Pocainta Vestului
23 iulie 2020 37 comentarii
omul va supravietui, mai mult, va invinge
20 iulie 2020 28 comentarii
Evolutia numarului de cazuri confirmate cu virusul Covid-19 din ultimele zile, vadeste, in fapt, o involutie indezirabila. Vorbim de un recod la nivel european al numarului de noi cazuri inregistrate in Romania, peste Spania sau Franta! Inmultirea peste masura a persoanelor respectabile care neaga cu o seninatate infioratoare existenta, sau, in cel mai fericit caz, impactul potential daunator al virusului asupra lor (implicit si al semenilor), in pofida dovezilor irefutabile – lesne de judecat pentru orice minim-rational cu bun simt elementar, este ingrijoratoare. De inflatia tot mai mare a celor iresponsabili, contestatari vocali ai tuturor masurilor luate de autoritati, a celor ce sustin cu neghioaba convingere ca purtatul mastii este o conspiratie a fortelor oculte de-a ne asasina (prin inhalarea dioxidului de carbon propriu emanat) nu trebuie convins nimeni. Enormitatile, ideile nastrusnice fara nicio baza in realitatea obiectiva – dincolo de argumentul psihologic(crearea simtamantului de a fi special direct proportional cu bizareria insusita-cu cat e mai absurda teoria cu atat esti mai aparte), se multiplica necontrolat. De nemarginirea prostiei era convins si Einstein. Cercetarile antropologului Pascal Boyer arata ca mintea e mai receptiva fata de ideile anormale, acestea fiind retinute mai facil. De aici si pana la a protesta impotriva unor masuri firesti, e totusi cale lunga.
De masurile pe care autoritatile le vor lua in perioada imediat urmatoare va depinde evolutia raspandirii virusului. Ma refer la cele cu caracter coercitiv. Esecul celor care fac apel la responsabilitate civica este evident. E drept, nici exemplele clasei conducatoare n-au fost dintre cele mai motivatoare.
Pe fondul acesta tensionat si eminamente incert, reglarile de conturi in vederea reasezarii ordinii modiale nu contenesc sa apara. Lupta pentru putere este in desfasurare. Potentarea influentei, multiplicarea fortei proprii sub forma acapararii de noi teritorii (anexarea de catre Israel a unor teritorii din Cisiordania), ori paradei de prozelitism (transformarea in moschee din muzeu, a catedralei Sfanta Sofia din Istanbul, decisa de Erdogan), ori prin violarea spiritului democratiei in insasi patria ei (gratierea de catre Trump a fostului sau consilier), fobia controlului si sino-hegemonia ca ambitie declarata (noua lege a securitatii pe axa Hong Kong) etc..
Pe acelasi fond, bufonii mici isi regleaza si ei conturile(regulandu-se reciproc si/sau in grup, in spatiul public-metafora a unei batalii pentru putere,bani-fani). Adierea proniei e abia perceptibila in peisaj. Apelul la providenta facandu-se, ce-i drept, mai mult ca suport pentru imprecatiile lansate spre tabara adversa. Tensiuni sacerdotale explozive. Cohortele de sustinatori profereaza injurii, denuntandu-se unii pe altii, acuzandu-se, in frunte cu proprii comandanti. Adevarul e impartit. Daca se imparte prea mult, se alege praful de el. Oricum nu conteaza. Miza este manipularea informatiei si odata cu ea, pe cei carora le este livrata. Iar a distinge intre adevar si minciuna, intre fals si autentic, intre apelul la emotii si ratiune, intre meritul retrogradarii si retrogradarea meritata, se va dovedi o reala provocare.
Culegem ce-am semanat. Rolul educatiei se dovedeste mai crucial ca oricand. Inregistram un deficit acut in spectrul judecatilor patrunzatoare, al abordarilor chibzuite, argumentelor rationale, luarilor de pozitie in chip judicios, a bunului simt distins, al limbajului cumpanit si corect intrebuintat.
Chiar daca adevarul nu poate aparea gol in fata multimii (Schopenhauer), o minima intrebuintare a gandirii este o conditie sine-qua-non pentru a limita abuzurile celor insetati de putere. Poate un antidot si impotriva virusului smintelii!
