Zbor in bătaia săgeții (pars prima)

Interzis fanilor Vacanța Mare și sfinților cu trei doctorate

Am fost, în multe feluri, un adolescent prea cuminte. Tindeam să mă număr printre elevii care ramîneau, trădători, la ore, nu printre cei care chiuleau. Iar dacă-mi băgam picioarele, eram de găsit în sala de lectură a bibliotecii, nu la bar. Acum, să nu mă ințelegeți greșit – am fost și eu adolescent. M-am masturbat, de pildă, odată în biserică. În biserica goală.

Una dintre cumințeniile mele suspecte a fost să mă duc prima săptămînă de liceu la ore, deși știam foarte bine că urma să mă mut din a doua într-un alt oraș, la un alt liceu. Așa se face că am primit cea mai importantă lecție de hermeneutică din viață înainte să-l fi citit pe Umberto Eco. La prima oră de română, profu’ ne-a provocat să exegetăm un celebru vers eminescian – al doilea din „Sara pe deal”. Întrebarea era ce stele le scapără turmelor în cale.

Dezgustat de nivelul răspunsurilor colegilor mei, am sugerat că punctul de vedere al poetului trebuie că e undeva în vale, în urma turmelor. De-acolo, răsucind corect peisajul, pare că turmele urcă-n cer. În cerul în care, fiind seară, se aprindeau stelele. Impresionat, dar cu un zîmbet mucalit pe figură, profu’ ne-a zis: „Se vede că n-ați mers niciodată seara în spatele turmei. La lăsatul întunericului, se văd scînteile pe care copitele turmei le fac cînd lovesc pietrele din drum.” Zbang (mic drop, whatevz). 

Adesea, ca să pricepi corect un text, you had to be there. Și, dat fiind că în majoritatea cazurilor n-avem nicio șansă să recuperăm proximitatea autorului, textul ne poate refuza categoric și iremediabil sensul. Incapacitatea emoțională de a tolera misterul îi aruncă pe mulți cititori pe panta speculației, declanșîndu-se astfel vertiginos avalanșa tradiției interpretative (să nu uităm, traducerile sînt, primele, trădări). Prin multiplicarea verticilară a sensului, textul devine iradiant, ținînd treji generații de fani și specialiști, îngropîndu-i pe toți. Vertij.

Ce-o fi vrut să spună poetul?

SISTOLĂ – DIASTOLĂ – EPISTOLĂ 

biruit-au gîndul să mă apuc de
această trudă – cum altfel a fi
amintitul vremii împreună în cel
tîrg ce-i zice cu spusa altui
Octavian Ilariopolis – şi mă loveşte
o limpezeală cruntă că nu mai ştiu
voroava den bătrîni să-ţi spun şi-mi
stau pe limbă neologhicale doar
aşa că nu-mi dă ghes a răvăşi trecutul
şi am cerneală cît să-ţi dau
de veste că-s legat fedeleş de
sufletul domniei tale şi că
soaţa-mi pe la Nessus a
trecut într-o doară şi
sînt numai cu cămaşa

Răspunsul scurt e you had to be there. Altfel, ca o glumă proastă, poezeaua asta nu face niciun sens (sau, pentru hermeneutul zelos, face un căcat de sensuri). Trebuie, de pildă, să fi făcut ceva incursiuni în literatura română veche, ca să dibui citatele și aluziile (De neamul moldovenilor, Scrisoarea lui Neacșu, Srisoarea lui Cocrișel). Ajută să ai habar de neamul centaurilor și de răzbunările lor. E musai să știi că Ilariopolis e un nume de secol XIX al Bucureștiului de care am dat prima dată într-un text al lui Octavian Paler. Dar cel mai important ar fi să te cheme Paul Octavian Blaj („eu cresc iarna din pământ / cum crește glonțul din pistol / și înflorește în rană”), să fi împărțit o cameră cu polihronu în primul an de facultate și să fi debutat în perioada aia în România Literară legitimindu-te cu o fotografie în care porți una dintre cămășile lui. Că „soața” era doar nevasta lui Heracle e un detaliu mai puțin important – răspunde numai unei eventuale curiozități biografice (no women harmed in the making of this poem).

Dacă vrei să citești onest scripturi, trebuie să te împaci cu gîndul că nu orice text e de priceput. Că puține interpretări nu-s altceva decît delir. Și, invers, că unele texte n-au alt sens decît cel pe care li-l atribui tu. Dumnezeu e un test Rorschach.

