnezeu este transcendență, însă în imanență. Este vorba de o eternitate, dar în temporabilitate, de nemăsurabilitate, dar în spațiu.” (Hans Kung, Der Anfang aller Dinge. Naturwissenchaft und Religion, Munchen, Zurich, Piper Verlag, 2005, pp. 124-125)” (Mircea Flonta, Darwin și după Darwin, ed. Humanitas, București, 2010, pp. 246-247)
Poziția lui Kung:
Poziția lui Kung merită atenție între altele deoarece arată că punctul de vedere al separării depline a imaginii naturii configurate prin cercetarea științifică de credința religioasă poate fi îmbrățișată atât de credincioși, cât și de agnostici. Citește mai mult din acest articol
Școala de vară ”Știință, religie și filosofie” 2001 – Tema 2: Dumnezeul filosofilor
8 septembrie 2011 80 comentarii
Cea de-a doua prezentare s-a desfășurat sub îndrumarea domnului lector dr. Marin Bălan, ale cărui specializări academice sunt filosofie medievală, filosofie greacă, teologie filosofică și filosofie religiei și istoria științei (în Antichitate și Evul Mediu). Deasemenea, domnul profesor a fost coordonatorul principal al întregului curs de vară. Dumnealui și-a construit discursul plecând de la două întrebări:
1. Cum numim acel demers al filosofului avandu-L ca subiect pe Dumnezeu?
2. Mai vorbesc astăzi filosofii despre Dumnezeu? Cum?
Dieu d`Abraham, Dieu d`Isaac, Dieu de Jacob, non des philosophes et des savants. (Blaise Pascal, Memorial, 23 nov 1654)
1. În primul rând, se face distincția dintre Dumnezeul religiei și Dumnezeul filosofiei. Cel dintâi desemnează o ființă supranaturală de felul unei persoane care se descoperă omenirii prin revelație, este obiectul venerației și este dincolo de orice sistem. Dumnezeul filosofiei reprezintă un principiu abstract pe care rațiunea încearcă să-l înțeleagă, nu e rezultatul revelației, e obiectul discursului filosofic, e un concept teoretic și impersonal și ocupă o poziție clară într-un sistem al gândirii.
Ideea de teologie în paradigma tradițională (de la presocratici până în sec. XVII) Citește mai mult din acest articol
Școala de vară ”Știință, religie și filosofie” 2011 – Tema 1: Relația dintre știință și religie
7 septembrie 2011 41 comentarii
Am privilegiul de a participa aceste zile la un curs de vară (deși toamna a început) organizat de Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, curs care se intitulează ”Știință, religie și filosofie”. Este prima manifestație de acest gen la care personal particip, iar, până acum, mă pot declara încântată atât de prelegerile ținute, în speță, de domni profesori ai Facultății de Filosofie, cât și de dezbaterile ce succed cursurile. M-am gândit că ar fi interesant să împărtășesc în acest spațiu unele dintre temele de discuție din cadrul acestor cursuri, pentru a vedea cam la ce nivel se construiesc dezbaterile din această perspectivă – filosofie, religie, știință – la ora actuală, în spațiul academic românesc. Am aflat că aceste preocupări au început să se materializeze de câțiva ani în România (2007), prin contribuțiile pe care le-au adus, în mod special, academicianul Mircea Flonta împreună cu unii dintre colegii dumnealui. Au fost organizate conferințe de discuție pe tema relației dintre știință și religie la inițiativa Facultății de Filosofie, după încheierea acestui curs unde participarea a fost liberă, dorindu-se continuitatea unui astfel de demers care să permită dialogul deschis asupra unor aspecte de actualitate din domeniile științei, religiei, filosofiei științei. Am fost foarte plăcut surprinsă să constat că de numeroși autori pe care domnii conferențiari îi dădeau ca referință, luasem deja cunoștință tocmai prin intermediul acestui site (mulțumiri lui Edy!). Și mai plăcut chiar a fost să văd că pozițiile prezentatorilor au fost (extrem de) moderate. De fapt, ei au vorbit de pe poziția de filosof. Personal, nu m-am simțit sugrumată de vreuna dintre ideile expuse și nici nu am simțit că vreun vorbitor lasă să vorbească mai mult propria subiectivitate decât prezentarea obiectivă a unor fapte mai vechi sau mai actuale în ceea ce privește tematica globală pe care această școală de vară și-o propune. Aspectul mai puțin plăcut pe care l-am resimțit, a fost legat de prezența (sau mai bine spus, non-prezența) unei categorii de cursanți. Din peste 100 de cursanți înscriși la acest curs, cred că cei care aparțin de sfera teologiei, pot fi numărați pe degetele de la o mână; și aceia reprezentați doar de religia ortodoxă. Nu doresc să comentez acum acest lucru, dar, cu siguranță, este un aspect care dă de gândit. Majoritatea participanților provin din mediul academic al filosofiei și/sau al științelor exacte. Aceste impresii fiind spuse, voi încerca, în continuare, să spun câteva lucruri despre ceea ce s-a prezentat în cadrul primeia dintre întâlniri – Relația dintre știință și religie. Citește mai mult din acest articol
Anno Domini 31 – Rationalism Teist
30 august 2011 177 comentarii
”Golul lăuntric” între nevoie de Dumnezeu și simptom al Tulburării de personalitate Borderline
27 august 2011 43 comentarii