9 iulie 2020 48 comentarii
Afacerea Dreyfus a transformat verbul J’Accuse în substantiv și substantivul intellectuel în verb. Ambele cuvinte au fost supuse dialecticii de la tragedie la farsă.
Prima figură tragică este chiar căpitanul Dreyfus, victimă a antisemitismului și avortului judicial orchestrat de partida catolica/monarhista din Franța, părinți ai fascismului de ieri și de azi. A doua este chiar autorul manifestului J’Accuse, scriitorul Emile Zola. Zola ne-a arătat ca a fi intelectual înseamnă a avea curaj înainte de a avea intelect. A fost urmat de o pleiada din cele mai diferite zone sociale al căror numitor comun era credința ca adevarul trebuie platit cu orice preț.
Intelectualul ca putere a dat naștere la antiintelectualism. Anti Intelectualul nu este ignorant sau lipsit de inteligență și are propriul sau J’Accuse. Manifestul antiintelectual îl acuză pe intelectual ca ignora autoritatea traditiei, religiei, sau a puterii “legitime” .
Intelectualul a rezistat în fascism și comunism dar este aproape învins în era informației marfă și a camerelor de ecou. Zola a fost asfixiat cu monoxid de carbon. Intelectualul contemporan este asfixiat de capitalismul media.
J’Accuse s-a vulgarizat de la manifestul lui Zola la televiziunea prin cablu si twitter. Un jacuz doua jacuzuri. Ultima farsă este bătălia intre jacuzul lui Laiu si jacuzul lui Coman.
In absenta intelectualului, anti intelectualii se bat între ei. Nu vreau sa spun că sunt incompetenti. Amandoi sunt meseriași cu înaltă calificare. Sunt intelectuali in acceptiunea comuna, oameni care mananca paine fara sa transpire. Intelectualul, dimpotriva, este sub blestemul fructului oprit, castiga adevărul în sudoarea fruntii.
Îmi amintesc o poezie a lui Paunescu: “ca ocnas poetul sapa-n sarea lacrimii materne”. Muntele pe care v-ați cocoțat, domnilor, ascunde un ocean de lacrimi. Cei care sapă in acest abis nu cunosc privilegiile sponsorilor analfabeti sau a puterilor care se autoproclama legitime.
Dar, trebuie sa recunosc, sunteți intr-adevar people of the book. The check-book.
9 iulie 2020 32 comentarii
Interzis fanilor Vacanța Mare și sfinților cu trei doctorate
Am fost, în multe feluri, un adolescent prea cuminte. Tindeam să mă număr printre elevii care ramîneau, trădători, la ore, nu printre cei care chiuleau. Iar dacă-mi băgam picioarele, eram de găsit în sala de lectură a bibliotecii, nu la bar. Acum, să nu mă ințelegeți greșit – am fost și eu adolescent. M-am masturbat, de pildă, odată în biserică. În biserica goală.
Una dintre cumințeniile mele suspecte a fost să mă duc prima săptămînă de liceu la ore, deși știam foarte bine că urma să mă mut din a doua într-un alt oraș, la un alt liceu. Așa se face că am primit cea mai importantă lecție de hermeneutică din viață înainte să-l fi citit pe Umberto Eco. La prima oră de română, profu’ ne-a provocat să exegetăm un celebru vers eminescian – al doilea din „Sara pe deal”. Întrebarea era ce stele le scapără turmelor în cale.
Dezgustat de nivelul răspunsurilor colegilor mei, am sugerat că punctul de vedere al poetului trebuie că e undeva în vale, în urma turmelor. De-acolo, răsucind corect peisajul, pare că turmele urcă-n cer. În cerul în care, fiind seară, se aprindeau stelele. Impresionat, dar cu un zîmbet mucalit pe figură, profu’ ne-a zis: „Se vede că n-ați mers niciodată seara în spatele turmei. La lăsatul întunericului, se văd scînteile pe care copitele turmei le fac cînd lovesc pietrele din drum.” Zbang (mic drop, whatevz).
Adesea, ca să pricepi corect un text, you had to be there. Și, dat fiind că în majoritatea cazurilor n-avem nicio șansă să recuperăm proximitatea autorului, textul ne poate refuza categoric și iremediabil sensul. Incapacitatea emoțională de a tolera misterul îi aruncă pe mulți cititori pe panta speculației, declanșîndu-se astfel vertiginos avalanșa tradiției interpretative (să nu uităm, traducerile sînt, primele, trădări). Prin multiplicarea verticilară a sensului, textul devine iradiant, ținînd treji generații de fani și specialiști, îngropîndu-i pe toți. Vertij.
Ce-o fi vrut să spună poetul?
SISTOLĂ – DIASTOLĂ – EPISTOLĂ
biruit-au gîndul să mă apuc de
această trudă – cum altfel a fi
amintitul vremii împreună în cel
tîrg ce-i zice cu spusa altui
Octavian Ilariopolis – şi mă loveşte
o limpezeală cruntă că nu mai ştiu
voroava den bătrîni să-ţi spun şi-mi
stau pe limbă neologhicale doar
aşa că nu-mi dă ghes a răvăşi trecutul
şi am cerneală cît să-ţi dau
de veste că-s legat fedeleş de
sufletul domniei tale şi că
soaţa-mi pe la Nessus a
trecut într-o doară şi
sînt numai cu cămaşa
Răspunsul scurt e you had to be there. Altfel, ca o glumă proastă, poezeaua asta nu face niciun sens (sau, pentru hermeneutul zelos, face un căcat de sensuri). Trebuie, de pildă, să fi făcut ceva incursiuni în literatura română veche, ca să dibui citatele și aluziile (De neamul moldovenilor, Scrisoarea lui Neacșu, Srisoarea lui Cocrișel). Ajută să ai habar de neamul centaurilor și de răzbunările lor. E musai să știi că Ilariopolis e un nume de secol XIX al Bucureștiului de care am dat prima dată într-un text al lui Octavian Paler. Dar cel mai important ar fi să te cheme Paul Octavian Blaj („eu cresc iarna din pământ / cum crește glonțul din pistol / și înflorește în rană”), să fi împărțit o cameră cu polihronu în primul an de facultate și să fi debutat în perioada aia în România Literară legitimindu-te cu o fotografie în care porți una dintre cămășile lui. Că „soața” era doar nevasta lui Heracle e un detaliu mai puțin important – răspunde numai unei eventuale curiozități biografice (no women harmed in the making of this poem).
Dacă vrei să citești onest scripturi, trebuie să te împaci cu gîndul că nu orice text e de priceput. Că puține interpretări nu-s altceva decît delir. Și, invers, că unele texte n-au alt sens decît cel pe care li-l atribui tu. Dumnezeu e un test Rorschach.
7 iulie 2020 26 comentarii
Un intelectual este o persoană a cărei activitate se bazează pe exercițiul minții, care se implică în sfera publică pentru a-și împărtăși analizele, punctele sale de vedere asupra celor mai variate subiecte sau pentru a apăra valori, care în general nu își asumă o responsabilitatea directă în aspecte practice, și care are o anumită formă de autoritate. Intelectualul este o figură contemporană distinctă de cea mai veche a filosofului, care își exercita gândirea într-un cadru conceptual.
Este definitia cuvantului intellectuel în fr.wikipedia.
Definitia din ro.wikipedia:
Intelectualul, în accepțiunea comună, este definit drept persoana cu studii universitare sau care exercită o meserie intelectuală.
Francezii au inventat intelectualul. Romanii l-au transformat intr-o meserie. Cea mai veche. N-a fost prost Stalin. Intelectualul este o persoana care face felatio la Stalin, Ceuasescu, BOR, AZS, orice autoritate sau clientela.
Scrie intelectualul Florin Laiu în epistola intelectualilor care cred ca oamenii au fost contemporani cu dinosaurii către intelectualul Coman (care crede la fel): știm și noi ce greu este sa faci un doctorat. Observați ca Laiu nu spune știm și noi cât de scump este prețul adevărului sau care este costul apărării adevărului in sfera publica. Știm și noi ce greu e sa iei examenele la facultate și să castigi un ban la umbra. Spasivo Koba.
Intelectualul Coman, care crede că tesutul epitelial a fost așezat de Dumnezeu în vagin ca semn ca „poți să mănânci după plăcere din toți pomii din grădină” (ați uitat anusul frate Coman) și are 5000 de Sunamite pe FB care fac felatio la fructul sau, se rusineaza ca este contemporan cu Laiu. Rușine sau nu, cei doi sunt contemporani cu pastorii de capre din epoca bronzului. Pot fi intelepti sau shamani, dar nu intelectuali.