Ficțiune, Realitate, Realism

Avem nevoie de povești, de narațiuni, discursuri. Interesant este că poveștile sunt de mai multe feluri, ca și oamenii. De asemenea, participarea noastră la ele, este de mai multe feluri, după puterea și alegerea fiecăruia.

Voi folosi o simplă și incompletă enumerare: legende, basme, parabole, alegorii, nuvele, romane, mituri.

De ce ne place această formă de artă – literatura? Ce face povestea? Imaginația înnobilată sub formă de creativitate, ne ia și ne duce într-o altă lume, ne transportă. Este regula generală a artei, în care realitatea ternă, legile inexorabile ale determinismului sunt mai suple, pot fi modificate, imposibilul devine posibil, pentru un timp limitat, participăm la o lume paradisiacă a miracolului, unde cu talent și geniu, totul devine posibil, cele mai arzătoare dorințe ale noastre se pot împlini! 

Ce frumos ar fi, dacă ar fi!

Care e deosebirea dintre diferitele genuri? În primele categorii predomină narațiunea, gradul de detașare, convenția – știm sigur că e vorba de poveste, basm. 

Apoi corespondența cu semnificațiile devine explicită, în parabole și alegorii – știm sigur că acestea au ca prim scop un mesaj, nu povestea în sine e primordială. Convenția acceptă curent ca analogia să fie imperfectă.

Când lucrurile devin mai complexe, în cazul nuvelei sau romanului, nu mai știm sigur, dacă totul e real sau fictiv, sau știm, dar nu acesta este principalul interes. Unii iau doar narațiunea, alții sunt atenți la mijloacele artistice, alții păstrează sentinela receptării mesajului nobil al artei.

În fine, mitul. El ne este livrat cu pretenția de adevăr. Puțini îl privesc critic. Este acceptat ca adevăr imuabil. Tematica sa se apropie de aspectele existențiale ale vieții. Cu astea nu e de glumit, nu te joci. E vorba de viață și de moarte, de fericire sau de suferință. De veșnicie. Eternitate! Cum să te detașezi de astfel de probleme care ne dor pe fiecare dintre noi, până în cea mai intimă fibră a ființei.

Dar mai e ceva, spus deja pe jumătate. Cum ne raportăm la ele. Participarea. Inițial, ne lăsăm doar transportați. Pasiv. În lumea posibilului imposibil. Apoi, începem să reflectăm. Trăim sentimente. Le ventilăm. Fiecare dintre noi are durerile sale, cicatrice, sau răni încă deschise, supurânde. Nu se văd. Sunt sufletești. Este rolul catarctic al artei.

Aici putem vorbi deja de gust, gusturi și bun gust. Despre profunzimea reflectării artei. Ne vom opri la formele ușoare, superficiale, sau vom continua călătoria spre formele complexe, profunde? Depinde de noi, de cultura și sensibilitatea noastră.

Apoi integrăm mesajul, semnificațiile valorilor, ale concepțiilor, ne poziționăm. Putem alege valori autentice: adevărul, binele, frumosul, dragostea, generozitatea, altruismul, sacrificiul. Sau dimpotrivă.

Și sunt, cultura, estetica, suficiente? Deși acestea sunt îndeobște, semne de noblețe, nu sunt suficiente. Prin artă, cultură, spiritualitate, trebuie să fim transformați, înnobilați. Dobândim profunzime, înțelegere, înțelepciune. Nu mai vizăm doar interesul nostru meschin, egoist, ci ne înfrățim cu semenul, aderăm la valorile morale, devenim capabili de sacrificiu, dobândim caracter, îmbrățișăm orizontul mai larg al aspectelor sociale și umanitare.

Când vorbim despre valori fundamentale și universale ca cele enumerate parțial mai sus, am intrat deja din domeniul ficțiunii obișnuite, în domeniul mitului.

Prin scurgerea timpului, pe longitudinala sa generoasă, ne putem juca cu istoria. De dragul semnificațiilor, valorilor, cu bună credință, pentru noblețea și profunzimea mesajului, de ce n-am coafa, cosmetiza puțin evenimentele, pentru ca să dea bine. Oricum aparțin unor vremuri apuse. Ce mai contează. Important este ceea ce este etern, veșnic, permanent. Valorile. Mesajul. Mai ales, când se face în numele prezervării și reformării unei națiuni, și nu oricare, ci un popor ales, unic!

Apoi patina timpului conferă respectabilitate și autenticitate tradiției. 

