Caesareum

14 iunie 2017 de 2 comentarii


Există biserică de stat în US? De drept: nu. De fapt: da și nu.

Când spun da, nu mă refer la acel pseudo-iredentism al spațiului public pe care îl revendică unele cercuri evanghelice-conservatoare, uitând că într-o națiune născută din Revoluție nu poate exista o Restaurație. Ce-i drept, așa cum remarca Fenimore Cooper, autorul care a plăsmuit icoana ultimului mohican (și, implicit, a primului american), în America, politicienii spun publicului minciunile și lingușelile pe care vrea să le audă, așa cum în Lumea Veche le adresau regilor. Noțiunea că Statele Unite ar fi fost întemeiate ca o națiune creștină face parte din această categorie. Idea are sens numai într-o istorie bazată pe Plăcile lui Nefi.

Există un alt sens, mult mai ambigu și, paradoxal, mai aproape de ceea ce în America este definit de două ori impropriu ca liberal și de stânga, în care Statele Unite au o religie de stat. Este vorba despre sensul în care Bernie Sanders a aplicat testul religios la audierea lui Russell Vought pentru confirmarea în funcția de director deputat al birolului pentru administrarea bugetului federal.

După Sanders, Vought nu este calificat pentru funcția publică din cauza credinței că oricine nu l-a primit pe Isus (ca locuțiune pentru substantivul ”evanghelic”) va ajunge în iad. Senatorul democrat l-a acuzat pe Russel Vought de o crimă de gândire, care, ca orice crimă de gândire, se definește printr-o ultra-polisemie fără conținut (Orwell): Islamofobie.

Cum spune Pavel:

Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!

Franklin Graham s-a grăbit să îl denunțe pe Sanders pentru încălcarea Articolului VII din Constituție, care stipulează “no religious test shall ever be required as a qualification to any office or public trust under the United States.” Că Graham însuși a lucrat toată viața împotriva respectivului paragraf este altă poveste. De data asta are dreptate.

Adepții lui Sanders s-au grăbit să îl apere, susținând că undeva trebuie trasă o linie împotriva bigotismului religios. Linia a fost deja trasă de părinții fondatori. Sanders doar a încălcat-o, și nu este prima dată.

În Iunie 1988, ACLU a deschis acțiune împotriva lui Sanders, pentru autorizarea unui monument religios (menorah) la City Hall. Un an mai târziu, un judecător de district a decis în favoarea păstrării monumentului, dar, peste încă un an, the Second Court of Appeals a declarat că monumentul violează the Establishment Clause.

The Establishment Clause este parte din Primul Amendament și interzice guvernului să stabilească o religie sau să favorizeze o religie în relație cu altele.

N.B. Un exemplu relevant pentru unii dintre noi este Estate of Thornton v. Caldor, 472 U.S. 703 (1985). Diverse grupuri religioase au petiționat legislatura să adopte o lege care să protejeze dreptul lor de a respecta Sabatul, fără teama de a avea repercusiuni la locul de muncă. Grupurile făceau parte din religii diverse, din care unele respectau Sabatul de sâmbătă, iar altele Sabatul de duminică. Curtea a decis că, deoarece o astfel de lege ar cere statului să decidă care activități religioase constituie respectarea sabatului și care nu, promovarea ei intră în conflict cu al treilea punct al al testului Lemon,care interzice implicarea excesivă a guvernului în probleme religioase.

Pe scurt: unde nu există guvern creștin nu există nici legi sabatariene/duminicale. Unde există, sabia puterii, care îi proteșează pe credincioși de lumea seculară, este în același timp și sabia lui Damocles atârnând deasupra capului lor.

Obiecția lui Sanders împotriva lui Vought implică premisa nerostită că guvernul american a stabilit o religie de stat și că această religie este favorizată în relație cu celelalte. Bernie a considerat doar că a sosit momentul ca acest secret politic să fie făcut public în contextul confuziei studiate din ultimele luni în care a fost aruncat americanul de rând.

Această religie publică a fost stabilită pe data de 5 Februarie 1953, când președintele Eisenhower s-a adresat primului Mic Dejun Național de Rugăciune. MDNR a devenit de atunci un eveniment anual pe agenda președintelui. Este organizat de Fundația Fellowship, un grup creștin conservator, dar este „găzduit” de membrii Congresului, făcându-l potențial o activitate religioasă sponsorizată de guvern, încălcând clauza de stabilire (formal, depinde dacă este sponsorizată oficial de unii membri sau de Congres ca organism). MDNR face parte dintr-un efort național de promovare a religiei, care include adăugarea cuvintelor „One Nation under God” la jurământul de loialitate față de steag, începând din 14 iunie 1954.

ONUG este o lozincă inclusivistă și ecumenică. Spectacolul religios la inaugurarea președintelui este un bun exemplu. Idea este că, în America, toți ne inchinăm aceluiași dumnezeu, indiferent de religie. Imaginea concretă a acestui dumnezeu abstract este Președintele ales de națiunea-sub-dumnezeu.

Erezia lui Vought constă în faptul că refuză să admită că musulmanii, evreii, și creștinii evanghelici se închină aceluiași dumnezeu și au parte egală la mântuire. Vought se află aici în poziția evreilor și creștinilor față de cultul imperial în secolul III.

Pentru a înțelege aceasta, să ne dezbarăm mai întâi de poveștile pe care le-am învățat despre cultul roman. În secolul III, din religiile păgâne mai rămăsese doar numele. Cultul public era de fapt o colecție de religii monoteiste. În Cezareumul severinilor coexistatu busturile lui Orfeu,Pythagora, și Plato, alături de cele ale lui Avraam, Moise, și Isus. Totul se învârtea, fireșete, în jurul Cezarului, nu ca obiect de cult (Cezarul putea fi divinizat doar după moarte) ci ca Pontifex Maximus, simbolul unității spirituale a Imperiului.

Creștinii nu erau acuzați că refuză să se închine la idoli păgâni, sau că refuză să ardă tămâie pentru Cezar (o exagerare dacă nu o legendă), ci pentru exclusivismul lor. În opinia apologeților romani, ei nu aveau motiv să se izoleze pentru că religia publică era în cele din urmă monoteistă.

Cultul public american este în principu același lucru, cu Președintele acționând ca Pontifex Maximus. Însă frustrarea evanghelicilor este neîndreptățită. Au călcat pe propria greblă. Evanghelicii au incercat să eludeze testul Lemon, ascunzând stabilirea propriei religii în șarada ecumenică. Nimeni nu putea să anticipeze în 1953 multiculturalismul, flexându-și mușchii politici în religia americană.

Lecția de istorie nu s-a încheiat. Dioclețian a înlocuit ecumenismul imperial cu henotesimul lui Mitra, și apoi Constantin a operat sinteza între Mitra și Isus. Următorul mileniu și jumătate va fi dominat de creștinismul politic al lui Constantin.

Creștinismul este astăzi o forță politică epuizată. Direcția în care poate evolua Cezareumul prezidențial este cea a unui Califat ecumenic-liberal-monoteist care să își găsească modelul medieval în Cordoba mai degrabă decât în Roma. Evanghelicii americani ar face mai bine să se întoarcă la Constituție și la Protestantism. Liberalii pe nedrept numiți astfel și stânga coruptă de oligarhi ar trebuii să se întoarcă la individualismul trădat, la domnia rațiunii denunțată ca imperialism apusean, și la secularism.

Altfel nu vor mai răsării zorile în poporul acesta.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Materialismul evanghelic

9 iunie 2017 de 13 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Cele două minute de ură după atacul din Londra

7 iunie 2017 de 19 comentarii

1984 - 2 minute de ură
Sadiq Khan a oficiat cele două minute de ură denunțând atacul ca pe ”un act de lașitate împotriva londonezilor inocenți”. Londonezii sunt chemați să participe la ritualul urei față de ură și să incanteze după politicieni și pundiți ”nu ne vom lăsa învinși de frică”.

Cele două minute de ură sunt ritualul public de spălare la creier în 1984. Emmanuel Goldstein, inamicul statului, inventat de partidul interior, apare pe ecran adresându-se publicului care îl întâmpină cu furie frenetică. Pe măsură ce discursul lui progresează acoperit de strigăte, chipul lui Goldstein se transformă într-o oaie (”lașitatea” menționată de Khan) și se suprapune cu imaginea soldaților inamici trăgând spre sală (teroare în montaj media). În final, chipul salvator al lui Big Brother apare pe ecran. Încă o dată, George Orwell nu ne dezamăgește ca profet. Sadiq Khan ne asigură că ”londonezii nu au de ce să se teamă” (pentru că ”Big Brother is watching you”).

Scrie Orwell în 1984:

Și totuși, furia pe care o simțeai era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină.

Ritualul a devenit la fel de banal ca terorismul islamic. După atacul de la Palatul Westminster, David Cameron a declarat:

Khalid Masood a fost un criminal fără inimă (callous). Punct.

Neil Basu, comisar adjunct al poliției metropolitane și coordonator național al departamentului de antiterorism a declarat că ”motivile lui Khalid Masood nu pot fi înțelese”.

Trebuie să acceptăm cu toții că există o posibilitate să nu înțelegem niciodată de ce a făcut el acest lucru. Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Politicieni și pundiți ne spun că terorismul islamic este ceva abstract și misterios care trebuie exorcizat prin incantații verbale mai degrabă decât explicat teologic/ideologic. Ritualul urii ca ”emoție abstractă, nedirecționată” și substituirea luptei de idei cu vorbe de newspeak ca ”axa răului”, ”războiul împotriva terorii”, ”extremist”, ”insurecționist”, ”rebel”, ”ură”, ”iubire”, ”vindecare”, face imposibilă angajarea ideologică a adversarului. Lozinca sterilă COEXIST maschează interzicerea criticii religiei, ca atare a oricărei critici.

Avantajul pentru politician este că această ură abstractă poate fi ”schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină”, de la un dictator incomod în Orientul Mijlociu la rivalul politic/cultural de acasă.

Așa cum am spus, Orwell nu dezamăgește ca profet. Propaganda secolului XX a constat în ideologizarea binelui și răului. Dușmanul ideologic devenea răul absolut. Orice încercare de dialog apărea ca un compromis moral. Reagan a fost ultimul exponent al acestui tip de ideologie înainte de a schimba macazul spre binele comun și frustrarea conservatorilor. Secolul XXI a inversat paradigma. Răul este desideologizat. Acum orice încercare de a asocia răul cu o anumită teologie sau cultură devine crimă împotriva omenirii. Răul trebuie asociat cu puteri misterioase asemenea diavolului și demonilor care îl posedă în mod inexplicabil pe teroristul islamic și împotriva cărora toate religiile și regimurile politice din afara ”axei răului” luptă împreună.