5 iulie 2020 86 comentarii
Este 4 Iulie într-o America în care scanteile Declarației de Independență au fost înlocuite cu bucuria vulgară a focurilor de artificii. America pe care am căutat-o nu mai există. A fost ingropata împreună cu intelectualii ei, “dead white men”, și visez uneori la o Românie care nu mai există. O Românie în care dead white men, printre care mulți români, m-au luat de mână și m-au invatat sa merg. În America, intelectualul e mort și, în România, ca sa folosesc un cuvânt favorit al pastorului Iacob Coman, a ajuns curvă.
Suntem o biserica americană, adică o biserica anti intelectuală, și suntem români. Stalin citat de Djilas, 1962, romanii nu sunt o națiune ci o “meserie”. Iertati-mi întrebarea: sunteți curve?
Pastorul Iacob coman este o curvă cu clientela mai mare decat alte curve. Invidia e naturală.
Ce este un intelectual? Socrate și Iisus (fără trei doctorate) vin in minte. Urmează astronomul, matematicianul și poetul persan Omar Khayam (secolul al XII), al cărui Rubaiyat a îngrozit autoritățile islamice ale vremii și ar ingrozii orice creștin conservator din timpul nostru. Lista e lungă. Vreau sa spun ca orice intelectual a fost și este un eretic. Sunteti eretici? Ma indoiesc.
Teologic, filosofic, și, mai ales, științific, nu sunt de acord cu pastorul Coman. Însă, ca intelectual, (iertați-mi pretenția fără titluri academice), ultimul lucru pe care l-aș face (în idiom Coman) ar fi sa imi desfac picioarele in fata Uniunii.
Cand pastorul iacob Coman a devenit o nouă stea pictată pe tavanul bisericii am fost îngrijorat de declarația lui ca orice sintagma biblica nu trebuie judecata într-un anumit context pentru ca tot ce spune Dumnezeu este un absolut. Ca intelectuali, presupun că înțelegeți faptul ca cuvintele nu se raportează la lucruri ci la concepte și ca conceptele sunt imagini mentale ale experienței umane. Presupun deasemenea ca intelegeti ca orice concept este un construct cultural istoric. Probabil cunoasteti și afirmația profetesei ca “Biblia nu reprezinta modul de gandire si exprimare a lui Dumnezeu”. Însă cand mi-am exprimat îngrijorarea m-ați considerat liberal și relativist.
Cand Coman si-a justificat expresiile pornografice cu argumentul ca sunt de sorginte biblice ati amutit. Ați strecurat tantarul liberal și ați înghițit camila vulgarității sexuale.
V-am explicat că Daniel 11 descrie istoria războaielor siriene pana la profanarea templu de către Antioh Epifanul, că viziunile din capitolele 7-9 reprezinta acelas lucru, ca Daniel 11 de la versetul 36 reprezinta poriectia fantezista a culminarii acestei istorii, și că autorul lui Daniel nu înțelegea că Roma reprezenta mai mult decat “niște corabii din Chitim”. Ca intelectuali, puteti verifica argumentele. Ați preferat răspunsul din autoritate. Apoi a venit Coman cu paradigma dispensationalista si vederile geo-politice ale celor pe care Daniel îi numește “o ceată de derbedei” și v-ați trezit că istoricismul secolului XVII nu rezista în fata derbedeismului evanghlico-geo-politic din secolul XXI. Însă ați spus: mai bine derbedeu decat istorico-critic.
Când Coman a canonizat sexul oral a adus iarasi argumentul inerantist dar și cel din design inteligent, pe care il sustineti. Dacă Dumnezeu ne-a dat tesutul epitelial la ambele capete a facut-o cu un scop. Idea ca, în evolutie, organul reproducator a coborat de la gura la cloaca și apoi la organele specializate ale mamiferelor, care se poate vedea în lumea vie de la burete la om, și este bine documentată în genetica evolutionara și în raportul fosilelor, vi s-a părut eretica pentru ca contrazice inerantismul lui Coman pe care îl acceptati implicit deși îl respingeți cu jumătate de gură.