De multe ori m-am întrebat de ce cred ceea ce cred. De ce eu, o ființă umană unică, am ajuns să urmez drumul ontogenetic pe care îl urmez acum, și nu un altul. Apoi, m-am uitat la oamenii din jurul meu, la cei cu care drumul meu s-a intersectat și m-am întrebat de ce ei, ființe umane unice și ele dealtfel, au ajuns să aibă un anume sistem de gândire/credințe/valori/principii și nu un altul. Mai târziu, răspunsul a venit la pachet cu două concepte care mi s-au părut destul de satisfăcătoare: determinism și revelație. Mai important chiar, am înțeles că revelația poate ”veni” abia după ce am înțeles bine care sunt implicațiile determinismului (biologic, genetic, psihologic, cultural etc.) în ceea ce privește alcătuirea mea ca ființă umană unică adaptată unui mediu. În căutarea răspunsului la întrebarea ”de ce așa” a trebui să pornesc pe un drum către înapoi, un drum al deconstrucției atât interioare (psihologice) cât și exterioare (factori externi, de mediu), drum pe care erau înfipte numeroase indicatoare cu ”sensul existenței” și ”gol interior”. De obicei, aceste indicatoare, mi se spunea, duc către Dumnezeu. M-am întrebat adesea de ce Dumnezeu mi-a fost prezentat, într-un mod aproape obsesiv, ca fiind Acela care poate umple golul interior al unei persoane. Întrebarea și-a intensificat semnificația cu atât mai mult cu cât, personal, nu prea puteam simți acest gol interior, această senzație anihilatoare de vid existențial. Astfel, îmi spuneam în sinea mea de adolescentă-flămândă-după-răspunsuri: de vreme ce eu nu am acest gol, înseamnă că nu am nevoie de Dumnezeu? De vreme ce mă simt ”completă” (deși am avut și stări depresive specifice, în definitiv, oricărui adolescent), unde mai intră Dumnezeu în această schemă? Multă vreme am evitat să verbalizez aceste frământări de teamă să nu fiu catalogată ca fiind egoistă, infatuată și lipsită total de evlavie (ca să nu spun nerușinată duhovnicește de-a binelea). Sau poate că astea erau indicii ale unui ateism latent? Când am mai crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu nu poate fi redus nici la o supapă menită să ”umple” o gaură lăuntrică, nici la diversele proiecții ale oamenilor, proiecții justificate totuși. El era prezent în toate acestea, dar, și mai important, El era dincolo de toate acestea. Citește mai mult din acest articol
Anno Domini 30 – Dincolo de Bine si Rau
22 august 2011 97 comentarii
Dignitas – Dreptul meu asupra vietii mele!
17 august 2011 68 comentarii
Aceasta scurta meditatie se adreseaza celor care au trecut de treapta vietii in care considerau ca au inteles universul in care traiesc, eventual si pe celelalte. Traim fiecare zi cu up’s and down’s-urile ei in diferite colturi ale planetei. Muncitori, someri, intelectuali, superintelectuali, cu situatii stabile sau nu, crize inerente in diverse colturi ale existentei noastre, insa interactionand zilnic cu cei din jur in felul in care ne-am dezvoltat personalitatea, empatia si cercul in care ne invartim.
O intrebare care apare in mintea celor care vor sa isi adauge noi dimensiuni la planul existential este: cum sa ajung sa inteleg alte domenii si sa patrund cu mintea mea alte dimensiuni ale cunoasterii? Se pare ca uneori timpul sau modul in care ne organizam afecteaza progresul nostru. Cel mai grav este cand setea-ti de cunoastere a decedat si a fost inmormantata. Nu conteaza ce religie ai sau daca ai vreuna, cand ai ajuns sa intelegi si sa stii, atunci, persoana care ai fi putut ajunge a murit. Esti asa cum esti, cu limite autoimpuse si de o comoditate ucigatoare.
Vorbeam cu unul din colegii mei de la job si imi spunea ca daca un coleg de-al nostru s-ar dezice pe fata de religia lor (muslim) l-ar ucide si nu i-ar pasa ca ar intra in puscarie lasand doua fete fara parinte si o sotie fara sot. Ca vrei sa ma crezi sau nu, cititorule, acest coleg al meu este unul din cei mai seriosi si mai muncitori din cati stiu. Am discutat cu el ore in sir despre religia musulmana si despre impactul cuceririi Egiptului de catre arabi si am aflat ca omul asta cunoaste o gramada de aspecte istorice si religioase. Fiind crescut intr-o familie egipteana in care tatal nu era extremist nu a fost indoctrinat si a fost lasat sa-si aleaga singur religia.
Am cunoscut personal o familie de intelectuali intr-o biserica neoprotestanta care au amenintat-o pe fiica lor ca daca nu se pocaieste si daca nu isi paraseste prietenul non-azs o dezmostenesc.
Dupa cum bine stii draga cititorule orice dialog si orice incercare de a largi orizonturile tip dead-end in care exemplele de mai sus si-au condus propia fiinta este sortita esecului. Insa daca citesti aceste randuri si intelegi ceea ce am scris mai sus, am sa te provoc sa raspunzi la o intrebare care face sens in secolul in care traim.
Probabil ai auzit de Dignitas. Probabil ai urmarit “Choosing to die” (http://youtu.be/_NUa0SyyyMg)
Daca nu, permite-mi sa-ti sugerez sa urmaresti acest documentar.
In ce masura poate fi ingradita libertatea unei fiinte umane atunci cand aceasta alege sa-si puna capat zilelor si care este motivul pentru care aceasta masura ar trebui impusa in cazul in care personal consideri aceasta varianta. Invit ambele tabere pro si contra sa argumenteze.
Comentarii recente