Libertate reala sau imaginara?

28 decembrie 2015 de 16 comentarii

In occident, suntem obisnuiti cu idea de a fii ”unici”, ”independenti”, ”liberi”. Intra-devar, traim in tari democratice, in care avem infinite posibilitati de alegere in orice domeniu al vietii. Ne place sa ne gandim ca ”facem ce vrem, cum vrem si cand vrem”. Totusi, probabil ca multi dintre noi stim ca lucrurile nu sunt atat de simple.

Dintr-un punct de vedere psihosocial, realitatea noastra nu este definita doar social, noi fiind niste automate fara agentie dar nici doar psihologic, fiind determinati doar cognitiv-individual.

Toata realitatea noastra se formeaza intr-un anume context socio-cultural istoric in care devenim umani ca si consecinta a interactiunii sociale inca din momentul in care ne nastem. Un proces important in formarea noastra il joaca normalizarea. Acest proces consta in crearea normelor explicite si implicite care ne reglementeaza comportamentul, gandurile, perceptia sau dorintele intr-o situatie definita. Traditiile, regulile, obiceiurile, moda sunt cateva exemple care ne arata care este ”comportamentul corect” intr-o anumita situatie.

Am putea lua ca exemplu, normalizarea regulilor in ce priveste bijuteriile din biserica adventista (cel putin in Romania). Asa cum spunea si Edi intr-o emisiune, femeile ”au voie” sa poarte tot felul de brose, agrafe, care mai de care coafura (si in ziua de azi chiar si machiaj sau par vopsit) dar cerceii, bratarile, colierele ”sunt pacat”. Un alt exemplu ar fii ”libertatea” musulmanei care ”decide” sa-si acopere parul.

Din perspectiva interactionismului simbolic, inspirat de George Herbert Mead, intelegem ca identitatea nu exista inaintea interactiunii sociale ci se formeaza in timpul acesteia. Ceilalti ne sunt oglinda, ne arata ”cum suntem” si in functie de asta ne formam o imagine de sine pe care o modificam si ajustam mai rational tot in functie de eul creat in interactiunea cu ceilalti. Selful este multiplu pentru ca se schimba in functie de interactiune si context. Emergent pentru ca nu exista inainte de relatiile sociale. Reciproc pentru ca in timpul interactiunii sociale ne formam reciproc. Negociat pentru ca, chiar daca ceilalti sunt oglinda noastra, nu ne conformam total cu imaginea de sine creata de ceilalti. Identitatea noastra este atat cauza cat si rezultatul interactiunii sociale.

Concentrandu-ne pe tema influentei, obedientei sau conformitatii, experimente din secolul XX cum ar fii cel al lui Zimbardo, Milgram sau Asch ne arata ca nu suntem chiar atat de liberi ci ne arata dependenta noastra de grup, context, norme sociale, roluri sociale, relatii de putere, etc.

Incepand cu experimentul lui Asch, acesta ne demostreaza ca perceptia noastra nu este doar un proces biologic sau cognitiv prin care percepem obiectiv proprietatile unui obiect. De exemplu, masa este un obiect pe care mancam pentru ca asa am invatat; putea sa fie altceva. Perceptia noastra este determinata social. Noi percepem ceea ce invatam din interactiunea sociala sa percepem. Nu putem percepe ceva pentru care nu suntem pregatiti. Un alt element important este presiunea de grup. Experimentul a constat in a arata unui grup (toti in afara de o persoana faceau parte din echipa lui Asch) 4 linii dintre care 2 erau egale. Participantii trebuiau sa spuna care dintre ele erau egale. Bineinteles ca echipa lui Asch arata catre linia gresita. Rezultatul a fost nu numai ca 81% dintre subiectii experimentali s-au conformat grupului la un moment dat dar 100% dintre acestia au trecut printr-o puternica tensiune de-a lungul situatiei. Concluzia lui Feliu i Samuel-Lajeunesse este ca rezultatul se poate intelege dintr-un punct de vedere cultural-istoric care ne duce la nasterea modernitatii: individul si stiinta. Prin urmare, conflictul are loc intre norma de a nu fii diferiti in public si intre cea care ii ofera valoare obiectivitatii.

Stanley Milgram, a incercat sa inteleaga, cum a fost posibil ca genocidul nazist sa fie executat cu atata succes. A adunat intre 1961 si 1962 peste 1000 de participanti care stiau ca vor participa intr-un experiment despre memorie si invatare. Filmul Experimenter din 2015 reda foarte bine ce s-a intamplat. Desi dupa primul experiment Milgram a mai creat 18 variante, ma voi concentra pe primele 2. Participantul trebuia sa ii administreze celuilalt participant (care facea parte din echipa lui Milgram) un soc electric (de la 15V la 450V) atunci cand acesta raspundea gresit la o serie de intrebari pe care trebuia sa le memoreze la inceputul experimentului. ”Experimentatorul” si rolul acestuia de autoritate stiintifica, este un factor cheie in a intelege contextul. In prima varianta, in care ”elevul” nu se auzea, 100% dintre participanti au mers pana la capat administrandui pana la 450V. In a doua varianta ”elevul” se plangea de la 75V in sus ajungand sa urle, sa spuna ca vrea sa renunte si pana la urma sa nu se mai auda nimic. Rezultatul este ca 62,5% au ajuns pana la capat. Concluziile sunt multe dar din perspectiva unei psihologii sociale sociologice cum ar fii cea constructionista se intelege ca individ si sistem sau grup si societate sunt acelasi lucru. Feliu i Samuel-Lajeunesse afirma ca demonstratia nu este pierderea autonomiei individului ci ca acesta nu a avut-o niciodata. Individul ca si autonom este definit de structurile de obedienta in care relatiile de putere sunt camuflate. Individul autonom este produsul situatiei si nu antecedentul acesteia. 

Ma gandesc la un exemplu. ”Libertatea in Hristos” predicata in biserici adventiste si nu numai, care camufleaza relatiile de putere in timp ce acestea definesc semnificatia libertatii pentru credinciosi.