Luther v-a spus de cinci secole că, deși zecimea poate fi acceptata pragmatic, a da zecime unui pastor considerand principiul vechi-testamentar înseamnă ca acel pastor este mijlocitor între om și Dumnezeu. Ei bine, Coman s-a declarat explicit mijlocitor, adică preot, a introdus teologia sacramentala în comuniune, a jucat cartea persecuție, și voi nu aveți răspuns pentru ca, implicit, ați încurajat aceste vederi la membrii bisericii. Mai mult, ați reinventat tologia indulgențelor în care banii sunt canal al harului și colecta este un sacrament. Sacramentul lui Iuda. Apoi v-ati suparat cand Coman a spus ca zecimea este a lui sa o manance ca fii lui Eli și cand a apelat la complexul persecutiei facandu-se martir pentru teologia sacramentala, care a facut atatea victime în timpul ciumei medievale. Nu aveti argument pentru ca ati incurajat superstitii medievale într-o biserica pretinsă protestantă și ati cultivat complexul persecutiei.
Lista este mai lungă dar mă opresc aici. Intelectualitatile voastre l-au creat pe “intelectualul” Coman. Doctor Frankenstein vrea sa omoare monstrul pe care l-a creat dar e prea tarziu. Cineva trebuia sa secere ce a semănat. Vorba profetului favorit al lui Laiu, secerati furtuna.
4 iulie 2020 15 comentarii
Avem nevoie de povești, de narațiuni, discursuri. Interesant este că poveștile sunt de mai multe feluri, ca și oamenii. De asemenea, participarea noastră la ele, este de mai multe feluri, după puterea și alegerea fiecăruia.
Voi folosi o simplă și incompletă enumerare: legende, basme, parabole, alegorii, nuvele, romane, mituri.
De ce ne place această formă de artă – literatura? Ce face povestea? Imaginația înnobilată sub formă de creativitate, ne ia și ne duce într-o altă lume, ne transportă. Este regula generală a artei, în care realitatea ternă, legile inexorabile ale determinismului sunt mai suple, pot fi modificate, imposibilul devine posibil, pentru un timp limitat, participăm la o lume paradisiacă a miracolului, unde cu talent și geniu, totul devine posibil, cele mai arzătoare dorințe ale noastre se pot împlini!
Ce frumos ar fi, dacă ar fi!
Care e deosebirea dintre diferitele genuri? În primele categorii predomină narațiunea, gradul de detașare, convenția – știm sigur că e vorba de poveste, basm.
Apoi corespondența cu semnificațiile devine explicită, în parabole și alegorii – știm sigur că acestea au ca prim scop un mesaj, nu povestea în sine e primordială. Convenția acceptă curent ca analogia să fie imperfectă.
Când lucrurile devin mai complexe, în cazul nuvelei sau romanului, nu mai știm sigur, dacă totul e real sau fictiv, sau știm, dar nu acesta este principalul interes. Unii iau doar narațiunea, alții sunt atenți la mijloacele artistice, alții păstrează sentinela receptării mesajului nobil al artei.
În fine, mitul. El ne este livrat cu pretenția de adevăr. Puțini îl privesc critic. Este acceptat ca adevăr imuabil. Tematica sa se apropie de aspectele existențiale ale vieții. Cu astea nu e de glumit, nu te joci. E vorba de viață și de moarte, de fericire sau de suferință. De veșnicie. Eternitate! Cum să te detașezi de astfel de probleme care ne dor pe fiecare dintre noi, până în cea mai intimă fibră a ființei.
Dar mai e ceva, spus deja pe jumătate. Cum ne raportăm la ele. Participarea. Inițial, ne lăsăm doar transportați. Pasiv. În lumea posibilului imposibil. Apoi, începem să reflectăm. Trăim sentimente. Le ventilăm. Fiecare dintre noi are durerile sale, cicatrice, sau răni încă deschise, supurânde. Nu se văd. Sunt sufletești. Este rolul catarctic al artei.
Aici putem vorbi deja de gust, gusturi și bun gust. Despre profunzimea reflectării artei. Ne vom opri la formele ușoare, superficiale, sau vom continua călătoria spre formele complexe, profunde? Depinde de noi, de cultura și sensibilitatea noastră.
Apoi integrăm mesajul, semnificațiile valorilor, ale concepțiilor, ne poziționăm. Putem alege valori autentice: adevărul, binele, frumosul, dragostea, generozitatea, altruismul, sacrificiul. Sau dimpotrivă.
Și sunt, cultura, estetica, suficiente? Deși acestea sunt îndeobște, semne de noblețe, nu sunt suficiente. Prin artă, cultură, spiritualitate, trebuie să fim transformați, înnobilați. Dobândim profunzime, înțelegere, înțelepciune. Nu mai vizăm doar interesul nostru meschin, egoist, ci ne înfrățim cu semenul, aderăm la valorile morale, devenim capabili de sacrificiu, dobândim caracter, îmbrățișăm orizontul mai larg al aspectelor sociale și umanitare.
Când vorbim despre valori fundamentale și universale ca cele enumerate parțial mai sus, am intrat deja din domeniul ficțiunii obișnuite, în domeniul mitului.
Prin scurgerea timpului, pe longitudinala sa generoasă, ne putem juca cu istoria. De dragul semnificațiilor, valorilor, cu bună credință, pentru noblețea și profunzimea mesajului, de ce n-am coafa, cosmetiza puțin evenimentele, pentru ca să dea bine. Oricum aparțin unor vremuri apuse. Ce mai contează. Important este ceea ce este etern, veșnic, permanent. Valorile. Mesajul. Mai ales, când se face în numele prezervării și reformării unei națiuni, și nu oricare, ci un popor ales, unic!
Apoi patina timpului conferă respectabilitate și autenticitate tradiției.
Totuși, cum arată o secțiune frontală prin societatea de astăzi? Care este raportul dintre cantitate și calitate, sub aspect statistic, la nivelul unei populații? Nu e vorba despre elitism, ci despre realism. Am mare încredere în bunul simț individual, dar nu pot ignora ponderea imitațiilor, modelor, aculturației, comportamentului de turmă.
În materie de artă, este evident. Majoritatea preferă formele facile, zgomotoase, sentimentale, epidermice, superficiale, siropoase. Efortul de înțelegere, cultura dobândirii bunului gust pentru formele complexe de artă, rămân neînțelese sau sunt agreate de un procent mic din populație. Chiar o capodoperă poate să spună foarte puțin sau foarte mult, unui receptor.
Sunteți siguri că prioritățile de top, numărul de voturi – fie el și democratic – mai ales în condițiile prelucrării structurale a mesajului, manipulării, distorsiunii de orice fel, vor conduce de fiecare dată la rezultatele cele mai bune pentru omenire?
Or societățile omenești și metehnele lor, au fost mereu aceleași. Există totuși, mijloace de verificare a faptelor istorice, documentare, arheologice, care pot confirma sau infirma, multe dintre narațiunile noastre respectabile. Există relatări paralele, uneori din surse ale căror interese veneau în conflict. Apoi, sunt documentate pseudoepigrafiile. Literatura pur ficțională. Vom continua să ignorăm evidențele?
Este util să distingem între narațiune, discurs și mesajul său? Eu voi continua să consider acest aspect, fundamental.
Să înțelegi caracteristicile sursei, reprezentarea, valorile, interesele, te vor ajuta să înțelegi mai bine tipul de narațiune sau discurs, vei putea decanta mai lucid mesajul și scopul său.
Până la urmă, întreaga problematică se reduce la faptul cunoașterii competente, acceptării consecințelor, de dragul adevărului, sau ignorarea cu bună știință, a zgomotului, inadvertențelor, contradicțiilor, dintre narațiune și mesaj.
La fel, modul de lectură. Cheia în care citim un text. Prelucrările complexe la care supun filologii, criticii, istoricii, teologii, un text și contextul său.
Vom face un chip cioplit poveștii? Sau mesajului?
Bibliolatria este o idolatrie ca oricare alta.
Totul pare etern. Dar nu e. Nici poveștile. Nici mesajul. Nici receptorii. Într-un timp mai mai lung sau mai scurt, poveștile se dovedesc a fi cele mai durabile. Apoi mesajul este tot mai adaptat, pentru a fi relevant. Iar cei care se schimbă cu adevărat și cel mai profund, cei care evoluăm, suntem noi înșine – oamenii – creatorii acestui întreg edificiu.
______
Aceste gânduri sunt datorate lui Sorin Petrof, pe care l-am ascultat cu prezentarea: “Până când?”
Comentarii recente