Cu tot respectul pentru domnul Neil Basu, dar putem înțelege motivele lui Khalid, măcar pentru faptul că avem destui ca el în ograda proprie. Uitați-vă doar la fotografia ficei lui. Omul a vrut să poruncească casei lui, la fel ca Avraam/Ibrahim, să urmeze căile domnului, dar l-a împiedicat democrația liberală (Westminster este mama parlamentelor). Îmi amintesc eu greșit, sau creștini pravoslavnici și neoprotestanți s-au unit nu de mult pentru o cauză asemănătoare? Procentul de creștini care resping democrația seculară este probabil egal cu cel al musulmanilor care vor să trăiască sub Șaria. Difernța este că creștinismul a fost domesticit de rațiune și că secularismul i-a smuls dinții politici. Niște dinți care cresc iarăși ca părul lui Samson.

În mod ironic, desideologizarea conflictului și reducerea lui la emoții primare coboară Apusul la nivelul terorii islamice. Este posibil ca un istoric să se întrebe într-o zi ca poetul ”ce-a dorit acel Apus?”. La fel ca concluzia lui Neil Basu în cazul lui Khamid, răspunsul va fi că motivele Apusului nu pot fi înțelese și va spune:

Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Iertarea crestina in stil adventist

3 iunie 2017 de 19 comentarii

_96323258_pa-5897010

Adventistii pun ”bine” in practica: orice vi se va ierta in afara de hula impotriva Duhului Sfant.

Homolka, o criminala in serie alaturi de fostul partener Bernardo, a iesit din inchisoare dupa ce a participat la violul si uciderea a trei adolescente printre care si sora ei. Dupa ce a iesit in libertate, s-a casatorit cu fratele avocatului ei si acum au 3 copii.

Se pare ca copii ei merg la o scoala adventista din Canada unde Homolka a participat ca voluntara.

”CityNews reported this week that she had been helping supervise kindergarten students at Greaves Adventist Academy.”

Dupa ce parintii au inceput sa protesteze, lucru foarte normal si de asteptat:

”The Seventh-day Adventist Church, which runs the Montreal school, announced on Thursday it had changed its policy on volunteers to exclude anyone with a criminal record.

„We have heard and listened to the concerns of parents and members of the community uncomfortable with recent reports in the media,” the church said in a statement.

Earlier in the week, a spokesman for the church said they had been aware of Homolka’s crimes.”

Asadar, nu numai ca au stiut de la bun inceput cine este Homolka, dar nici macar nu aveau un regulament pentru a interzice ca astfel de persoane sa poata fii voluntare chiar si in conditii speciale (voluntariat sporadic si niciodata singure cu copii).

Aici nu este vorba de iertare ci de prostie, naivitate si o conceptie foarte gresita despre pacat. Homolka nu a fost posedata de vreun demon, nu a cazut in ghiarele pacatului, etc., ci arata clare trasaturi de psihopatie pentru care nu exista remediu. Sa lasi ca o astfel de persoana sa fie in preajma copiilor, chiar si acompaniata, este de neiertat.

Adventistii deci, isi deschid bratele spre psihopati, dar le inchid pentru cei care nu gandesc la fel ca ei.

Înregistrat sub Editorial

Ecclesia semper reformanda est

3 iunie 2017 de 6 comentarii

Cei peste 80.000 de participanți, mai mult de jumătate tineri, au salutat cu entuziasm prezența președintelui Obama la convenția evanghlică. Discursul lui a fost întrerupt de aplauze. După încheiere, tinerii au pus întrebări: ce facem cu privire la distrugerea mediului, creșterea inegalității, refugiații din Siria, războiul din Orientul Mijlociu, erodarea libertăților, etc.

Fake news? Nu tocmai. Numai că nu este vorba despre o convenție evanghlică în Nashvillle, ci despre aniversarea a 500 ani de la Tezele lui Luther și proiecția pentru următorii 500 ani de Protestantism, în Berlin și Wittenberg. Ecclesia semper reformanda est. Protestantismul este viu în Germania seculară. Nu se poate spune același lucru în America hiper-religioasă. Nici la clonii ei neoprotesatanți din România.

Poți aduna 120.000 de protestatori (a nu se confunda cu protestanți) născuți-din-nou la un marș împotriva avortului sau a căsătoriilor hmosexuale în America. Poți aduna numărul egal și mai mult la un protest pentru drepturile unei familii penticostale de a-și bate copii în România. Nu-i vei aduna niciodată pentru soarta unei femei bătute de soțul alcolic din Vaslui. Ce-i rău cu evanghelicii americani? Ce-i rău cu pocăiții din România?

Sloganul Convenției Evanghelice Germane din  Mai 2017 este „Du siehst mich” (1. Mose 16,13), ”Tu mă vezi” (Gen 16, 13). Pentru cei care locuiesc în Chicago, este posterul din stațiile de transport public: ”See me”. Sunt cuvintele unei mame fugind cu un copil în brațe prin deșert.

Răspunsul evanghelicilor germani (ăștia sunt atinși de scepticism): ”Nu știu dacă Dumnezeu te vede dar eu e văd”.

Răspunsul evanghelicilor americani (ei nu se îndoiesc căci au lepădat ”știința pe nedrept numită astfel”): F-U.

Vreau să vă asigur că nu sunt fanul lui Obama și că nu sunt naiv cu privire la imigrația islamică. Dar chiar dacă mi-am pierdut osul de ros în biserica rămășițelor teologice, încă nu mi-am călcat jurământul față de Galilean. Ce naiba are Isus în comun cu xenofobia și darvinismul social?

Vă voi lăsa pe voi să dezbateți aspectul politic. Pe mine mă atrage sloganul: ”următorii 500 de ani de Protestantism”. Avem de lucru.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

”Izgonește-o pe roabă” – limbajul vălului la Riad și la Vatican

26 mai 2017 de 4 comentarii

”Aceiași Mărie, altă pălărie” – spune românul. Nu tocmai. Simbolurile vorbesc pentru cei care au urechi să audă. John Kenedy a fost primul președinte american care a apărut cu capul descoperit în public. În același timp, nomenklatura sovietică a început să înlocuiască șapca proletară cu pălăria. În Vest începe revoluția culturală a anilor ‘60. În Est, nomenklatura începe să își afișeze deschis privilegiile de burghezie roșie. Lenin e mort. Trăiască Saul Alinsky.