Totuși, cum arată o secțiune frontală prin societatea de astăzi? Care este raportul dintre cantitate și calitate, sub aspect statistic, la nivelul unei populații? Nu e vorba despre elitism, ci despre realism. Am mare încredere în bunul simț individual, dar nu pot ignora ponderea imitațiilor, modelor, aculturației, comportamentului de turmă.

În materie de artă, este evident. Majoritatea preferă formele facile, zgomotoase, sentimentale, epidermice, superficiale, siropoase. Efortul de înțelegere, cultura dobândirii bunului gust pentru formele complexe de artă, rămân neînțelese sau sunt agreate de un procent mic din populație. Chiar o capodoperă poate să spună foarte puțin sau foarte mult, unui receptor. 

Sunteți siguri că prioritățile de top, numărul de voturi – fie el și democratic – mai ales în condițiile prelucrării structurale a mesajului, manipulării, distorsiunii de orice fel, vor conduce de fiecare dată la rezultatele cele mai bune pentru omenire?

Or societățile omenești și metehnele lor, au fost mereu aceleași. Există totuși, mijloace de verificare a faptelor istorice, documentare, arheologice, care pot confirma sau infirma, multe dintre narațiunile noastre respectabile. Există relatări paralele, uneori din surse ale căror interese veneau în conflict. Apoi, sunt documentate pseudoepigrafiile. Literatura pur ficțională. Vom continua să ignorăm evidențele?

Este util să distingem între narațiune, discurs și mesajul său? Eu voi continua să consider acest aspect, fundamental.

Să înțelegi caracteristicile sursei, reprezentarea, valorile, interesele, te vor ajuta să înțelegi mai bine tipul de narațiune sau discurs, vei putea decanta mai lucid mesajul și scopul său.

Până la urmă, întreaga problematică se reduce la faptul cunoașterii competente, acceptării consecințelor, de dragul adevărului, sau ignorarea cu bună știință, a zgomotului, inadvertențelor, contradicțiilor, dintre narațiune și mesaj. 

La fel, modul de lectură. Cheia în care citim un text. Prelucrările complexe la care supun filologii, criticii, istoricii, teologii, un text și contextul său.

Vom face un chip cioplit poveștii? Sau mesajului? 

Bibliolatria este o idolatrie ca oricare alta. 

Totul pare etern. Dar nu e. Nici poveștile. Nici mesajul. Nici receptorii. Într-un timp mai mai lung sau mai scurt, poveștile se dovedesc a fi cele mai durabile. Apoi mesajul este tot mai adaptat, pentru a fi relevant. Iar cei care se schimbă cu adevărat și cel mai profund, cei care evoluăm, suntem noi înșine – oamenii – creatorii acestui întreg edificiu.

______

Aceste gânduri sunt datorate lui Sorin Petrof, pe care l-am ascultat cu prezentarea: “Până când?”

Un bufon trist

N-am avut de gînd să adaug ceva la satira din Fără titlu. Dar Iacob Coman cere foștilor săi studenți să depună mărturie pentru „adevărul istoric”. Iată mărturia mea.

Iacob Coman minte cînd spune că zidește „propria gîndire, propria personalitate” în studenții săi. Am picat un singur examen în studenția mea cernicană – un examen cu Iacob Coman, într-unul din ultimii ani de facultate. Și nu l-am picat pentru că aș fi fost prost pregătit, ci pentru că am îndrăznit să nu fiu de acord cu Iacob Coman în clasificarea unei figuri de stil dintr-un psalm. „Cîtă vreme e numele meu pe cursul ăsta, zici ca mine” au fost cuvintele lui.

Cînd am cerut, la sugestia rectorului, reexaminarea cu un alt profesor (sau o comisie), în loc să mi se comunice firesc un răspuns la o cerere scrisă, s-a pus în discuție exmatricularea mea. Într-o procedură care nu-și are locul într-o viață universitară normală, s-a ajuns, evident, la o soluție care nu-și are locul într-o viață universitară normală: am dat din nou examenul cu Iacob Coman. Am trecut cu 10 fără să fi răspuns la vreo întrebare – pentru că pe Iacob Coman îl doare în cur de adevăr.

Toată cariera academică a lui Iacob Coman este construită pe impostură. Iacob Coman nu cunoaște nicio limbă de circulație internațională – verificați-i bibliografiile. Textele lui (care, cînd apar în engleză, sînt traduse de alții) sînt sub nivelul acceptabil în producțiile unui student de anul I de facultate. Participă la simpozioane fictive și publică sub egida unor organizații fantomă – cum e de pildă monumentul de impostură academică girat de Nelu Burcea și Marian Simion (apropo, salutări Consuelei – membru al comitetului științific al revistei de filologie a academiei de la Chișinău).