The Stanford Prison Experiment, care are cateva variante cinematografice, ultima fiind din 2015, ne arata care este puterea situatiei. Rolurile pe care le adoptam in circumstante diferite sau pe care societatea le hotaraste pentru noi, ne fac sa fim ceea ce suntem. Rezultatul experimentului ne poate soca daca credem ca actiunile noastre sunt consecinta unei vointe proprii, libere in afara oricarei interactiuni sociale. Dupa Feliu i Samuel-Lajeunesse, concluzia experimentului nu este o dezindividualizare asa cum credea Zimbardo ci o modificare in norme de comportament.

Desi experimentele lui Milgram, Zimbardo sau Asch pot duce cu gandul la determinism, vestea pozitiva dupa Feliu i Samuel-Lajeunesse, este ca pana la urma suntem noi, persoanele, cele care dam semnificatie diferitelor situatii care sunt prin urmare transformabile si negociabile.

In concluzie, cred ca dintr-un punct de vedere crestin am putea intelege ca intruparea lui Isus a fost obligatorie si ca asta nu a depins de vreun ”pacat originar”. Fara interactiune sociala nu putem interioriza noi modele de viata, noi realitati. In ce priveste libertatea, Isus spunea ca adevarul ne va face liberi.

La sfarsitul filmului, Milgram ne da un sfat. Un pas inspre libertate ar putea fii constientizarea. Ceea ce inseamna ca ratiunea joaca un rol fundamental.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , , , ,

Ce arata social media despre listele lui Florin Laiu

26 decembrie 2015 de 5 comentarii

A devenit un truism sa spui ca Facebook este un laborator de psihologie sociala. Daca am quantifica si clasifica fiecare like, share, si comment la diferite imputuri media, si am aseza aceste date intr-o functie cu grafic, sunt sigur ca am putea prezice pe baza ei in care dintre listele lui Florin Laiu se afla cineva

Pana atunci voi apela la observatia directa.

Prima observatie este cu privire la adventistii “adevarati”, care nu se afla pe nici una din liste. Istoria lor in social media arata ca acestia au ales sa fie informati doar prin canalele oficiale ale bisericii. Toata viata lor graviteaza in jurul bisericii. Ambitiile sociale sunt satisfacute si celebrate pe Facebook atunci cand copii performeaza la ora muzicala. Distractiile si vacantele sunt kosher. Eroii lor sunt selectati din galeria “adventist hall of fame” (Ben Carson vine in minte).  Pe scurt, adventistii “adevarati” sunt “cuminti”.

Dar si cumintenia isi are ispitele ei. “Stiinta pe nedrept numita astfel” si indoiala filosofica nu fac parte din ele. Cei cuminti sunt insa ispititi sa asculte la cei de pe lista fundamentalist-conservatoare si cea evanghelica, atunci cand nu sunt avertizati de mai marii lor. Deasemenea, ei par sa fie cei mai interesati de pseudo-medicina naturista si scamuri financiar-misionare perpetuate in media. Intr-un cuvant, ei sunt baza pe care se ridica altii.

Sa trecem la liste.

Lista fundamentalistilor apocaliptici. Acestia se impart in general in doua clase opuse ca temperament si preferinte culturale.

O clasa este asemenea acelor americani pe care Alex de Tocqueville i-a numit cartezieni fara cultura filosofica. Ei refuza argumentul din autoritate si se indoiesc de tot ce nu trece prin filtrul propriei judecati. Problema lor este o lipsa de educatie solida in stiinta, istorie, si logica.

De regula, astfel de oameni sunt atrasi de consistenta logica a istoricismului profetic si de rationalitatea adventismului, dar nu-i vad gaurile. Au o preferinta pentru literatura creationista. Viziteaza siteuri cu teorii conspirative si manifesta o inclinatie spre anarhism politic.

Totusi, viata si preferintele lor nu-i recomanda ca adventisti “adevarati”. Multora le plac sporturile competitive, uneori chiar cele extreme. Filmele, cartile si muzica lor preferata nu sunt kosher, desi uneori rumega dar nu au copita despicata. Datorita curiozitatii “nesfintite” si a independentei personale, au sanse sa ajunga pe lista “liberalilor”.

Celalata clasa de fundamentalisti sunt cei cu temperament ascetic-masochist. Acestia “mananca numai verdeturi” la propriu si la figurat. Printre preferintele lor se numara obligatoriu Joe Crews, siteuri de medicina alternativa, E.G White, si, fireste, monitorizarea papei. Idea lor de divertisment cultural este seminarii de Apocalispa cu mutimedia. Postul TV preferat este 3ABN dar se uita si la Speranta TV.

Lista evanghelicilor. Ei sunt inecati intelectual in imensa subcultura evanghelica americana. Aceasta le dicteaza filmele, cartile, muzica, filosofia, si ideile politice. Cu privire la cele din urma, ei duc  razboaiele culturale pe Facebook.  Lumea lor politica se imparte intre crestini si dusmanii lor, care „conspira sa propage” ateismul, homosexualitatea si evolutionsimul. Participarea in razboiul cutural le satisface nevoia de importanta. Conspirationismul evanghelic este de obicei imbracat in limbajul apocalipticii traditionale a marii lupte. Intoxicarea cu sentimentalism religios si clisee ieftine imprumutate de peste oacean ii face imuni la ispita cunoasterii si gandirii analitice. Frecventeaza cu lacomie programe evanghelice de orice nuanta.

Lista liberalilor. Acestia sunt adeptii informati ai dictonului cartezian. Numitorul lor comun este interesul pentru stiinte si lumea ideilor. Multora le plac filmele si muzica care experimeteaza cu mijloace artistice noi.  In teologie, au interes pentru critica cultural-istorica si prefera in general teologi din bisericile istorice celor evanghelici. Sunt adeptii drepturilor homosexualilor si a educatiei seculare. De obicei nu dau like la emisiuni religioase pentru ca le considera de prost gust. Le place Dawkins si noul ateism, chiar daca nu sunt atei.

Aceste obsevatii simple dovedesc ca tipul de adventism pe care il imbratiseaza cineva poate fi prezis pe baza informatiei si modelelor culturale la care se auto-expune. Daca cuvantul “adevarat” are aici o relevanta, aceasta tine mai degraba de credinciosia fata de fapte si gandirea logica.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Lista neagra a lui Florin Laiu este scrisa cu creionul rosu

21 decembrie 2015 de 34 comentarii

Intr-un articol publicat recent sub titlul Metoda isterico-critică, Florin Laiu incearca sa exorcizeze in afara adventismului autentic/adevarat [sic] o lista de saituri “care promovează un adventism discutabil, cu informații false despre istorie și contemporaneitate”. Problema cu o astfel de lista neagra a adventismului este absenta paginii albe. Mai precis, relatia intre adventismul corporat, asa cum este reprezentat de institutiile si serviciile media pe care le opereaza, (adventismul adevarat/autentic), si adventismul discutabil  denuntat de FL, nu este in alb/negru, ci mai degraba in diferite nuante de gri.

Lucrul acesta a fost sesizat foarte corect de Gili Antea atunci cand a intrebat daca Amazing Facts isi are locul pe lista. Altcineva intreaba de ce lipseste Edi Constantinescu. Nu pot obiecta, avand in vedere afirmatii pe care le-am facut (printre altele) la seminarul din Loma Linda acum 15 ani. Inteleg insa ca intre timp am trecut pe alta lista.

Spune Florin: “Unii dintre aceștia sunt foarte preocupați ca agenți antipapiști.Când papa face vreo vizită undeva, ei deja pregătesc terenul”. Sa inteleg ca multimea de pastori “ in randuiala” care au postat mesaje alarmiste pe Facebook atunci cand Francis I a adresat un mesaj banal catre o banala intalnire penticostala din Texas, sau cand a vizitat US, si mai tarziu Africa, fac parte din aceasta clasa? Sau poate ca vorbitoarea care declarat in fata bisericii globale la ultima sesiune GC ca vizita lui Francis I in US va fi ocazia cand prima fiara va vorbi cu a doua fiara, si se vor intelege cu privire la decretul duminical, nu reprezinta adventismul institutional? Nu ne-a cerut Ted Wilson sa sponsorizam afacerea Marea Lupta ca sa incheiem lucrarea in generatia noastra?   

Cu mai mulţi ani în urmă, apăruse o scrisoare, venită din America (unde sunt mulţi asemenea colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea). Acolo se spunea că papa îşi face o reşedinţă în America, o clădire cu multe spaţii subterane, şi că prin zonă s-ar fi descărcat din avion oarecare ghilotine. Ca să execute pe adventişti, bineînțeles.

Da, imi amintesc de scrisoarea cu pricina. A fost prezentata la noi, printre altii, de directorul pentru  misiune al Uniunii de Conferinte AZS, si de presedintele Conferintei Bucuresti. Sunt conducatorii BAZS Colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea?

Mai departe: „Dar toată povestea este o citire fanatică şi speriată a unui pasaj din Marea Luptă”. Hai sa citim pasajul respectiv fara fanatism si sperietura:

Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă nu se ia seama la el, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai atunci când va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească.

Aceia despre care Florin spune (pe buna dreptate) ca au imaginaţia bolnavă, iar isteria lor se suprapune pe o uriaşă lipsă de cultură și de echilibru se pare ca iau pasajul respectiv asa cum este scris, in timp ce mintile echilibrate prefera liberalismul teologic intr-o forma sau alta. Ceea ce lipseste in articolul sau este analiza relatiei intre metanaratiunea Marea Lupta si diversele naratiuni adventiste pe care le genereaza.

Diferitele forme de adventism discutabil denuntate de Florin sunt variabile aleatorii ale aceleasi functii ca si variabila adevarata/autentica. Adventismul mainstream este doar zona de probabilitate maxima a distributiei stochastice. Plecand de la imputul numit Marea Lupta, cineva ar putea calcula densitatea outputurilot extreme  in anumite perioade de timp, (ex. in timpul vizitei papei in US), sau in anumite zone adventiste (ex. imigratia romana neasimilata). Ceea ce nu poate fi prevazut este cine, unde, cand, si in ce forma, va vesti un nou Adevar Prezent.

Adventismul mainstream nu  poseda un criteriu legitim pe baza caruia sa poata exclude outputurile nedorite ale propriei metanaratiuni. Singurul instrument la indemana este creionul rosu. O anumita zona din grafic este incercuita arbitrar si declarata exterioara adventismului. Acele variabile teologice aflate in interiorul cercului rosu sunt condamnate apoi pe baza dualismului artificial adventism adevarat/adventism fals.

Reformismul ofera aici precedentul clasic. Adventismul Reformist este o variabila a adventismului – la fel cum Shia este o variabila a Islamului sau Calvinismul este o variabila a Reformatiunii. Nu poti aseza cele doua intr-o relatie duala. Insa odata Reformismul exorcizat, apare dualismul artificial in contextul caruia cineva putea fi denuntat pentru idei reformiste. Aspectul ironic este acela ca multe din aceste idei denuntate ca exterioare adventismului apartin chiar de esenta lui.

Prin anii ‘50, Robert Brinsmead a dus eschatologia Marii Lupte la ultima concluzie si a facut-o cu o rigoare logica fara precedent in istoria denominatiunii. Dupa cateva infrangeri umilitoare in dezbatere publica, administratia a hotarat sa foloseasca creionul rosu. Ideile lui Brinsmead au fost incercuite si excluse din zona dezbaterii legitime prin apelul la autoritate. De acum inainte, biserica nu mai avea nevoie sa dezbata idei similare, ci doar sa denunte caracterul lor brinsmeadist (cazul Gili Carstea).

Cel care l-a facut pe Brinsmead sa capituleze a fost Desmond Ford. Apoi a venit si randul lui. Wilson Intaiul a scos creionul rosu din buzunar si a incercuit ideile care de acum inainte se vor numi fordiste.  Avantajul cercului rosu este acela ca ceea ce nu se poate demonstra cu argumente teologice se defineste prin opozitie fata de zona exclusa.

Conform aceleiasi logici, Florin a fost acuzat consecutiv de crypto-reformism, brinsmeadism si fordism. De trei ori in opozitie cu credinta data sfintilor pentru todeaununa. Cum suna sfatul lui Pavel? “Dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari”. . . Glumesc. Adevarul este ca, in tot acest timp, Florin a cautat dupa adevar cu seriozitate si competenta. A fi radical inseamna sa sapi la radacina si Florin a sapat adanc. Tocmai de aceea ma surprinde folosirea creionului rosu.

Ford a castigat  dezbaterea cu Brinsmead intorcandu-l la Luther si Calvin. Dar ajuns inapoi la Reformatiune, Brinsmead a ramas adventist, adica orientat spre viitor, si un radical al oricarui adevar prezent. A inteles greseala reformatorilor atunci cand au respins umanismul lui Erasmus si rationalismul lui Descartes.

Nu poti curata adventismul de elemente cultice fara sa adresezi cultismul care il defineste. Spune Florin: “Adventismul autentic este conservator-progresist, nu simplu conservator sau ultra-conservator. fundamentalist”. Folosind termenii conservator si progresist recunoastem caracterul istoric al adventismului.  Adventismul fundamentalist este la fel de autentic ca cel progresist, insa raspunde la alte inputuri ale istoriei, ca antimodernismul american in secolul XX. Dar adventismul progresist nu este progresist in mod autentic, la fel cum progresismul in sens postmodern este regresiv in sensul modern al cuvantului.

Progresismul despre care vorbeste Florin este mostenirea iluminista in adventism. Din pacate, aceasta mostenire a ramas inghetata in secolele XVIII-XIX. Mostenirea iluminista se vede in hermeneutica inductiva a lui William Miller, in empirismul baconian al creationismului, in preocuparea pentru igiena publica si temperanta, si in preocuparea pentru libertate religioasa si justitie sociala a pionerilor. Din nefericire, tocmai aceste aspecte progresiste inghetate in secolul luminilor arata cel mai clar caracterul anacronistic al adventismului contemporan. 

Lucrul de care are nevoie adventismul este o infuzie proapspata de rationalism si gandire stiintifica care sa ofere un criteriu solid de dezbatere intre diferitele variabile teologice. Avem nevoie sa intelegem adventismul in contextul fortelor social-istorice care au determinat nasterea lui si i-au modelat primii ani. Ce a facut ca ceva sa fie numit adevar prezent acum 170 de ani? Mai exista ceva prezent,  adica contemporan, in adventism? Remediul impotriva metodei isterico-critica este metoda istorico-critica. Fara acesta, Florin nu are alt argument decat apelul la autoritatea administrativa.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Cazul Bodnariu: un atotputernic Dumnezeu neputincios

18 decembrie 2015 de 70 comentarii

Ca unul care trec personal, de 8 ani și jumătate, printr-o tragedie aproape identică cu a soților Bodnariu, cunosc foarte bine durerea indescriptibilă a acestor părinți care au avut până nu de mult 5 copii, dar care acum nu mai au … niciunul, toți fiind „confiscați” de mai bine de o lună de statul norvegian, mai concret de Protecția Copilului din această țară ( Barnevernet ). Sunt zile în care nu mai ai chef să mai trăiești, și ai urla de durere. O durere care nu poate fi descrisă de niciun cuvânt. Și nu poate fi înțeleasă de nimeni care nu a trecut pe aici. A priva un părinte de copilul său ( sau invers ), în afară de faptul că respectivul părinte este un alcoolic violent sau vreun pedofil periculos, este în opinia mea o crimă abjectă. Sufletul părintelui sau al copilului maltratat astfel nu va mai fi niciodată la fel. Așa că emoțional vorbind sunt alături de familia de penticostali români din Norvegia. Da, și ateii sau agnosticii pot să empatizeze cu cineva aflat în suferință…

Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

Pax Syriana

8 decembrie 2015 de 8 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Etica neîncrederii în om

3 decembrie 2015 de 17 comentarii

În articolul său Edi are două traiecte: denuţarea libertarianismului, respectiv o aplicare şi extindere a unor concepte weberiene.

Să le luăm pe rând:

„Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.”

Binele public şi nevoile comunităţii sunt servite cel mai bine nu de o redistribuţie cu japca făcută de o şleahtă de birocraţi oportunişti, ci de un cost unitar redus al producţiei de scară. Asta nu e vreo dogmă. FMI sau BM nu par a fi vreodata pro-piaţă, iar apetitul lor pentru pârghii fiscale e marcă a acestei optici.

„Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare”

Dacă lăsăm la o parte clişeele de stânga şi accente alarmiste din această frază, cu ce rămânem?

Să fac în acest punct o remarcă: Edi nu conteneşte să condamne legitimarea de către evanghelici a (apropae) oricărei nedreptăţi sociale pe seama condiţiei postlapsariene. Şi aici sunt de acord cu el. Ce apare apoi ca o inconsistenţă este vădita neîncredere a lui Edi în capacitatea oamenilor de a-şi coordona activităţile în lipsa vreunui tătuc supravegehetor. Edi dă astfel crezare mitului că fără „organe de ordine” oamenii şi-ar da în cap. Dacă schimbul liber a demonstrat ceva, aceasta este faptul că libertatea umană în apărarea unor interese exclusiv private conduce la bunăstare socială generalizabilă (nişte Adam Smith sau ceva …?!).

Partea legată de folosirea cadrului de discuţie a lui Weber este orecum de uzură, deoarece ceea ce spusesem eu in postarea precedentă nu depinde în vreun fel de teză lui Weber. Mă voi limita deci la următoarele consideraţii.

„Etica protestantă” ca sintagmă weberiană e o alcătuire foarte înşelatoare, pentru că nu se referă la etică (etica protestantă propriu-zisă, istoric vorbind, este cea a Decalogului) şi pentru că nu este protestantă, ci strict reformată (apelul lui Weber la Luther sau Wesley este derutant). Nu pot să iau de bună vreo corelaţie strictă (ori pentru Edi si amicul Petrof asta e chiar un fel de dogmă, chiar dacă una de metodă, nu de conţinut) între: a crede doctrina X, a avea pe cale de consecinţă efectul psihologic Y şi ca rezultat social apariţia unei serii de caracteristici a ceea ce numim capitalism. Weber reuşeşte de multe ori să echivocheze sensul raţionalităţii şi atunci când e nevoie de o oarecare disciplină în a face distincţii teologice, îsi declină competenţa spunându-ne că ceea ce contează nu este formularea doctrinară, ci efectul psihologic. De parcă acesta din urmă nu ar fi şi el tot un fel de pasăre de pe gard.

Edi îmi dă dreptate în privinţa unei oarecare incongruenţe între ortodoxie şi capitalism, doar că din motive pe care eu nu le-aş invoca. Spiritul capitalismului nu s-a nascut atunci când crede Weber că s-a născut, asta dacă am citit Eclesiastul. Iar faptul că Ortodoxia este inimaginabilă fără Bizanţ este fie o limită a imaginabilităţii noastre, fie o prejudecată. Obiecţia mea la convieţuirea dintre liberalism si Ortodoxie – exprimată în cel mai succint mod cu putinţă – este legată de dificultatea rezolvării tensiunii dintre individualismul metodologic/ontologic al constitutirii pieţei si comunitarianismul (deofiinţimea umană) ca dat revelaţional în Ortodoxie.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Ortodoxia si Spiritul Capitalismului

3 decembrie 2015 de 12 comentarii

Datorez un raspuns la intrebarea lui Ibrian cu privire la “zicerile” mele din sectiunea de comentarii. In ultimul sau articol, Ibrian protesteaza impotriva notiunii ca anarho-capitalismul roman are nevoie de “conţinuturi teologice sau etice” produse de Ortodoxie. Ca unul care priveste lucrurile dinlauntru – economist si ortodox – Ibrian nu gaseste loc pentru etica protestanta in Ortodoxie. Nefiind eu insumi nici una nici alta, ii voi oferi beneficul indoielii cu privire la afirmatia in sine.

Dincolo de aceasta, contextul arata ca subiectul discutiei nu este doctrina laissez faire asa cum a fost definita de liberalismului clasic ci de neoliberalism. Ce avem aici este o dogma economica care refuza orice compromis cu binele public sau nevoile comunitatii, atunci cand se ajunge la legile pietei, reducerea cheltuielilor publice, deregularea economiei, sau privatizarea serviciilor catre populatie. Dogma este impusa prin politica de santaj de institutii transantionale ca FMI sau Banca Mondiala, prin eludarea mecanismelor democratiei de catre elitele locale, uneori chiar prin lovituri de stat sau interventii militare.

Este vorba despre intelegeri cu usile inchise ca TTIP , de cele trei tratate (the „Three Big T’s”) dezvaluite in luna August de WikiLeaks. Acestea permit corporatiilor transantionale sa ignore hotararile curtilor de justitie domestice, sa eludeze legile de protectie a mediului, sa faca politie pe internet, sa limiteze accesul consumatorilor la medicamente generice ieftine, si sa limiteze suveranitatea legislativa a tarilor semnatare.

Intrucat eludarea mecanismelor democratiei isi are limitele ei, se ridica intrebarea, cine ii va prostii si mai tare pe prostii lui Lapusneanu-Voda sa puna grumazul sub jug? Raspunsul e simplu: “o fraza de dansii inventata”.

De unde “zicerile” mele de la subsolul articolului. Incerc sa fiu mai clar.

Relatia intre etica protestanta si liberalismul clasic este, in viziunea lui Weber, conditionata de doctrina predestinatiei. Frugalitatea si harnicia sunt semnele electiei divine. Diferenta intre burghezul respectabil si cersetorul pe care il intalneste la usa bisericii nu are nici o legatura cu alegerile bune sau rele pe care fiecare din ei le-a facut. Mai mult, inegalitatile sociale si competitia capitalista tin de conditia post-lapsariana a naturii “red in tooth and claw”. Capitalistul protestant respinge utopiile sociale din cauza ca crede in depravarea totala a naturii umane, dar se considera raspunzator pentru binele public.

Diferenta intre evangelicalism si calvinism este diferenta intre credinta in predestinatie si credinta in liberul arbitru. Pentru evanghelic,  WASP-ul suburban si negrul de ghetto sunt ceea ce sunt exclusiv ca o consecinta a propriei alegeri. Individul este singurul raspunzator pentru conditia lui in viata aceasta si cea viitoare.

Mai mult, capitalismul nu mai este conditia depravarii totale ci habitatul natural (edenic?) al credinciosului “born-again”. Chiar si biserica exista doar ca o zona a pietei libere, care face posibila misiunea castigarii de suflete pe baza cererii si ofertei.

Ibrian are dreptate atunci cand spune ca Ortodoxia este incompatibila cu Scoala Austriaca. Daca ar fi, popa ar face evanghelizare publica pentru pocaiti si si-ar trimete credinciosii din casa in casa ca martorii. Insa a fi ortodox nu este in primul rand rezultatul alegerii rational-subiective ci a apartenentei mistice la obstea care precede individul. Va rezista insa Ortodoxia la  presiunea globalizarii? Ceea ce vrea neo-liberalul orotodox de la credinciosul de rand este ca acesta sa devina protestant, adica individualist. In mod ciudat, neoliberalismul reuseste acum acolo unde prozeliltismul protestant starnea inainte doar dispret – adica la elita intelectuala a ortodoxiei.

Acest proces de convertire subtila a ortodoxiei la etica protestanta este mediat de o viziune maniheica in care orice conflict intre nevoile pietei si binele public este regandit ca un conflict intre comunism si crestinism. Exemplul cel mai bun este defunctul Partid Taranist. Dupa ce si-au castigat campania cu icoane si cruci, taranistii au facut totul sa-si distruga economic baza electorala. Justificarea teologico-politica a fost exorcizarea fantomelor comunismului despre care se spune ca bantuie sub forma ideologiilor de stanga. In contextul acestei forme noi a luptei de clasa, taranimea reprezinta o clasa reactionara de lenesi si betivi care trebuie convertita la mentalitatea puritana. Dispretul neoliberal nu este cu mult deosbit de al comisarului sovietic in Ucraina.

Imi vin in minte versurile lui Aron Cotrus:

Io,

Pătru Opincă,
ce-ntre-atâtea moşii n-am doar o şirincă.
înfrunt strâmbele legi şi năpasta,
şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte
sudui vârtos, mocăneşte,
şi scuip pe toată rânduiala asta!…

Cel scuipat este acum Patru Opinca.  De ai sai.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Anarho-capitalişti ortodocşi?

28 noiembrie 2015 de 15 comentarii

Diverse feluri de liberali şi libertarieni români (de la M. Neamţu la B. Glăvan sau N. Ganea) avansează fie discursuri economice cu accente moralizatoare, fie produc conţinuturi teologice sau etice ce glorifică liberul schimb.

Ceea ce urmează are oarecum şi un caracter confesiv – eu fiind un ortodox şi un libertarian. Cum pot aceste două opţiuni să relaţioneze sau este oare cazul sa o facă? Dintr-o strategie şchioapă, spun dintru-început că sper că nu se aşteaptă nimeni la altceva decât la o manieră de punere a problemei.

Abordarea standard pe care un economist o poate avea pentru susţinerea unei economii de tip laissez-faire este situată pe calapodul logicii adecvării mijloacelor la scopuri. Adică spune-mi ce vrei să obtii şi cu ce resurse, iar un economist ar trebui să iţi poată arăta ce cale se apropie de cea optimă pentru atingerea obiectivului vizat. Economia nu se ocupă deci cu moralitatea scopurilor şi, de fapt, nici a mijloacelor. Aranjamentul social al proprietăţii private şi diminuarea intervenţiei guvernametale asigură, pentru un libertarian, cea mai buna alocare de resurse şi cea mai buna soluţie la problema coordonării actorilor participanţi la piaţă (dacă mai era vreun dubiu că economia planificată nu e soluţia…it’s like … huh…been there, done that).

E nevoie de teologie, valori morale, etc aici? Nu.

Ceea ce se constată relativ lejer este caracterul anistoric şi non-cultural al schematizării de mai sus. Dincolo de acceptarea sau respingerea tezei weberine – capitalismul oricat de impur (i.e. dirijiat parţial) are nevoie de un fundal juridic instituţional al proprietăţii private la nivel societal şi de un set de trăsături morale ale participanţilor – aceste trăsături morale sunt a fortiori reclamate intr-o virtuală stare originar- anarhică.

Ori in acest punct, problema se pune in felul in urmator: Spune-mi ce mai crezi despre lume şi viaţă (scuzati clişeul), ca să iţi spun dacă fundamentarea etică pe care vrei s-o oferi capitalismului e suficientă pentru reglarea relaţiilor sociale?

Aceasta e o întrebare la care au drept de raspuns nu doar economiştii si nici nu îmi dau seama de ce i-ar mai lua cineva in seamă pe economişti, ca economişti, atunci când intră pe acest teren. Mulţi anarho-capitalisti işi dau seama că apelul la capitalism trebuie să fie de fapt proclamarea libertăţii individuale ca valoare supremă într-o axiologie de care leftarzii trebuie convinşi. Unii (precum V. Topan) riscă chiar o lectură a Căderii în care libertatea este definită ca parte a Imago Dei. Ori din nou, as vrea să citesc asta oriunde, dar nu într-o prefaţă la „Birocraţia …” lui Mises. Pentru că economia, ca disciplină, nu este o metodă de window-dressing pentru a mi se propovădui hermeneutici ale textelor sacre. W. Block, mai consistent, într-un eseu întarziat faţă de a sa Defending the Undefendable, ne informează că el nu legitimează moral activităţile celor de „ne-apărat” (curva, peştele, …), ci doar pledează, ca libertarian, pentru decriminalizarea anumitor fapte. Alţii, precum C. Marinescu, încearcă să puna direct pe masa de joc problema necesităţii unui cadru normativ in care discuţia libertariană să se desfaşoare ( şi nici acest autor nu se sfieşte să-l citeze pr Sf. Ioan Gură de Aur).

Dacă eşti ortodox, crezi că lumea este într-o stare nenaturală şi este, de dragul unui joc de cuvinte, nenatural să te imbraci când în hainele academicului, când în cele ale lui Ioan Botezătorul. Dacă eşti „austriac” esti strâns, în cel mai bun caz, de un inter-subiectivism care nu e o copie a vieţii Treimice. Dacă vrei să pastrezi ce e bun (confrom sfatului apostolului), ar fi indicat să vi cu o propunere integra(n)tă, nu cu bucatele care cad câinilor în bot. Sau poate nu iţi place nici actuala ordine care implică un agnajament constituţional în care, în cele din urma, pentru a influenţa masele va trebui să le evanghelizezi cu propriul program etic. Şi la acest punct nu vad cum te ajută faptul că eşti economist, iar la nivel uman treci drept un totalitarist sub alt nume.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Unde va fi curcanul vor fi si vulturii

27 noiembrie 2015 de 12 comentarii

America a oficiat iarasi sacramentul curcanului (“acesta este trupul Indianului care se frange pentru voi”) in amintirea evenimentului iconic cand indienii Wampanoag (s-)au adus curcani la masa peregrinilor din Massachusetts – simbol al posibilitatii coexistentei cu cei-care-sunt-altfel-decat-noi.

Numai ca multiculturalismul nu a lucrat pentru amero-indieni. Episodul idilic din toamna lui 1614 a fost preludiul unei bai de sange. Puritanii au continuat sa vina in numar crescut si sa revendice controlul asupra pamantului si triburilor native. Tribul Pequot a opus rezistenta militara si rezultatul a fost cel mai sangeros dintre razboaiele indiene. Maxima salbaticului bun a fost corectata: “indianul e bun doar mort”. De ce nu a a functionat multiculturalismul pentru amero-indieni?

Ca unul care m-am lepadat de invataturile incepatoare ale moralistilor, nu ma voi impiedica in intrebarea sterila cu privire la cine au fost baietii buni, respectiv baietii rai, in colonizarea Americii. Istoria este o lectie de viata, si viata nu opereaza in absoluturi morale. Multiculturalismul nu este astazi un esec din cauza ca unii sunt mai buni/rai decat altii. Statistic, ai sanse egale sa intalnesti acelasi numar din ambele clase in orice cultura. Ceea ce face ca doua culturi sa poata coexista sau, dimpotriva, sa fie incompatibile, nu este diferenta in frecventa indivizilor buni sau rai.

Acestea fiind spuse, consider ca motivul principal pentru care multiculturalismul nu era fezibil in 1624 a fost universalismul abstract al puritanilor. Europa se afla astazi in pozitia paradoxala a nativilor americani, in relatie cu puritanismul si universalismul islamic. Asa cum ne arata si experienta tribului Wampanoag, ospitalitatea nu va inmuia inimile impietrite de inchinarea la un dumnezeu gelos.

Dar inainte de a merge mai departe, sa ne debarasam de cateva mituri despre America.

Mit: Columb a fost o minte luminata care, in opozitie cu scolasticii din Sevilla, credea si voia sa demonstreze ca pamantul e rotund.

Fapt: Motivul pentru care invatatii nu au fost de acord cu Columb a fost acela ca ei se bazau pe stiinta greaca in estimarea circumferintei pamantului, in timp ce Columb se baza pe apocrife iudaice. Iudeii au “corectat” stiinta greaca cu privire la marimea pamantului, asa cum evanghelicii “corecteaza” astazi stiinta moderna cu privire la vechimea lui. Un pamant atat de mare/vechi e greu de imaginat atunci cand Geneza este citita ca manual de istorie naturala. Columb a fost un idiot norocos care a dat de un continent intre doua oceane. Daca Atlanticul si Pacificul formau un continuum pana in India, Columb ar fi fost mancat de propriul echipaj.

Mit: Civilizatia amero-indiana a fost condamnata de Dumnezeu din aceleasi motive pentru care au fost nimiciti cananitii: aducerea de sacrificii umane.

Fapt: Incasii si aztecii se aflau in epoca bronzului atunci cand au fost descoperiti de europeni si, la fel ca eurasiaticii in epoca bronzului, aduceau jertfe umane. Asta nu a impiedicat totusi evolutia civilizatiilor eurasiatice catre adoptarea unor coduri morale universale. Civilizatiile pre-columbiene reprezinta o evolutie similara intrerupta intr-un stagiu primitv. Pe de alta parte, europenii reprezentau anomalia unei civilizatii mult mai avansate care continua totusi sa se inchine unei divinitati din epoca bronzului. In numele acestei religii primitive sunt aduse sacrificii umane ca ardere de vrajitoare si eretici. Victimele sacrificiilor pre-columbiene palesc in comparatie cu cele ale inchizitiei. Mai mult, idolii de aur ai incasilor si aztecilor au fost confiscati si reciclati in efigiile divinitatilor Pesos si Dollar – carora li se ofera inca jertfe umane.

Mit: Istoria lui John Smith si Pochahontas dovedeste ca indienii si colonistii britanici aveau tendinta naturala spre asimilare si multiculturalism, dar extremisti de ambele parti au instigat la rasism si razboi.

Fapt: Smith si Pochahontas au fost individualitati puternice care ar fi meritat ceva mai bun decat kitchul insiropat al studiourilor Disney. Nici unul dintre ei nu reprezenta opinia sau tendintele unei majoritati.

Smith avea intr-adevar formatie si experienta multiculturala. Probabil ca vorbea chiar si limba romana. Pirat si aventurier inainte de a deveni mercenar in Transilvania, Smith a fost inobilat de Sigismud Bathory pentru merite deosebite in lupta cu otomanii. A luptat apoi sub Mihai Viteazul si, dupa asasinarea acestuia, sub Radu Serban, pana a fost luat prizioner de tatari si vandut ca sclav in Crimeea, de unde a evadat si a plecat in America. ( N.B. : mai bine pleci in America decat sa te bati cu tatarii in Romania). John Smith a fost deasemenea un promotor entuziast al individualismului si a ceea ce se va numi mai tarziu visul american. In America, spune el, cine are maini si vrea sa munceasca poate deveni bogat, indiferent de clasa sau etnie. A fost, de asemenea un explorator, cartograf si organizator colonial. A folosit bine experienta militara capatata in razboaiele cu semiluna impotriva triburilor de indieni. Atat despre coexistenta pasnica.

Pochahontas a fost prizoniera si ostateca in timpul razboaielor cu indienii. A refuzat sa se intoarca la tribul ei atunci cand i s-a oferit libertatea, preferand convertirea la crestinism si plecarea in Anglia, unde va deveni rasfatata societatii londoneze. Nu a suportat bine clima din Londra si a optat pentru intoarcerea in America, nu ca nativa ci ca parte a procesului de colonizare europeana. A murit pe drum, probabil de tuberculoza. Atat despre multiculturalism.

Mit (exclusiv pentru azs): America este “pamantul” pustiu din care se ridica “fiara cu coarne de miel”, lumea veche fiind “marea” populata de “multimi, neamuri si limbi”. US a “crescut” pasnic, asemenea cornitelor unui miel, nu a cucerit tara ca celelalte fiare din Daniel. Din nefericire, mielul incepe sa vorbeasca ca un balaur. (N.B. : Dr. Carson are voce de miel).

Fapt: America a fost populata pe la 10.000 I.H.

( Fapt corectat: Asta trebuie sa fie o alta inventie a oamenilor de stiinta, pentru ca se stie ca toate popoarele au plecat de la turnul Babel acum 4000 de ani. Nu stim ce e cu indienii astia, dar America nu putea fi populata inainte de Columb.)

Inapoi la intrebarea fundamentala: de ce nu a lucrat multiculturalismul pentru nativii americani. Jared Diamond are un triplu raspuns: arme de foc, otel si varsatul de vant. Imi permit sa adaug al patrulea si cel mai important: RELIGIA.

Chinezii au descoperit America in acelasi timp cu Columb. Exploratorii cu ochii shlitz s-au intors acasa si au spus imparatului ca lumea noua nu merita costul expeditiei. Nu au gasit porturi si negustori pentru comertul transoceanic. Spre deosebire de cele trei religii ale cartii, Taoismul, Confucianismul si Budismul nu au un mandat pentru convertirea lumii. Crestinii, dimpotriva, se considerau nu doar indreptatiti dar si obligati sa le confiste nativilor pamantul si religia. Mai mult, crestinii considerau o ratacire sa invete caile indienior, carora le-au oferit in schimb optiunea intre calea-cea-dreapta si moarte.

De ce va esua experimentul multicultural in Europa? Raspunsul este elefantul din sufragerie despre care nimeni nu indrazneste sa vorbeasca: Islamul are un mandat pentru convertirea lumii. La asta se adauga tehnologia apuseana si virusii de minte. In mod ironic, acest mandat este afirmat in contextul in care secularismul apusean-iluminist si-a pierdut increderea in propria universalitate.

Rezultatul conflictului este prezis intr-un model clasic din teoria jocurilor: ulii si porumbei. Sa zicem vulturi si curcani. Ferice de ulii caci ei vor mosteni pamantul. Nu sustin morala pasarii de prada. Mai degraba m-asi intoarce la un sfat vechi: fiti blanzi ca porumbeii dar cultivati instinctele sarpelui – antagonistul mitologic al vulturului. Caci unde va fi curcanul vor fi si vulturii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Discursul presedintelui Cehiei cu ocazia aniversarii „revolutiei de catifea”

19 noiembrie 2015 de 21 comentarii

(La începutul întâlnirii, participanții au onorat victimele atacurilor teroriste din Paris cu un minut de reculegere, fiind invitati la aceasta de către șeful de stat).

Să comemoram pașnic ambele 17 noiembrie. Atat 17.11.1939 cat și 17.11.1989. Ce leagă aceste două aniversări împreună peste un decalaj de cincizeci de ani? Cred ca sunt două lucruri. În primul rând, dezacordul națiunii noastre cu ocupația. Atat cel manifest, în cazul ocupației germane, cat si cel mai putin vocal, dar existent, în cazul ocupației sovietice. Această națiune merită să se pronunțe independent, in asa fel încât nimeni, repet nimeni, din exterior, sa nu-i poata dicta ce să facă sau ce să nu facă (aplauze).

Un alt aspect al comemorarii celor doua 17 noiembrie este, probabil, la fel de grav. Atunci oamenii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva manipulării. Pentru a protesta față de faptul că li se impune o singura opinie corecta, că sunt cusuti într-o cămașă de forță, o opinie uniformă, și ca nu trebuie să gândească altfel decât le este prescris de manipulatorii lor . (Aplauze; se scandeaza „Trăiască Zeman!”).

Astăzi trăim într-o societate liberă, în care spălarea creierului este mai dificilă decât în trecut. Dar asta nu înseamnă că nu există. Există o manipulare care are o mulțime de nume frumoase. Va voi oferi doar trei.

Cineva pretinde ca este un „lider de valori” și sustine că are dreptul să ne spună ce valori trebuie si, prin urmare, ce valori nu trebuie sa impartasim.

Altul se auto-proclamă așa- numit lider de opinie, de exemplu, lider de opinie publică și, de obicei, acestia sunt cei care se considera a fi elita, încercand sa atraga atentia asupra lor insisi, fără a fi aleși sau autorizati de nimeni altcineva.

Insa cea mai absolut oribila eticheta este aceea de autor de opinie (publica). Oamenii care se numesc pe ei insisi în acest fel sunt plini de dispret fata de calitatea de cetățean. Ei cred că oamenii sunt ca plastilina sau ca aluatul, care pot fi modelate și manipulate dupa nevoile manipulatorului. Dar noi nu suntem aluat, nu suntem figurine de lut. Toti aceia care ne-am adunat aici, toti încercam să gândim independent.

Am fost cu totii martori la multe mesaje mass-media, dar aș dori să menționez unul separat, pentru că rezoneaza cu întreaga națiune. Este un mesaj media asupra crizei migrației.

Consider că este nevoie de toleranța pentru opinii diferite. Că într-o societate liberă, oricine are dreptul să-și exprime punctul de vedere, dar, de asemenea, că punctul de vedere opus nu trebuie să fie redus la tăcere și etichetat, într-o societate cu adevărat liberă, cu diverse etichete, sau chiar insulte, cum ar fi „extremism”, „xenofobie”, „islamofobie”, „rasism” sau „fascism”. Etichetarea si insulta nu sunt argumente. Ele dovedesc doar caracterul rudimentar al gandirii celui care le foloseste. Pe de alta parte, nici urletele nu sunt argumente. Și exista si urlete. Acestea sunt manifestarea fasciștilor. Urletele sunt manifestarea spiritului de turma, asa cum am vazut cu totii in locul acesta anul trecut.

Natiunea noastra nu este xenofoba. În mijlocul acestui popor, în această țară, trăiesc mai mult de o jumătate de milion de straini. Și ei pot sa coexiste cu cultura noastră, sunt tratati prietenos, și nu avem probleme cu ei, dimpotrivă, dezvoltarea noastră sociala este stimulata de prezenta lor. Insa cultura lor este pe deplin compatibila cu valorile europene. Nu este o cultură a omuciderii si urii religioase.

Atunci cand incerc sa inteleg cauzele migrației, observ ca marea majoritate a acestor imigranți ilegali sunt tineri si bine hrăniți. Atunci ma întreb: de ce acești oameni nu lupta pentru libertatea țării lor împotriva statului islamic? Și în cazul în care provin din zone fara conflict, de ce nu lucreaza pentru țara lor, și pentru dezvoltarea acesteia ca să depășească înapoierea ei prezenta?

Vocea președintelui republicii trebuie să fie vocea națiunii, nu vocea mass-mediei, nu sa trambiteze pozitia sustinuta de mass-media. Deși recunosc că mi-ar fi mai usor s fiu in ton cu mass-media. Acei jurnaliști care scriu în fiecare zi despre ceva nou si nu înțeleg nimic, m-ar lăuda pentru astfel de discursuri frumoase. Insa as fi in conflict cu poporul meu. Și astfel, la încheierea discursului meu, aș dori să vă provoc la aceasta: să facem tot ce putem ca să trăim mai departe într-o societate liberă, în care putem aprecia diversitatea opiniilor, in care le putem discuta, în care putem aduce argumente, și în care nu ne vom lasa spălati la creier.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →