Dr. Carson va intra in cabinetul lui Trump pentru a impiedica decretul duminical

In vremurile bune de alta data, revista Semnele Timpului numara coarne apocaliptice si cele cateva luni care ne-au mai ramas pana la decretul duminical, in care mai avem putin timp sa donam toti banii pentru incheierea lucrarii. Vremurile s-au schimbat. Acum Semnele si-au adus aminte ca sunt romani, si romanul, se stie, nu se naste doar poet ci si analist politic. Ce nu s-a schimbat este platitudinea de referatul-social-la-conferinta-de-orientare a revistei.

Intr-un articol recent, Semnele ne lumineaza cu privire la secretul victoriei lui Trump (nu, nu va dau linkul). Tineti-va rasuflarea. America are un secret murdar: este rasista. Americanii au refuzat cozonacul oferit de Maria Antoneta pentru ca regina ar fi vrut sa fie impartit frateste cu minoritatile, si au inceput sa strige “trump the bitch” (nu “Trump, the bitch”, cum ar fi trebuit), ca in vremurile de trista amintire descrise in capitolul Biblia si Revolutia Franceza din Marea Lupta. Si noi care credeam ca americanii au cerut paine.

Daca Semnele tot au ales sa plagieze cea mai jalnica scuza a echipei lui Hillary, (care l-au plagiat la randul lor pe Lapusneanu Voda), sa o fi plagiat macar pana la capat: se pare ca americanii nu-i urasc doar pe negrii, ci si femeile care se ridica deasupra barbatului, homosexualii, lesbienele, transgendarii care vor sa faca pipi cu sexul opus, si transexualii, adica tocmai acele “semne ale timpului” pe care le urasc si patronii revistei.

Putina atentie la detalii l-ar fi ajutat pe analistul nostru sa vada ca multi dintre cei care l-au votat pe Obama la ultimele alegeri, l-au votat anul acesta pe Trump. Numitorul comun al celor doi nu este rasa sau sexul, ci statutul de outsider. Se pare ca cei urati de americani nu sunt negrii, nici macar cei 1% (dintre care face parte si Trump), ci partidul interior al ambelor partide. Cliseul “angry white male” incearca sa obfuscheze adevaratul motiv pentru care America a respins falsul progresism al dinastiei Clinton. In spatele discursului pentru includerea femeilor, LGBT, negrilor, musulmanilor, si mexicanilor, la impartirea cozonacului, se ascunde mutarea painii si cutitului in alte tari, si convertirea democratilor la cultul lui Mamona. Cu alte cuvinte, or fi ei multi si fara colllege degree, dar prosti nu sunt.

Sugerez redactiei o tema mai potrivita cu traditiile revistei si gusturile abonatilor: Ben Carson va sta ca Mardoheu la poarta Casei Albe, zadarnicind intrigile lui Haman/Francisc I. Se cauta o Estera-Miss Universe, care nu se va ingrasa ca porcu’, pentru ca este vegan. In rest, gusturile Imparatului sunt cunoscute.

Momentul Maria Antoneta

Angry homo sapiens

Mema care a infectat internetul zilele acestea este angry white men. Propun angry red skins. Contrar prejudecatilor, pacatul originar al Apusului nu este pielea alba (si naravul adiacent), ci pielea rosie.

Omul modern s-a nascut atunci cand europeanul s-a intalnit cu amero-indianul. Nu ma intelegeti gresit. Nu vorbesc de conflictele cu indienii. Ma refer la faptul ca filozofii secolului ratiunii, si al secolului luminilor mai tarziu, au descoperit in amero-indian Omul originar, pe care nu il puteau vedea in Lumea Veche din cauza prejudecatilor religioase si sociale acumulate timp de milenii.

“Gandesc deci exist” spune Descartes dupa ce deconstruieste falsele certituduni. “Omul se naste liber dar este peste tot in lanturi”, declara Rousseau. “Ce este Iluminismul – intreaba Kant – este maturizarea omului care nu mai are nevoie de tutelajul religiei si al guvernului”. Toti oamenii se nasc egali si au dreptul inalienabil la viata libertate si cautarea fericirii asa cum vor, atata vreme cat nu se ating de drepturile naturale ale semenilor.

Toate acestea isi au originea in intalnirea europeanului cu homo sapiens minus iluziile culturii, in persoana amero-indianului. Nu degeaba americanul preferat al scriitorilor europeni este albul care a invatat caile indianului, ca in Ultimul Mohican sau Winnetou. Tot din intalnirea cu amero-indianul s-a nascut si idea ruperii lanturilor.

Eliberarea Omului a fost mult mai anevoioasa in Lumea Veche. Nu ca pretul nu ar fi fost calculat. “Omul nu va fi liber pana ce ultimul rege nu va fi spanzurat cu intestinele ultimului preot” anunta brutal Diderot. Insa impotriva eliberarii Omului nu s-au ridicat doar coroana si altarul, ci si masele urbane care nu intelegeau domnia legii, si taranaimea superstitioasa care credea ca se poate traii fara scoala si doctor, dar nu fara nobil si popa. S-a varsat sange. A fost teroare. Au fost razboaie. Dar omul a invins. Coroanele si privilegiile inascute au cazut. Plebea si taranimea au invatat lectia si au inceput sa migreze spre clasa de mijloc. Biserica a devenit parte a societatii civile, renuntand la dreptul tutelajului.

Si dupa ce a invins, Omului i s-a spus ca Omul nu exista. Cogito ergo sum ar fi doar o fantezie. Exista doar cultura – mai exact culturi – si omul nu exista decat ca produs secundar al unei culturi. Ratiunea carteziana si vointa autonoma – baza ontologica a lui homo europaeus – care ete homo sapiens “in si pentru sine”, pe hegeleste, ar fi doar produsul unei culturi dubioase, la fel ca si stiinta si tehnologia prin care a cucerit lumea. Drepturile naturale sunt mituri. Adevaratele drepturi ale omului sunt cele dictate de cultura. Omul pierde dreptul la viata, libertate, si exprimare libera, atunci cand acestea intra in conflict, nu cu drepturile naturale ale semenilor, care sunt iluzorii, ci cu sensibilitatile lor culturale, care sunt adevaratele drepturi ale omului.

Nu este de mirare ca homo sapiens (ma rog, plus ceva Neanderthal), e manios, sau se intreaba cuprins de indoielei: “ce-a dorit acel Apus”? Insa nu va lasati pacaliti. Cel manios nu este omul alb ci indianul din el. Acel indian in care filozofii secolului ratiunii au vazut Omul pentru prima data.

Dar stim ca indianul este bun doar mort; sau in rezervatie. In secolul viitor se va spune ca singurul lucru bun la Descartes, Rousseau, si Kant este ca sunt morti. Pentru cei care vor staruii mai departe in ereziile lor vor exista rezervatii. Cum incheie Mark Twain in Huckleberry Finn:

I suppose I’m going to head out for Indian Territory ahead of the others, because Aunt Sally’s going to adopt me and civilize me, and I can’t stand it. I’ve tried that before.

The End.

Post-Creștinismul

Pentru uniunile civile heterosexuale

Propun generalizarea termenului de uniune civila la casatoriile heterosexuale.

Ca sa ma explic, voi parafraza intrebarea Lui Isus cu privire la botezul lui Ioan: casatoria vine de la Dumnezeu sau de la oameni? Altfel spus, este casatoria un sacrament/taina sau un contract civil? Raspunsul cel mai potrivit este o alta intrebare retorica a lui Isus, cea cu privire la birul datorat Cezarului: al cui chip este gravat pe moneda? Al cui sigiliu se afla pe certificatul de casatorie?

Catolicismul si Ortodoxia definesc casatoria ca pe un sacrament/taina. Sacramentul este definit la randul sau ca un canal al harului. Fara sacramentul casatoriei, si in afara scopului biblic “cresteti si inmultiti-va”, relatia sexuala este considerata pacat. Dar pe certificatul de casatorie se afla sigiliul cezarului, nu al bisericii. Este biroul starii civile un canal al harului? Din punct de vedere dogmatic, orice familie de bine care nu a trecut pe la altar traieste “in pacat”, copii sunt “din curvie”, si vor merge impreuna acolo unde merg cuplurile de homosexuali dupa moarte. Daca biserica ar fi consecventa, ar revendica diferenta intre termenul “casatorie” si cel de “uniune civila” nu doar in dreptul casatoriilor homosexuale, ci al oricarei casatorii oficiate in afara altarului.

Protestanitsmul nu recunoaste sacramentul casatoriei. De aceea pastorul nu oficiaza casatoria ca gestionar al sacramentului (ca in cazul botezului sau comuniunii) ci ca ofiter de stare civila. De exemplu, pastorul american spune: “by the power given to me by the state of…, I pronounce you husband and wife”. Cealalta fata a monedei este notiunea ca oricare magistrat si slujitor public este considerat un diacon care face o slujba nu mai putin sacra decat cea din biserica. Ofiterul starii civile nu este deci mai putin calificat decat pastorul sa oficieze casatoria.

Exista aici o confuzie puternica la neoprotestanti. In timp ce adopta teoretic teologia sacramentala protestanta, predicatorii si credinciosii o practica implicit pe cea catolic/ortodoxa, cel putin in dreptul casatoriei. Predicatorul “da binecuvantarea” cuplului ingenunchiat inaintea lui (?), si credinciosul crede ca “binecuvantarea” are darul sa transforme actul sexual din pacat in ne-pacat. Bisericile istorice de traditie medievala cel putin au o teologie elaborata care justifica o astfel de credinta. La neo-protestanti este doar superstitie. Este diferenta intre “hoc est corpus meum” si „hocus pocus”.

De ce accepta neo-protestantii sa boteze un cuplu casatorit “in lume” dar nu accepta ca un cuplu botezat sa se casatoareasca doar “in lume”? Din punct de vedere protestant, criteriul moralitatii relatiei este singurul care conteaza. Casatoria civila implica o relatie sanctionata de societate ca fiind responsabila si consensuala. Inteleg casatoria “in biserica” ca pe o celebrare si profesiune de credinta intr-un set de valori comune. Nu inteleg ce-i cu binecuvantarea asta care curge prin mainile pastorului, facand ca ceea ce era pacat in urma cu cateva minute sa devina ne-pacat dupa “amin” si “va declar sot si sotie”, cand cei doi sunt aceiasi inainte si dupa.

De fapt inteleg. Este dorinta de a controla viata intima a credinciosilor. Dovada cea mai buna este ritualul in care tinuta miresei este inspectata de un grup de barbati aflati in criza de andropauza, sau sedintele mandatorii de counseling premarital oferite de vre-un imberb amator plin de importanta pozitiei sale.

Mi se pare numai normal ca o mutatie atat de radicala intr-o institutie veche cat civilizatia sa provoace o dezabatere aprinsa intr-o democratie. Insa ceea ce vor popii si predicatorii este o teocratie. Casatoriile hmosexuale sunt doar pretextul. Propoun sa le lasam lor casatoria si sa luam noi uniunea civila.

Iubirea de aproapele si dublul santaj al Europei

In ultima lui carte publicata, REFUGEES, TERROR AND OTHER TROUBLES WITH THE NEIGHBORS, AGAINST THE DOUBLE BLACKMAIL, (Octombrie, 2016), Slavoj Žižek discuta notiunea iudeo-crestina a aproapelui, in opozitie cu “dublul santaj” al dreptei populiste si stangii liberale. Nu este greu de inteles de ce xenofobia si construirea de ziduri intre natiuni (sau garduri de sarma ghimpata acasa) este in opozitie cu iubirea aproapelui, chiar daca cei care o predica se declara de (cele mai) multe ori, crestini. Aspectul asupra caruia se concentreaza Žižek este insa confuzia intre toleranta stangii liberale, bazata pe relativism moral/multiculturalism, si imperativul crestin de a iubi aproapele ca pe sine.

Liberalismul are monopolul asupra discursului public si foloseste canalele media pentru a promova imaginea idealizata si romantata a refugiatului musulman. Azilantii ar fi, din acest punct de vedere, doar victime inocente ale razboaielor civile din tarile musulmane, cand de fapt sunt parte a problemei. Aici Žižek nu se sfieste sa le aminteasca americanilor ca popoarele pe care le-au eliberat de dictatori seculari inteleg prin libertate dreptul de a tine femeile ca sclave si a executa apostatii. Cele doua victime iconice care au alimentat suportul public pentru invazia Irakului, femeia, pentru liberali, si crestinul, pentru evanghelici, au dus-o mai bine sub Sadam. Stanga refuza sa recunoasca faptul ca musulmanii – (si alte minoritati) – nu sunt la fel ca noi, si nu pot deveni ca noi in una sau doua generatii. Asa se face ca populismul xenofob monopolizeaza discutia despre conflictul de valori si pericolul grav care ameninta existenta civilizatiei europene.

Žižek sustine ca notiunea iudeo-crestina a iubirii neconditionate fata de aproapele are la baza recunoasterea diferentei, nu obfuscarea ei. Samariteanul, vamesul, leprosul, nu trebuie iubiti pentru ca sunt ca noi, ci tocmai pentru ca sunt diferiti. Cei care trebuie urati sunt, paradoxal, cei ca noi, adica familia si tribul, atunci cand acestea devin o piedica in calea identificarii cu tragedia familiei umane fragmentate. Legatura care il leaga pe samariteanul milos de victima talharilor nu este legatura tribala de sange sau cultura, ci solidaritatea universala a victimelor unei istorii de ura si violenta tribala, al carei promotori sunt ultima instanta chiar preotul si levitul, care au trecut indiferenti mai departe.