În fine, tot de dragul adevărului istoric, să spunem că, atunci cînd colegi de-ai lui au fost exact în situația lui de azi, Iacob Coman n-a zis nici „pîs” – nici în calitate de păstor, nici în calitate de dascăl, nici ca poet, nici ca artist plastic. Pentru că Iacob Coman e doar un bufon trist.

PS Repet – am scris cele de mai sus doar din drag de adevăr. Iacob Coman mi-e, ca orice nulitate, absolut indiferent. Și știți bine că nu am nicio afecțiune pentru Gabriel Ban 🙂

SAZȘ.Com.n… 2020

Apărut ca virus nou dintr-o familie virală veche, replicat pe un purtător veteran, secular, evoluat milenar, noul virus cu coroniță și bărbiță, pare uns cu toate ungerile.

Desigur, analogiile nu sunt perfecte, mai ales în domeniul sistemelor vii, al vieții sociale, spirituale.

Un virus este o formă elementară a lumii vii, parte dintr-un ecosistem, cu efecte benefice pe termen foarte lung, cu efecte nefaste, patologice, chiar letale, pe termen scurt, acut.

Virusul nu poate supraviețui, nu se poate manifesta, nici măcar exista, în afara sistemului. Și totuși, prin tot ce face, prin însăși definiția existenței și vieții sale, el infecteză, dăunează, omoară. Așa e lumea în care trăim. 

În desele ocazii în care găsește o gazdă tarată, incapabilă să reziste, odată cu gazda, moare și virusul. Nu poate altfel. Apoi, ciclul se reia. Din formă previabilă, învie, ucide și moare. Ca tot ce e viral și viu. Sunt viruși și virusuri. Unele informatice, altele biologice. Unele dau infodemie, altele epidemie.

Or fi și virusuri spirituale. Septicemii și pandemii culturale și spirituale.

Organismele vii au un sistem de apărare, îndelung exersat – sistemul imunitar – cu mijloace nespecifice, cu imunitate celulară și umorală, specifice.

Din nefericire, ceea ce ar trebui să ne apere, în fața unui atac, unei invazii, poate fi capabil s-o facă, în cazul unei reacții proporționale, lucide, informate, sau poate apărea o reacție anergică – aproape absentă, grevată de metehne cronice, sau una exagerată – hiperergică, alergică, inflamatorie, agregantă și coagulantă, diseminată, determinată de o sensibilitate patologică.

Totuși, sistemul imunitar nu este decât o verigă în fortificațiile apărării. Tratamentul etiologic, patogenic, igieno-dietetic, imunologic, epidemiologic – profilactic, prin excelență – fac parte din arsenalul terapeutic eficient.

Să ne imaginăm aplicațiile sale în domeniul cultural, spiritual.

Or, ceea ce se întâmplă, în cazul focarului nostru, nu este decât un conflict intern, între un virus cu coroniță și alte abțibilduri – pe de o parte – și gazda, vectorul său, care are o imunitate foarte solidă, exersată și evoluată îndelung. Atât vectorul – liliacul sau pangolinul – cât  și virusul, pot fi surse de contaminare. 

O primă morală: Păstrați-vă curați. Nu frecventați piețe insalubre.

Alta ar fi aceea de a păstra distanța profilactică și epidemiologică corectă. Orice implicare poate să vă epuizeze până la anergie, sau să vă inflameze până la reacții paradoxale și regretabile, tardiv. Sepsis, boli autoimune și de sistem, alergii… Bube, de sus până jos.

O altă morală ar fi aceea de a ne păstra igiena mintală și spirituală în condiții de sănătate exemplară. Sănătatea surselor de informare, a proceselor cognitive de evaluare, a concluziilor sănătoase, pragmatice.

Un proces infecțios, un conflict imunologic, ca orice alt conflict, predispune în primă intenție la polarizare, la atașament partinic. Nu e o reacție matură. 

Să ne consolidăm propria apărare specifică și nespecifică, să lucrăm la mijloacele profilactice, iar la primul contact cu un agent patogen, să ieșim mai puternici, maturi, înțelepți!

Fara titlu

Intors de la cutreierarea Pamintului, diavolul da nas in nas cu dumnezeu, care-l intreaba:

⁃ L-ai vazut pe robul meu I(ac)ov, barbosu’ meu favorit, cum sufera sarmanul?

⁃ Nu, raspunse diavolul. Eram ocupat sa ajut niste evolutionisti sa gaseasca vaccin pentru coronavirusu’ asta pe care l-ai scapat din eprubeta.

⁃ A, da. Ups.

⁃ I(ac)ov zici?

⁃ Da, e trist rau, sfintul geniu, pupa-l-as.

⁃ Ce i-ai mai facut?

⁃ Eu? Nimic. L-am dat pe mina fratilor lui.

⁃ Ptiu, drace! Chiar n-ai mila?

⁃ Eh, stii cum devine treaba, cui pe cui se scoate – zice dumnezeu zimbind strengareste.

⁃ Da, stim. Asa i-ai zis si lu’ fiu-tu, de-a ramas cu gauri in palme. Sau in incheieturi – depinde cu care dintre vocile din capul lui vorbesti.

⁃ C-o cruce sintem toti datori, nu?

⁃ Sa mori tu! Hai ca am treaba. Distractie placuta.

⁃ Bine, bine. Apropo, ai auzit-o p-aia cu cea mai mare inselatorie a omului? S-a convins pe sine insusi ca exista!

⁃ Tare! Vezi ca stai cam mult pe Facebook.

Literatura apocaliptică

Toate adevărurile, personajele, evenimentele, normele, considerate sacre, imuabile, veșnice, au caracter istoric, temporal, cultural, un moment documentat – de cele mai multe ori – al apariției, dezvoltării, modificării sau dispariției lor. Acest adevăr este valabil pentru Yahwe – zeul madianit obscur, devenit Dumnezeu, Decalog, literatura deuteronomistă, Sfânta Treime, etc., și pentru literatura cu caracter profetic sau apocaliptic.

Ce reprezintă apocalipticismul? Una dintre formele revelației – mantra de la interfața orient / occident, dintre antichitate și lumea modernă. O soluție, o promisiune, un compromis, o amânare, o proiecție, o defensă. 

Soluția rezolvării dilemei teodiceei, compromisul translației din lumea reală, încăpățânată și contradictorie, într-o lume imaginară: Impărăția lui Dumnezeu, a luminii, perfecțiunii, veșniciei, în contrapartidă cu Împărăția Întunericului, iadul, infernul, pedeapsa veșnică. O radicalizare!

O amânare a justiției și justificării, o proiecție spre personaje mitologice, atotputernice, cu atribute și carateristici absolute, într-o zonă în care totul devine posibil, chiar imposibilul, improbabil.

Dar, n-ar putea apocalipsa să mai fie și altceva? O revoluție interioară, amputată, avortată? Mulți pot avea ideea revoluției, dar nu oricine este în stare sau vrea, cu tot dinadinsul, să pună mâna pe jungher, pe spadă sau pe armă. Și atunci? 

Însăși ideea revoluției este sublimată și proiectată, lăsată în seama Domnului, care va aduce dulcea răzbunare, care va face, în sfârșit, dreptate! O fi însemnând „Soarele mult doritei dreptăți!” și lumină, dar prăjește foarte eficient! „În căminul măreț uimitor, Odihnesc fericiții tihniți… A venit, iată și rândul lor, Căci destul au fost prigoniți!” Între armonia paradisiacă, tensiunea conflictului și intoleranța iadului, nu e decât un pas, iar trecerea este foarte bine dozată.

Apocalipsa nu este decât o revoluție înveșmântată sacerdotal, o răsturnare de regim isihastă, un pelerinaj spre tărâmuri generoase imaginare – Noul Ierusalim.

Să ne amintim că orice revoluție este confiscată, deturnată. De cine? De real, cotidianul tern și lumea noastră prost orânduită, de interese, privilegii, corupție și putere. De oameni. Și atunci, poate că apocalipsa este de fapt, o revoluție ideală amânată, proiectată în zona morgana împărăției ideale, către care tindem, dar nu ajungem.

O defensă șchioapă, care expediază inconveniențele lumii reale imediate, într-o zonă imaginară, himerică, bogată în promisiuni excedate, cu acoperire incertă, plină de iluzii care pot întreține boala, dar nu aduc vindecarea, nici rezolvarea.

Citit în cheie literalistă, ea devine religie, credință, superstiție. Totuși, rămâne ceea ce este: o ficțiune! Oricât de bogată ar fi în semnificații!