Jocul vălului executat de primele doamne între Riad și Roma este la fel de important ca jocul pălăriei între Washington și Moscova în urmă cu o jumătate de secol.

Singura regină în istorie care nu și-a acoperit capul la Vatican este soția lui Zuckerberg. Mark vine din viitor. Acum, întrebarea este: de ce nu și-au acoperit capul regina mamă și fică în Riad dar l-au acoperit la Vatican? Mai ales că Francis I nu pare baticist. Același lucru nu ar putea fi spus despre saudiți.

Răspunsul scurt ar fi diferența între văl ca simbol al teocrației și văl ca simbol al paradoxului democrației apusene: libertatea de a nu fi liber.

Iluminismul a rezolvat acest paradox împărțind socitatea într-un spațiu public al rațiunii și spațiul privat al familiei și religiei. Nu poți impune simbolurile religioase în spațiul public dar poți alege să renunți la această libertate în biserică. Din acest punct de vedere prima și a doua doamnă au jucat bine politica vălului. Au spus nu spațiului public al religiei și au spus da spațiului privat al religiei.

O să trecem peste faptul că Vaticanul este la fel de puțin spațiu privat ca și Riadul. Vom ignora de asemenea nemulțumirile din sfera multiculturalismului și corectitudinii politice. Să fim radicali, adică să mergem la rădăcina lucrurilor și rădăcina este teologia politică.

Diferența fundamentală este aici între teologia vălului la Pavel și în Islam.

Pavel este cel care a definit libertatea de a nu fi liber. Idea este că, da. În Hristos nu mai este evreu și grec, rob și slobod, bărbat și femeie (Gal, 3, 28.29), dar creștinul este îndemnat să renunțe voluntar la libertatea lui în Hristos pentru a respecta simbolurile culturale ale vremii: Timotei este circumcis, creștinii sunt avizați să evite mâncărurile jertfite idolilor cu argumente îmrpumutate din teologia Kashrut, Onisim este trimis înapoi la stăpânul său, și femeia trebuie să își acopere capul.

Dacă Pavel a fost înțeles pe dos este și vina lui. Asta nu îi absolvă însă pe teologii consevatori, începând cu Tertulian și Augustin, pentru anularea libertății creștine. A trebuit să vină Luther pentru ca Epistola către Galateni să își recapete rolul de cheie hermeneutică a textelor lui Pavel. Deși, la fel ca Pavel, Luther s-a simțit în cele din urmă obligat să arunce apă peste focul pe care îl aprinsese. Protestantismul ca teologie politcă s-a realizat numai în Iluminismul nordic, iar în țările catolice a fost nevoie de revoluții violente.

Pentru a înțelege locul vălului în Islam, trebuie să ne întoarcem iarăși la Pavel. Argumentul lui este bazat pe dualitatea spirit – carne în elenism. Bărbatul întruchipează spiritul, rațiunea, universalul uman, în timp ce femeia reprezintă carnea, instinctul, particularul. Bărbatul are sex. Femeia este sex. De aceea femeia trebuie acoperită ”din pricina îngerilor”, nu pentru că ar fi ispitiți ci pentru că spiritul pur este ofensat la vederea cărnii pure.

Aici scoate capul ucenicul lui Gamaliel. Pavel își polarizează dialectic argumentul afirmând că femeia creștină trebuie să se acopere ca să poată prooroci, adică tocmai ca să poată participa împreună cu bărbații la universalitatea spiritului. Profetesele lui Pavel nu trebuie să se acopere pentru a ascunde părul/carnea în biserică ci pentru a ascunde spiritul de ochii celor care nu pot înțelege fuziunea ontologică a sexelor ”în Hristos”. Îngerii pot fi acum un simbol pentru poliția moravurilor. Este aspectul care lipsește în Islam.

Nu că Islamul nu ar avea propria variantă a profeteselor lui Pavel, care poartă hijabul pentru a putea vorbii comunității lor despre educație și drepturile femeii, deși eșecul istoric al profeteselor creștine ar putea fi aici o lecție. Nici că, așa cum se spune, Islamul nu l-ar avea pe Isus, pentru că Isus este numele cel mai des menționat în Coran, iar reprezentările creștine ale Fecioarei constituie argumentul favorit al haditelor în favoarea hijabului. Ceea ce lipsește Islamului este Epistola către Galateni.

Să trecem acum la alt aspect al teologiei vălului la Pavel.

Cea mai frecventă aplicație a dualismului spirit/carne în Epistole este dualismul Noul Legământ/Vechiul Legământ. Noul Legământ este după spirit și este universal uman. Vechiul Legământ este după carne (firea pământească la Cornilescu) și literă, și este particular etnic. NL este reprezentat de un bărbat liber în timp ce VL este simbolizat de o femeie roabă.

Dacă Trump ar fi și citit Biblia pe care îi plăcea să o fluture în timpul campaniei electorale, ar fi postat pe twitter porunca biblică: ”Izgonește-o pe roabă”, ca argument pentru politica de imigrație față de urmașii lui Agar.

Așa cum era de așteptat, Pavel consideră că cei aflați sub Lege trebuie să pună vălul pe față, de data asta nu din motive culturale, ci pentru că reprezintă ontologic carnea opusă spiritului.

Și nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Două aspecte trebuie remarcate în legătură cu textul de mai sus.