Insa iubirea care isi risca viata ca sa bandajeze ranile aproapelui nu manifesta interes pentru sensibilitati culturale. Europa isi poate sacrifica confortul si isi poate perliclita chiar existenta pentru siguranta fizica si demnitatea umana a refugiatilor, dar nu trebuie sa fie toleranta cultural-religios. Iisus nu a venit sa aduca pacea ci sabia, sau ura, impotriva oricarei ideologii si religii tribale.

La fel ca samariteanul milos, europenii trebuie sa vina in ajutorul refugiatilor in virtutea solidaritatii universale a celor disperati. In ultima instanta, aceleasi elite corporat-globale care au distrus Irakul, Libia, si Siria, au distrus si Europa asa cum a fost. Mizeria si desperarea nu-i face pe oameni mai nobili, ci mai rai, spune Žižek, spre indignarea sanctimonioasa a liberalilor, de aceea eticheta de “violator” sau “terorist” nu este un stereotip populist. Acest gunoi uman este reprezentat de notiunea crestina a aproapelui cu care ne identificam in disperarea si suferinta universal umana, si care trebuie confruntat in numele aceluiasi om universal pe care este intemeiata ideea de Europa.

Bazele Teologice ale Islamului

Teodicea de Kapo a lui Clifford Goldstein

bundesarchiv_bild_101iii-duerr-054-17_lettland_kz_salaspils_judischer_lagerpolizist

Orice teodicee posibila se poate gasi – implicit sau explicit – in discursurile prietenilor lui Iov. Mesajul cartii este ca Dumnezeu nu poate fi justificat. Chiar si dorinta lui Iov de a-si prezenta cazul inaintea lui Dumnzeu ne aminteste de Churchill mai degraba decat de Luther: “Sunt gata sa ma intalnesc cu Facatorul meu. Ma intreb daca El este gata sa se intalneasca cu mine”. Teofania finala se dovedeste a fi doar un mysterium tremendum care i-ar multumii pe Kierkegaard si Dostoievsky dar nu pe Epicur. De unde ideea cartii lui Iov ca teodicea?

Clifford Goldstein nu face altceva decat sa reproduca argumentele prietenilor lui Iov intr-un limbj de lemn lacuit si lustruit filozofic. Nu ca am fi surprinsi. Vorbim despre cineva care a declarat ca adventismul este compatibil cu nazismul. Am fost socat, dar trebuie sa-i acordam lui Goldstein credit ca stie ce spune, ca unul care este mai aproape decat noi de centrul puterii la GC. Orice putere totalitara are nevoie de un intelectual care sa ofere lumii iluzia ca propaganda de partid este rezultatul interogatiei socratice. Goebbels este exemplul ideal, si Goldstein nu este decat ucenicul lui nevrednic sa-i lustruiasca cismele.

Intelectuali si teologi evrei dupa Holocaust au recunoscut ca Iov are dreptate. Scrie poetul evreu-roman de limba gemana Paul Celan (traducere Maria Banus):

Suntem aproape, Doamne
aproape si mana in mana.

Manuim deja, Doamne
ghiarele noastre ascutite si puternice
trupul fiecaruia dintre noi, a fost
trupul tau, Doamne.

Roaga-te, Doamne,
roaga-te noua
caci suntem aproape.

Vant-starmbi am mers acolo
ne-am aplecat peste scorburi si canale
cautand mantuirea.

Spre a ne spala pacatele am fost acolo, Doamne.

Era sange, asta era
in asta ai ales tu sa ne speli, Doamne.

Sange stralucitor.

El ne-a aratat ochilor imaginea ta, Doamne.
Ochii nostri sunt deschisi si goi; gurile noastre deschise si goale,
Doamne.

Ne-ai imbatat, Doamne
Cu sange si cu imaginea inchegata in sange.

Roaga-te, Doamne,
caci suntem aproape.

Goldstein apare in acest context nu doar ca un “prieten al lui Iov”, ci ca un adevarat kapo.

Scrie Celan:

Ei ne strigă: huliţi!

De mult noi o ştim.
De mult noi o ştim, ei şi ce?
În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii;
o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.

Noi fluturăm părul vremii, cărunt.

Ne-aduceţi aminte: huliţi!
Prea bine o ştim,
deasupra noastră să cadă păcatul.
Deasupra noastră să cadă păcatul tuturor semnelor vestitoare
să vină gâlgâitoarea mare,
împlătoşata pală de vânt a întoarcerii,
ziua miezului nopţii,
să vină ce niciodată nu a mai fost!

Să vină un om din mormânt

Asta spune si Iov.

Talmacirea Viselor