Prin alegorie, parabolă, sunt preluate simboluri transcendente sau imanente, valori etice și/sau mitice, metafizice, sunt ancorate în raporturile naturale ale lumii reale și istorie, realizând o îngemănare a celor două lumi, sporind sentimentul de firesc, verosimil. 

Un samizdat, o subversiune. Îmi amintesc de “Pregătire pentru criza finală”, scrisă la mașina de scris pe hârtie pelur, în douăsprezece exemplare – apostoli din era comunistă a pre-copiatoarelor, trimiși să potolească setea de “altceva”!

M-am născut la câțiva ani după al doilea război, în plin stalinism, colectivizare, comunism ceaușist, am trăit un cutremur major, revoluția, tranziția, digitalizarea, internetul și ce mai urmează.

Ritmul istoriei se grăbește sau este doar o aparență. Una este să trăiești istoria și alta este s-o percepi, s-o scrii, în mod semnificativ. Istoria este povestea jocurilor de putere, de interese, ale informării și dezinformării. Teoriile conspirației sunt un fel de profetism și apocalipticism contemporan.

Știm azi că necunoscutele din știința viitorului – futurologia, sunt prea numeroase ca să putem face predicții științifice, altele decât pe termen scurt. Modelăm viitorul, impregnați fiind de trecut. Viața omului este prea scurtă, ritmul istoriei prea lent, adevărul evenimentelor reale clasificat, pentru decenii sau pentru totdeauna.

Pentru profetism și apocalipticism, trebuie să ai imaginație bogată, să fii suficient de exaltat, dar bine dozat, să faci un joc de perspectivă apriori – aposteriori de câteva secole, să te pretezi la tehnica pseudoepigrafiei – furt de identitate sacru – să stăpânești suficient de bine limbajul oracular, să aplici principiul profetic an–zi pentru a transforma anii în secole, secolele în milenii și să dai istoriei perspectiva veșniciei. 

Cu puțin noroc, dacă concurența nu e prea mare – ai șansa să-ți reușească. S-a purtat până la saturație! S-a umplut lumea de apocrife! Patima scrisului e mai mare decât patima cititului!

În mentalitatea literaliștilor, inerantiștilor, profetismul și apocalipticismul poate fi reînviat la dimensiuni caricaturale, pantagruelice, un fel de apetit debușonat de interdicția ficțiunii, cultivat cu osârdie și obsesiv la toate nivelurile, de la pseudoacademic la vulgar, trecând prin seminariile (ppt) obligatorii și de gust îndoielnic – ca să folosim un eufemism, până la can-can-urile decretului duminical și fixarea addictivă, masochistă, a unor date profetice parusiene.

Care sunt, totuși, calitățile profetismului, apocalipticismului? 

Capabil să simuleze și disimuleze jocuri de putere și interese. Dezvăluia adevăruri perene despre o realitate imediată care nu permitea libertatea de gândire și expresie. Dădea glas celor oprimați.

Probabil cea mai importantă funcție este cea mitologică, simbolică, bogăția de semnificații, planurile reverberate și multiplicate de valori și înțelepciune, incluse.

Totuși, percep o incompatibilitate funciară între împărăția lui Dumnezeu interioară despre care ne spune evanghelistul doctor Luca, că vorbea blândul Isus, și viziunea catastrofică, cataclismică a finalului apocaliptic. Pare și un fel de calcul cu efecte terifiante, făcut sau completat de preoți, locotenenți ai liturgicii și anexelor sale pecuniare.

A fost de partea omului simplu, împilat. O luptă pentru echitate și împotriva abuzurilor de tot felul. Este măreț și strălucitor. Are funcții artistice, estetice, etice, epice, dramatice, catartice – reale, incontestabile. Este perfecționat și finisat în mod savant, așa cum numai anticii puteau s-o facă. 

„Să nu impunem micile noastre programe de burghezi cu bun simț acestor mișcări extraordinare atât de mult peste statura noastră. Vom continua să admirăm morala Evangheliei…, dar să nu ne închipuim că, cu idei simple de fericire sau de moralitate individuală se poate schimba lumea. Ideea lui Isus a fost mult mai profundă, a fost ideea cea mai revoluționară din câte au existat vreodată într-un creier uman, ea trebuie luată în ansamblul ei, și nu cu suprimări timide care amputează tocmai ceea ce a făcut-o eficace pentru regenerarea umanității.” Ernest Renan, Mântuitorul – Viața lui Isus, trd Ion Papuc, București, Orizonturi, 2013, p 81.