Mai întâi, în conflictul dintre Apus și Islam, cel din urmă se află astăzi în poziția pe care Pavel o atribuia iudeo-creștinismului în opoziție cu creștinismul (și, probabil, iudaismul) elenizat. Teologia politică iudeo-creștină se autodefinește în relație cu valorile universale ale Iluminismului. Islamul, dimpotrivă este văzut ca întruchipare a  sclaviei slovei (literalismul și fundamentalismul coranic) și particularismului cultural. Într-un cuvânt, Islamul este noul Vechi Legământ.

În al doilea rând, conform aceleiași dialectici, vălul se află la locul lui pe fața femeii musulmane. Vălul devine simbolul auto-excluderii Islamului din modernitate.

Particularismul Islamic apare aici nu ca un complement al spațiului public al rațiunii ci ca inamicul lui. Ghetoul este tolerat tocmai pentru că confirmă această dualitate, dar numai cu fața acoperită, sau cel puțin capul. Într-o distopie nu imposibil de imaginat astăzi, un Apus fascist ar impune hijabul ca variantă a stelei galbene.

În concluzie, vălul islamic este un manifest teologic-politic care declară că locul lui Agar este în pustie, sau, in context urban modern, în ghetou. Capul dezvelit al creștinei Melania și al evreicei Ivanka le-au amintit agarenilor din Riad cine este stăpânul lumii. Fii roabei nu vor moșteni împreună cu fii legitimi, naturali sau adoptați, ai Sarei.

Vălul și roba neagră purtate cu eleganță la Vatican afirmă rădăcinile teologice ale paradoxului democrației.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Alicia Johnston în Țara Minunilor

22 mai 2017 de 17 comentarii

Sigmund Freud ne învață în Civilization and Its Discontents că omul, acest ”zeu pe prostetice”, nu își poate ierta faptul că ”picioroangele care îl ridică deasupra celorlalte viețuitioare nu au crescut natural din el”. Cu alte cuvinte, omul nu pot accepta faptul că civilizația și morala socială nu exprimă fanteziile lui secrete ci contrariul lor.

Toți nevroticii, și nu numai ei, vor să facă excepție de la faptul că ”inter urinas et faeces nascimur”.

”Excepția” despre care vorbește Freud are două fețe. Unii spun că am căzut din perfecțiunea edenică în ”urinas et faeces” iar alții că ””urinas et faeces” reprezintă chiar Edenul în care trebuie să ne întoarcem.

Alicia Johnston face în mod clar parte din a doua categorie. Păstorița adventistă și-a dat demisia atunci când a aflat cu stupoare că biserica are probleme cu homosexualii. Pastor Johnston, care deține un master în teologie la universitatea Andrews, nu înțelege cum este posibil așa ceva de vreme ce Biblia este în mod clar și explicit pro-LGBT. Alice crede că mâna iubitoare a lui Yahweh a făcut-o bisexuală, deci Domnului îi place. Deși este bi, Alice a ales să se căsătorească cu o persoană de același sex, pentru că adventiștii merg pe calea îngustă. Cu alte cuvinte, asemenea eroinei cu același nume din poveste, Alice a căzut în gaura de iepure a fanteziilor care protejează mintea infantilă de o realitate prea dură.

Spune Freud mai departe:

Majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, pentru că libertatea implică responsabilitate, și majoritatea oamenilor se tem de responsabilitate.

Contrar aparențelor, Alicia Johnston nu și-a asumat responsabilitatea pentru decizia ei. Păstorița se refugiază într-o lume imaginară în care Yahweh a creat diverse genuri și orientări sexuale și Jeezas alege pentru ea cu cine și cum să facă sex. Apărătorii ei împărtășesc această iluzie și salută decizia lui Alicia ca pe un act de curaj menit să întoarcă biserica la adevărul evangheliei. Detractorii, dimpotrivă, o acuză că nu respectă porunca și planul lui Dumnezeu pentru ea. Ambele clase și-au învățat lecția în aceiași biserică: Dumnezeu este singurul care are libertatea să aleagă.

Furtuna de pro și contra pe care a provocat-o mărturia lui Alice Johnston în această lume ruptă de realitate este la fel de incoerentă ca reacția tribunalului din povestea lui Lewis Caroll la mărturia lui Alice (traducere Popescu Bogdan):

„Juriul să-şi dea verdictul” spuse Regele pentru cam a douăzecea oară în acea zi. „Nu, nu!” spuse Regina „Întâi sentinţa, apoi verdictul”. „Ce tâmpenie!” spuse Alice cu voce tare „Să dai întâi sentinţa!…”. „Ţine-ţi gura!” spuse Regina înroşindu-se. „Nu vreau!” răspunse Alice. „Tăiaţi-i capul!” urlă Regina cât o ţinu gura. Nimeni nu mişcă. „Cui îi pasă de voi?” spuse Alice (crescuse la înălţimea ei normală între timp) „Nu sunteţi decât un pachet de cărţi!”. La asta întregul pachet se ridică în aer şi se năpusti căzând asupra ei; ea dete un ţipăt scurt, jumătate de frică, jumătate de furie şi încercă să le gonească lovindu-le cu mâinile dar se trezi întinsă pe bancă cu capul în poala surorii sale care, cu blândeţe, îi dete la o parte câteva frunze care căzuseră din copaci pe faţa ei. „Trezeşte-te, Alice, dragă!” îi spuse sora ei „Ce mult ai dormit!”.

Și noi îi dorim lui Alice Johnston să crească și să se trezească din vis. Până atunci va continua să se bată cu cărțile de joc.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Biserica, de la Vestea cea Bună la fake news

17 mai 2017 de 10 comentarii

Biserica a devenit un caz particular al fenomenului fake news. Pentru a înțelege procesul trebuie mai întâi să înțelegem că: 1. fake news este rezultatul implementării unor strategii de marketing în corporațiile mass media, și 2. biserica este o corporație care caută să își maximizeze profitul.

Trebuie deasemenea să amintesc că atunci când spun ”fake news” nu mă refer la aspectul mitologic al religiei. Este vorba de faptul că adevărul, faptele, și consistența logică au devenit irelevante pentru predicator și ascultător chiar și în relație cu mărturia de credință a bisericii.

Așa cum am afirmat, înainte de a fi o formă de manipulare politică/religioasă, fake news reprezintă o strategie pentru profit.

La începutul anilor ‘80, corporațiile au început să mute fișele clienților de pe hârtie pe computere IBM foarte puternice. Asta a deschis posibilitatea analizei de date și au fost create primele tehnologii software pentru Customer Relationship Management (CRM). Ideea este că, înainte de a ridica receptorul, persoana de la pupitru să vadă pe monitor toată istoria în relație cu compania a clientului care sună. Mai mult, analiza datelor arată evoluția probabilă în viitor a acestei relații, ce produse noi ar fi dispus să cumpere, și, mai ales, puterea de cumpărare. Clienții sunt grupați pe categorii, se fac favoritisme și discriminări, se folosesc strategii diferite, și sunt promovate produse diferite.

În decada următoare, datele au fost mutate în cloud, ceea ce înseamna că un număr nelimitat de computere pot avea acces la CRM.

Secolul XXI a adus social media în analiză. SM este instrumentul perfect pentru cuantificarea informațiilor personale și analiza psihologică a clienților, mai ales a clienților potențiali. CRM analizează fanteziile și fetișurile cumpărătorilor, pe baza cărora sunt elaborate produse și strategii noi. Crește cooperarea între corporații, companii financiare, companii de comunicații, guverne, mass media, politicieni, social media, în colectarea și analiza datelor.

Fake news este rezultatul implementării CRM în industria de știri. Oamenii cumpără acele știri pe care vor să le audă. Producătorii de știri studiază fanteziile clienților și le vând produsele care hrănesc aceste fantezii. Mai mult, împărțirea triburilor digitale din social media în camere de ecou asigură loialitatea necondiționată a clienților indiferent cât de mult sunt mințiți.

În mod similar, politicienii știu ce vor constituenții să li se promită și le spun ce vor să audă, nu ce intenționează să facă.

Tehnologia CRM a pătruns repede în biserici. Bisericile sunt corporații care fac profit din vânzarea de mântuire. Membrii sunt clienții și interesele sunt clienți potențiali. Ca orice corporație, biserica caută să cucerească piețe noi. În acest scop, culege informații despre clienții ei sau potențiali clienți, care sunt stocate și analizate prin tehnologii adaptate la propria activitate.

La fel ca în cazul corporațiilor comerciale, unde clientul nu știe că este așezat ca o insectă sub lupă, credincioșii nu sunt conștienți de faptul că se află sub lupa bisericii.

De exemplu, un evanghelist îi invită pe ascultători să scrie cereri de rugăciune pe bilețele pentru ca el să petreacă noaptea rugându-se pentru fiecare în parte. Scopul adevărat este să introducă aceste cereri într-o bancă de date unde să fie analizate în vederea elaborării unor strategii de marketing religios. Cunoașterea e putere, mai ales când este vorba de cunoașterea acelor puncte vulnerabile care se dau pe față în rugăciune. În același fel, colectarea de întrebări are ca scop analiza lor mai degrabă decât răspunsurile. Cele mai multe întrebări rămân fărăr răspuns, iar cele care primesc un răspuns sunt considerate strategice.

Aspectul de fake news constă în faptul că biserica, la fel ca mass media, le oferă clienților acele știri care confirmă prejudecățile lor.  Acestea pot fi știri misionare din zone primitive cu evenimente supranaturale, evenimente sociale sau catastrofe naturale care confirmă profeția, descoperiri care arată că pământul are 6000 de ani, etc. Aspectul cel mai important este că asemenea produse sunt livrate pe baza studiului pieței mai degrabă decât din convingere religioasă. Clienții cumpără ce vor să audă.

Există însă un aspect mult mai sinistru. Corporațiile, mass media, religia, și propaganda politică fac alianțe strategice și războaie info pentru mințile noastre, așa cum făceau păstorii din Miorița pentru oile ”multe și cornute”. Pasivitatea baciului mioritic pierdut în reflecții metafizice ne reprezintă pe noi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Dumnezeu nu joacă zaruri; poate jocă ruleta rusească?

13 mai 2017 de 2 comentarii

Mai întâi au venit după cei care ardeau vrăjitoare. Apoi au venit după cei care aveau sclavi. Apoi după cei care își băteau soțiile. Apoi după cei care linșau homosexuali. Etc, etc. Când au venit după banii mei, mi-am dat seama că există un război lung împotriva creștinismului.

Așa trebuie să gândească pastorița Victoria Austin, soția pastorului de cargo-cult-evanghelia-prosperității Joel Austin. Victoria a descoperit persecuția religioasă în forma unei pete minuscule pe fotoliul de Clasa I. Când a chemat însoțitoarea de zbor, aceasta i-a spus că va trimete pe cineva să o curețe. ”Am spus ACUM” – a strigat furioasă Victoria. ”Am dreptul acesta pentru că sunt pasager de Clasa I”. A se citi: ”Ori n-ai auzit de Joel Austin?” Fireșete că auzise. De aceea s-a și băgat la contul ei bancar atunci când soția pastorului a pocnit-o pe sclava obraznică la fel ca Sara pe Agar. Nu avea dreptate pastorul acela penticostal că liniile de zbor sunt pline de demoni și de aceea omul-lui-dumnezeu are nevoie de jet misionar?

La fel o fi gândit și președintele atunci când a instruit biroul federal de taxe să ignore legea atunci când bisericiile primesc ”donații” (a se citi bani pentru reclamă) pentru campania electorală. Nu că legea ar fi fost aplicată într-o singură instanță de la votarea ei în 1953. Aici contextul este mai important decât textul. FBI a percheziționat recent o firmă politică în Annapolis, Maryland, numită Grupul de Campanii Strategice. Firma are legături cu doi consilieri majori în campania lui Trump, Paul Manafort și Roger Stone. Dar se pare că firma are și legături cu cazinoul Taj Mahal, propietate a familiei Trump, intrat în centrul atenției în această lună pentru o istorie mai veche în spălarea de bani. Money talks. Când banii vorbesc prin biserică trebuie să se bucure de protecția primului amendament. Spălarea de bani ca libertate religioasă.

Punctul pe ”I” l-a pus vicepreședintele la conferința despre violența împotriva creștinilor organizată de Franklin Graham (fiul lui Billy Graham), care a avut loc săptămâna trecută la Washington.

Da, războiul lung împotriva creștinismului. Mă rog ca într-o zi să trăim într-o Americă unde creștinii se pot închina liber! In plina zi! Îmbrăcați în mod deschis în simbolurile religiei lor … probabil în jurul gâtului? Și poate – îndrăznesc să o visez? – poate într-o zi poate exista un președinte creștin deschis. Sau poate, 43 dintre ei. Consecutiv.

Din câte știu, singura problemă simbolic-vestimentară pe care o are un creștin în America este că nu se mai poae afișa public într-o manta albă cu glugă țuguiată și să fie privit simpatie. Recunosc că musulmanii au aici unele avantaje, dar civilizația obligă. În ce privește ”în jurul gâtului”, singurul simbol creștin interzis este ștreangul judecătorului Charles Linch. Însă, deși subiectul conferinței este violența împotriva creștinilor din Siria, Graham și Pence consideră că creștinii din State sunt supuși la persecuții cel puțin la fel de mari.

”Poate într-o zi poate exista un președinte creștin deschis”. Un politician mediocru, Pence a ajuns vicepreședinte pe o platformă electorală evanghlică-teocratică și are șanse să încheie anul ca președinte. Președinții, mai ales cei republcani, sunt mai mult decât deschiși (adică spun ce nu cred) când vorbesc de Jeezas pentru a nu fi deschiși cu privire la ceea ce cred. Atunci, pentru ce se roagă Pence?

Răspunsul este simplu dacă luăm în considerare că în timpul conferinței Pence a avut o conversație în spatele scenei cu mitropolitul Ilarion Alfeiev, care coordonează relațiile externe ale bisericii ortodoxe ruse. Ilarion, care este un aliat și prieten al președintelui Putin, a fost găzduit la hotelul Trump. Cei care au vizionat emisiunea mea Dumnezeu vorbește rusă înțeleg despre ce este vorba. Centrul de comandă al organizației pro-teocrație a lui Franklin Graham se află la Kremlin. De fapt, conferința trebuia să aibă loc la Moscova dar a fost mutată la Washington după alegerea lui Trump. Ilarion, la fel ca orice patriarh rus sau sovietic aflat în poziția lui, este în mod sigur agent KGB/FSB. Vederile lui, a declarat Casa Albă, corespund cu cele ale președintelui Trump. Declarația este cu privire la războiul din Siria, dar așa cum arată Alina Polyakova, politica lui Putin în Siria este instrumentală pentru propaganda stil cal troian în EU și US.

Așadar, care este măreața zi (”îndrăznesc să o visez”) pe care o așteaptă Pence? Ce lipsește libertății religioase a evanghelicilor din US. Probabil privilegiile puterii aflate deasupra legii ale oligarhiei/teocrației creștine ale lui Putin, unde reporteri incomozi mor în condiții misterioase și cine joacă Pokeman Go în biserică este arestat pentru terorism. Se pare că pe Graham și Pence nu îi intersează faptul că misiunile evanghelice sunt persecutate în Rusia, atâta vreme cât homosexualii pot fi linșați cu impunitate.

Tot săptămâna trecută, presa americană a fost înlocuită cu KGB/FSB-istul de la RT la întâlnirea din Biroul Oval cu ministrul de externe al lui Putin. Cum era de așteptat, FSB-ul a ridicat degetul spre US pe Twitter și în RT.

Acum, țarul și rasputinul său sunt KGB-ști vechi care știu că nu îi pot bate pe omologii americani la ei acasă. Dorința lor a fost mai degrabă să facă o demonstrație de forță al calului troian, arătând că pot face partidul puterii să se sinucidă politic, după care serbează cu votka și devuchki în timp ce americanii adună cioburile oalelor sparte. Poate că Dumnezeu nu joacă zaruri dar partidul lui joacă ruleta rusească.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

La Pen: Jeanne d’Arc sau Leo Schlageter?

8 mai 2017 de 2 comentarii

Pe data de 7 Mai 1429, Jeanne d’Arc și-a smuls o săgeată din umăr și a ridicat-o ca stindard la asediul Orleansului. Pentru cei care au uitat istoria, Jeanne i-a condus pe francezi la victorie dar a fost capturată un an mai târziu de englezi și condamnată la moarte pentru erezie într-un proces motivat politic. Nu este nici o îndoială că Marie La Pen este acuzată de erezie politică. Este la fel de sigur că a fost rănită electoral pe 7 Mai. Întrebarea este dacă va și câștiga războiul.

Pentru că tot vorbim de repetarea istoriei, în 1923 pe, aceiași dată fatidică de 7 Mai, francezii l-au executat pe național-socialistul Albert Leo Schlageter. Schlageter este cunoscut mai ales pentru zicala care i-a fost atribuită fictional: ”Când aud de cultură îmi vine să pun mâna pe pistol”. Acum se ridică ridică o altă întrebare. Care este comparația cea mai potrivită pentru 7 Mai 2017: săgeata lui Jeanne d’Arc sau execuția lui Schlageter?

Pentru a răspunde, trebuie să începem prin a eimina paralela falsă între alegerile din Franța și cele din US.

Mai întâi, Emmanuel Macron nu este Hillary. Tipul folosește bitcoin, ceea ce înseamnă că nu e prost, și că poate apărea suspect în ochii oligarhiei financiare de stânga. Emmanuel și soția lui au în spate o istorie incorectă politic gen Mourir d’aimer care l-ar descalifica în ochii liberalilor americani. Ce se poartă aici sunt fanteziile sexuale ale lui Podesta. Îți vin în minte reptilele lui David Icke. Emanuel pare cel puțin un animal cu sânge cald.

În al doilea rând, La Pen nu este Trump. La Pen este pentru apărarea spațiului public secular. Trump susține invazia religiei în spațiul public (ce a mai rămas din el). La Pen crede că statul trebuie să ocupe un loc central în spațiul public. Trump crede că locul statului este în buzunarul corporațiilor private.

Este La Pen fascistă? Fascism, spune George Orwell, este un termen vag, folosit în dreptul oricărei mișcări politice de care se tem elitele. Elitele se tem de orice universalitate care concurează cele patru universalii ale capitalismului financiar global: capitalul transnațional, media corporată, democrația parlamentară, și religiile considerate universale. Noțiuni ca cultură universală, adevăr obiectiv, drept natural, rațiune universală, sunt suspecte acum de conotații ”fasciste”. Pe de altă parte, nimeni nu poate spune că xenofobia și rasismul nu sunt atitudini fasciste. Elitele le resping (și de multe ori le exagerează), nu pentru că amenință universalul uman, ci pentru că amenință capitalismul financiar global.

În sensul istoric al cuvântului, fascismul este, așa cum a fost definit de Mussolini, o coaliție între corporații, biserică, și stat, împotriva a ceea ce Iluminismul definește ca spațiul public al rațiunii. Fascismul este politica militarizată a interesului privat împotriva interesului public. Fascismul contemporan este reprezentat de neoconservatorii americani și aliații lor din lumea islamică. În ciuda retoricii populiste în campania electorală, Trump s-a dovedit a fi doar un alt neocon la Casa Albă, la fel ca Bush, Obama și Hilary înaintea lui, probabil mai rău. La Pen pare să se situeze de partea opusă a baricadei. Întrebarea corectă ar fi dacă La Pen este național-socialistă.

Să ne întoarcem la Schlageter. Voi cita dintr-o cuvântare in memoriam Albert Leo Schlageter în locul cel mai neașteptat: plenara Internationalei Comuniste din Iunie 1923. Titlul cuvântării este Leo Schlageter: Rătăcitorul în Vid. Autorul este bolșevicul german Karl Radek.

Schlageter, a courageous soldier of the counter-revolution, deserves to be sincerely honoured by us, the soldiers of the revolution… If those German Fascisti, who honestly thought to serve the German people, failed to understand the significance of Schlageter’s fate, Schlageter died in vain, and on his tombstone should read: “The Wanderer into the Void”… We shall do all in our power to make men like Schlageter, who are prepared to go to their deaths for a common cause, not wanderers into the void, but wanderers into a better future for the whole of mankind; that they should not spill their hot, unselfish blood for the profit of the coal and iron barons, but in the cause of the great toiling German people, which is a member of the family of peoples fighting for their emancipation.

Teza lui Radek nu sună mai puțin curajos în contextul stalinismului de catifea numit corectitudine politică. Radek, un intelectual cosmopolit care fusese implicat în lupte de stradă cu naziștii, refuză să vadă în dușmanii lui o formă de sociopatie națională sau scuza metafizică a banalitatății răului. Radek recunoaște calitățile umane și idealurile emancipatoare ale compatrioților săi rătăcitori în vid. (În treacăt fie spus, Karl Radek a a vut ocazia să înțeleagă că propia lui cauză fusese o ”rătăcire în vid”, când a murit asasinat de executorii lui Stalin în gulag).

Stabilimentul european ar avea de învățat de la Radek.

Să alienezi 11 milioane de alegători numindu-i ”fasciști” sună corect politic dar este în același timp o greșeală fatală. Ca și cum oricine vrea să apere de bazarizare și barbarizare cea mai nobilă cultură a Europei visează noaptea lagăre cu sârmă ghimpată și camere de gazare. Sau cineva care angajează un imigrant la salariul minim într-un cartier luxos din Paris are dreptul să ofere lecții despre rasism muncitorului care încuie noaptea ușile înr-un cartier care a fost cândva al lui.

În încheiere, vreau să spun că mă bucur că a ieșit Macron pentru că un frenchxit ar fi o rătăcire în vid. Viitorul Europei este Europa, nu naționalismele. Europa nu are nevoie de o Franță care exitează ci de una care inspiră idei și revoluții în Europa, ca în vremurile de glorie.

Dar să nu uităm că revoluțiile nu se fac unii ca Macron ci cu cei ca La Pen.

Europa are nevoie de o Jeanne d’Arc.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →