Oglinzi

6 februarie 2016 de 3 comentarii

În articolul său privind sfada dintre mine şi Petrof, Edi face oarecum o portretizare şi o oglindire (mai mult sau mai puţin falsificată) a stilului şi ideilor fiecăruia.

Ibrian este conservator şi violent în limbaj. Deşi e stupid să vorbesc, folosind cuvintele mele, despre mine şi despre limbajul meu, voi face câteva precizări. În primul rând, mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, ca citind postările mele de pe O2, anumiţi cunoscuţi să tragă concluzia că sunt ateu. Iar în acest registru, al plasării într-un spectru al gradelor de fundamentalism, mă mulţumesc cu zicerea din popor „ Beţiv e oricine bea mai mult ca mine”.

Limbajul meu e intimidant. Dacă aş fi de rea credinţă, aş spune şi că a vorbi unor oameni neangajaţi în filosofia continentală contempoarană despre „homo sacer” (ups, asta era în latină), despre „deconstrucţie” sau „ontic”, e tot un exerciţiu de intimidare, la fel cum pentru gazda noastră a folosi o expresie latină (de dragul abrevierii) e un exerciţiu de intimidare. Eu mă mulţumesc să spun că Edi e nefamiliar cu anumite expresii şi are o aversiune puternică faţă de orice manifestare credală a convingerilor creştine (care or fi fiind alea). Referirile la Luther sunt anistorice, cât de deschis a fost în realitate Luther faţă de alte convingeri şi cum îşi impunea retorica – ne-o spune istoria, chiar şi la o privire sumară.

Se pare că toţi sunt deranjaţi de „flegmele” mele şi poate e oportună precizarea că Sorin folosise „scuipat”, ceea ce, scuzaţi-mi îndrăzneala, nu e la mare distanţă semantică. Acum e drept şi că nu poţi cita din ceva şters de către autor în semn de mare virtute.

Mă întreabă Edi: „De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian?”

Asta a fost chiar o întrebare amuzantă. Pai n-am aflat de la Sorin ce e biserica, aşa că orice contrastare e inutilă. Lasând la o parte ironia că vorbim aici despre cineva care e preocupat de felul în care, la o adică, media trimite la sacru. Să facem concesia, pe care nu ar trebui să o fac, şi să răspund: manifestările publice ale unui pastor sunt irelevante pentru ecleziologia lui, dacă, şi numai dacă, acesta îşi priveşte pastoraţia strict ca sursă de venit sau ca pe o specializare în muncă. Altfel, orice comportament social al unui pastor e o trimitere la „lumea” sa, iar Sorin ştie şi poate mai bine ca mine să arate de ce lucrurile stau taman aşa. Faptul că Poli pretinde că nu vede cum ajungi lejer de la FB la biserică, e pentru mine doar o manieră de a fi simpatic gazdei şi nu ar fi prima dată când colţii analitici ai lui Poli sunt ascunşi din smpatie, nu din acceptare intelectuală.

Dacă eu i-am aplicat lui Sorin eticheta de marxist, acesta a fost considerat un gest necuvenit. Atunci când Edi spune, făcând anumite calificări, că Sorin e marxist, lucrurile pare să fie situate corect. Prima precizare ar fi că nu ştiu de unde vine la Edi ideea că oricine contestă un status-quo este, prin natura cazului, în mijlocul unei contestări marxiste? De unde această echivalare a interogării unui aranjament social cu idea că această interogare se face dintr-un orizont marxist?

Edi face două afirmaţii despre marxismul lui Petrof:

„Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt.”

Că să fiu consecvent cu maniera de punere a problemei voi începe şi eu de la capătul celălalt al afirmaţiei. A începe de la un „capăt” în analiza uni fenomen arată deja unde te poziţionezi atât din punct de vedere al demersului, cât şi al metodei.Îi lasăm lui Edi ocazia să ne spună dacă acest capăt este o bază sau suprastructură.

Edi spune cu propriile cuvinte („Un alt aspect….”) că Sorin e marxist în privinţa acceptării teoriei alienării în muncă şi a felului în care doctrina creştină este o manieră mediată de raţionalizare, în sens weberian, a producţiei de masă. Ori tocmai aici îl consider şi eu pe Sorin marxist.

La ce (şi mai ales cui) foloseşte această „hermeneutica demistificatoare” este evident în paragraful următor:

„Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.”

Da, domnule – dacă o perspectivă marxist-demistificatoare slujeşte bine cauzei spălării pionierilor adventişti, atunci, pe cale de consecinţă, este bună. Dacă ăsta nu-i un discurs ideologic, atunci nu ştiu ce e.

Edi spune: „Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin.”

Dar, în cele din urmă, trebuie ca cineva să fie de acord cu altcineva? Nu este oare adesea un discurs pronunţat expozitiv mai de folos decât unul care încercă diverse stratageme persuasive?

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Despre marxismul lui Sorin Petrof

5 februarie 2016 de 27 comentarii

Cand am intalnit in titlul ultimului articol al lui Ibrian sintagma “tele-evanghelist marxist” am nadajduit impotriva oricarei nadejdi ca prietenul nostru a intors pistolul cu apa de la mine impotriva lui Francis I. In clipa urmatoare era sa improsc cafeaua pe tastatura : “să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici”. Asta trebuie sa fie Sorin. (Ibrian lasa bomba sa faca fas numai in ultimul paragraf).

E clar ca Ibrian nu are simtul umorului: “Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?”. De cand este Facebookul biserica, prietene Ibrian? “Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei” continua el, incercand sa ne faca sa credem ca respectivul a fost excomunicat pentru ca nu a fost de acord cu pastorul in ratacirile lui.

In realitate, pretinsul auto-da-fé a fost doar un “unfriend” pe pagina personala de Facebook a lui Sorin Petrof. Cat despre flegmarea cojilor de seminte, fiecare poate judeca omul dupa cuvintele lui, asa cum sunt reproduse chiar de Ibirian: “el nu îl predică pe Hristos” dar cei care il asculta “cred că ce dă el pe plisc e al dracului”. Locvacitatea de mistocar se amesteca cu clisee pioase, ca atunci cand inveti limbajul de lemn la biserica si arta conversatiei in cartier. Vorba cantecului “ti-am luat seminte si lapte batut” – ultimul fiind laptele duhovnicesc acrit, la care se reduce subzistenta spirituala a neintarcatului intelectual.

Marxismul la care se refera Ibrian trebuie inteles in sensul definitiei lui Derrida in “The Specters of Marx”. Oriunde si oricand cineva critica starea de status-quo apare fantoma lui Marx in ochii celor speriati.

Este panica lui Goldman Sachs cand avertizeaza ca candidatura lui Bernie Sanders este “un moment periculos pentru America”. Pericolul marxist consta in faptul ca un candidat la presedentie a ajuns in fruntea cursei electorale fara bani de la corporatiile si bancile care au ruinat America. Un candidat la Casa Alba care sparge banci ca Stalin. Red-Dawn for real. Raspunsul la astfel de temeri este fraza memorabila din “Opera de trei parale”: “Ce este spargerea unei banci pe langa infiintarea unei banci”? Ibrian vede pericolul rosu in faptul ca un pastor protestant predica asa cum ii dicteaza constiinta si nu cum dicteaza cei care semneaza statul de plata. “Conform animus imponentis asta trebuia să creadă” spune el de la Westminster Confession citire.

Folosirea termenului latin are ca scop sa intimideze. In vernacular, inseamna “intentia corpului care impune”, si Luther trebuie sa se intoarca in mormant de cate ori il aude. Cu alte cuvinte, pastorul trebuie sa creada tot ce i se impune prin votul majoritatii la sesiunea GC.

Asocierea statului de plata cu animus imponentis este binevenita pentru ca, la fel ca in cazul alegerilor din US, cei care voteaza doctrinele sunt banii. Exista un singur dumnezeu, banul, si animus imponentis este profetul lui. Aici este momentul Sanders pentru noi: pericolul ca mana invizibila sa piarda controlul asupra pietei din curtea templului. Aici este spectrul lui Marx. Dar, cum ar spune Bertolt Brecht: ce este salariul din zecime pe langa capitalul transnational din zecime?

Aspectul care ma dezamageste insa cu adevarat este faptul ca Ibrian nu face nici o incercare sa angajeze cu adevarat marxismul lui Petrof, mai precis, regandirea conceptului marxist de mistificare in teza lui de PhD. Spre deosebire de Marx, Sorin nu vede in mistificare o manipulare ideologica a realitatii ci o encodare a ei, care necesita o hermeneutica demistificatoare la capatul celelalt. Aceasta teorie explica si praxisul pe care Ibrian il gaseste dubios. Petrof este cu siguranta de acord cu Ibrian in majoritatea criticilor la adresa aspectelor cultice si sectare ale religiei lui. Diferenta este ca el vede in mistificarea milenist-vizionara encodarea unui mesaj restaurator, si incearca sa ofere celor carora le predica mesajul demistificat, spre furia celor care nu inteleg sau care inteleg dar sunt legati prin interese politic-financiare de aspectul cultic.

Aceasta pozitie ne aminteste respingerea viguroasa de catre tanarul Marx a ateismului elitist al tinerilor hegelieni. Pentru Marx, religia proletarului este o “teorie generala a lumii”, “o consolare” (opium), si “un protest”, in timp ce ateismul tinerilor hegelieni este conservator de status-quo.

Pacat ca Marx nu a adaugat la formidabila lui agenda studiul redesteptarilor religioase in proletariatul urban anglo-american. Nu numai ca redesteptarile mileniste si harismatice au condamnat sclavia si au format primele comunitati integrate rasial, dar au si disciplinat financiar clasa muncitoare, si au indiguit plaga alcolismului si a violentei domestice. Merita amintit aici efortul restaurator al acelei obediente cazone de care rade Ibrian impreuna cu manualul sovietic de ateism, care a stat la baza unei reforme nationale in alimentatie si igiena personala in Statele Unite.

Un alt aspect al marxismului lui Sorin Petrof este relatia intre munca ca alienare (Marx) si penitenta eticii protestante ca mantuire prin fapte/munca. In cuvintele lui Walter Benjamin, crestinismul s-a transformat in capitalism si capitalismul este religie.

Nu ma astept ca Ibrian cu instinctele lui conservatoare sa fie de acord cu Sorin. Stiu ca poseda uneltele intelectuale ale unei dezbateri constructive de pe pozitie opusa din care toti am avea de castigat. Din pacate ne-a oferit doar coji de seminte.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Casatoriile gay si cadavrul din debaraua bisericii

3 februarie 2016 de 12 comentarii

Dilema pe care o reprezinta pentru crestini casatoriile gay aduce la lumina cadavrul din debara: casatoria este a Cezarului.

Asa numita casatorie crestina origineaza in dreptul roman. Merita amintit aici ca Grecia si Roma au fost singurele civilizatii antice care au definit casatoria ca pe o institutie exclusiv monogama. Cei care vorbesc despre modelul biblic al casatoriei ar face bine sa-l si consulte. Casatoria biblica nu este monogama, nu este “de buna voie” de partea femeii, si nu este in nici un caz “intre egali”.

In zilele tarzii ale republicii, romanii au instituit casatoria emancipata (e(x) – mancipare = iesire de sub mana/autoritate; casatoria traditionala era In Manus – sub mana/autoritatea sotului). Notiunea casatoriei ca parteneriat intre egali isi are deci originea tot in Roma. Prietenii lui Pavel, Priscilla si Aquilla, sunt un exemplu de tratare favorabila a casatoriei emancipate in biserica primara, dar nu reprezinta cultura ei puternic influentata de iudaism si elenism. Augustus, care si-a camuflat asaltul impotriva libertatilor civile sub mantaua reformei morale (deja vue), a incercat sa restaureze casatoria In Manu dar fara prea mult succes. Eforturile lui au fost reluate si finalizate de Constantin si Iustinian. Asa a fost instituita familia crestina.

Aspectul cel mai important al mostenirii romane este notiunea ca “Familia este impletirea dreptului divin si uman” (Modestin). Prin drept divin se intelege cutumele religioase. Prin cel uman se intelege casatoria ca contract civil. Institutia familei era un caz exceptional in care cutuma religioasa era necesara pentru validarea contractului civil. In evul mediu, sacramentul casatoriei a inlocuit cutuma romana ca conditie a casatoriei civile. Protestantismul a respins sacramentul casatoriei dar a pastrat impletirea intre casatoria religioasa si cea civila. In timpurile miderne, oficiul starii civile s-a secularizat, dar casatoria religioasa a ramas dependenta de starea civila.

Biserica recunoaste casatoria civila. Nimeni nu cere unui cuplu casatorit civil sa se recasatoreasca religios atunci cand este acceptat in biserica. Mai mult, biserica nu oficiaza casatoria unui cuplu care nu a trecut pe la starea civila, chiar daca certificatul de casatorie este semnat formal de pastor/preot. In US pastorul spune: “prin puterea data mie de statul… va declar sot si sotie”. Pastorul oficiaza ca reprezentant al statului. Aici e problema.

Legalizarea casatoriiilor gay il aseaza pe pastor/preot in situatia imposibila de a fi reprezentantul statului care aproba casatoriile gay si al bisericii care le condamna. Ce avem aici este o problema intre Dumnezeu si Cezar. Casatorie crestina este ultima institutie in care nu s-a operat despartirea intre stat si biserica.

Casatoria este a Cezarului. Va provoc sa imi aratati un singur text din Biblie care defineste ceremonia casatoriei religioase. Cartile lui Moise sunt pline de ceremonii pentru cele mai triviale situatii din viata, de la nastere la moarte. Unde este ceremonia casatoriei? Noul Testament accepta institutia casatoriei asa cum este, iudeu cu iudeul, grec cu grecul, roman cu romanul. Nu exista o singura referire la servicii religioase de casatorie. Nu exista o definitie a familei crestine, asa cum nu exista o definitie a sclaviei crestine. Institutiile existente sunt acceptate si reforma este propusa doar pe plan moral. Parabolele nuntii sau episodul cu nunta din Cana sunt recunoasteri ale unor obiceiuri culturale, nu canonizarea lor. Apostolii nu substituie familia eleno-romana cu una crestina, ci doar inalta standardele ei etice. Reamintesc faptul ca nu crestinii au inventat monogamia si liberul consintamant intre egali ca baza a casatoriei. Chiar si juramantul de la altar vine de la romani: ubi tu Gaius, ego Gaia… („cum tu esti Gaius, eu sunt Gaia”), ubi tu Gaia, ego Gaius, etc.

Crestinii ar face bine sa lase Cezarului ce este al Cezarului si sa se concentreze asupra standardelor etice. Daca chiar dorim sa definim casatoria dupa reguli biblice, reintroducem poligamia si ne vindem fetele, tratam paranoia sotului gelos obligand sotia sa bea un pahar de apa amestecata cu praf din aspiratorul bisericii, si omorim cu pietre sotiile infidele. Explicam aceste practici ca fiind conditionate cultural. Ei bine, acum avem alta cultura. Se pare ca Dumnezeu respecta Prime Directive (asta e din Star Trek).

Imi povestea o studenta japoneza ca in tara ei multi tineri aleg serviciile bisericilor crestine (de preferinta catolice) pentru casatorie, cele budiste pentru funeralii, si Taoismul sau Shintoismul pentru problemele vietii. Cand am intrebat-o de ce prefera nuntile crestine a raspuns: “pentru ca sunt gay”. Intr-adevar, casatoriile crestine sunt gay, in sensul originar al cuvantului. Dovada smartphone-urile care se inalta spre cer cand apare mireasa si frenezia de imagini pe Facebook. Diferenta intre noi si japonezi este ca japonezii stiu de ce fac nunta in biserica si noi pretindem motive pioase. Sa fiu mai clar: singurul lucru la care se gandesc organizatorii unei nunti crestine este sa fie cat mai gay la biserica si bineinteles pe Facebook. Dati deci si gaylor ce este al lor.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Ecleziologia dubioasă a unui tele-evanghelist marxist

2 februarie 2016 de 19 comentarii

Într-un dialog on-line, un cunoscut pastor adventist (cunoscut din fericire doar în mediul oxigenat şi cvasi-oxigenat) îi sugerează unui preopinent că dacă nu-i convin mesajele livrate de la amvon atunci poate să-şi flegmeze cojile de seminţe pe covoarele altor biserici. Ce fel de viziune asupra bisericii are un asemenea om?

Ecleziologia prezintă un spectru cu variate opţiuni de la una mistic-sacramentală, la una  de tipul unei activităţi de grup în care unii prestează servicii ”divine” şi alţii le plătesc.

Este clar că în adventism, deşi optica este în general una de tipul asocierii libere a credincioşilor convertiţi – adică o poziţie tipic anabaptistă, această poziţie este în mod scârbos combinată cu accentele eshatologice care identifică acest grup cu o biserica a rămăşiţei, i.e. extra ecclesiam nulla salus. Însă pe ce considerente vizibile se identifică, în termenii marii lupte, biserica vizibilă? Pe unele legate de respectarea legii. Aspect care dacă nu ar fi atât de familiar, ar fi de-a dreptul de râs. Tot în registrul hilar al ecleziologiei adventiste este şi limbajul de obedienţă cazonă faţă de instituţiile adventiste – limbaj de care se face mişto şi în sovietica şi ilustra – Călăuza Ateului.

Nu trebuie să ne facem griji că marxistul nostru de la amvon ar fi avut conştiinţa că dă pe cineva afară din comunitatea rămăşiţei (deşi conform animus imponentis asta trebuia să creadă, ca unul aflat pe statul de plată al confesiunii sale), deoarece, ca orice bun progresist, el este anti-instituţionalist. Bine, acest anti-institutionalism ţine doar până la a accepta să fii remunerat. Ca şi în cazul lui Edi, biserica sunt doar unii – ăia care, cumlea, îşi vor biserica înapoi.

Well, în cazul omului deranjat de cojile de seminţe lucrurile sunt destul de simple: el nu îl predică pe Hristos, iar în cazul ăsta – cei care vin acolo sunt, chiar şi pentru el ca pastor, doar nişte societari care îl simpatizează personal sau cred că ce dă el pe plisc e al dracului (nu că ar crede în ucigă-l toaca) de adânc.

Şi ca să nu o ardem dilematic – articolul este despre Sorin Petrof.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Mecanica mingii şi mecanica minţii

19 ianuarie 2016 de 47 comentarii

În luna iunie a anului 1997, într-un meci Fanţa-Brazilia, Roberto Carlos înscria un gol din lovitură liberă. Datele problemei: distanţa faţă de poartă circa 35 metri, un zid în care apărea şi Zidane, dar brazilianul execută după un elan lung, cu exteriorul piciorului, o bombă care atinge 137 Km/h şi care sfârşeşte în plasa lui Barthez, după un efect de „covrig” care evită zidul. (Prezentarea şi explicarea mecanicii loviturii se găsesc, de exemplu,  aici).

Comentatorii internauţi discută mereu care este fizica din spatele reuşitei magistrale. Cunoştea Carlos cinematica şi dinamica execuţiei lui? Puţin probabil. Un lucru este sigur – execuţia este reuşită tocmai pentru că nu sfidează regularităţile prezente în fizică.

Într-un simulacru de răspuns oferit lui Gigi, gazda noastră face câteva afirmaţii remarcabile:

„Nu inveti sa gandesti memorand ca un papagal manualul de logica asa cum nu inveti sa inoti din carte. Amandoua sunt contraintuitive si se invata prin exercitiu si disciplina. Nu-mi spune mie ca mi-am uitat colacul cu cap de ratisoara pe mal. Elevii tai ar avea mai multe sanse sa invete logica din romane politiste decat din manualul pe care nu intentionez sa-l citesc.”

Logica se practică, pentru că orice practică discursivă implică un aranjament sintactic. Dar dacă eşti un pastor cu pretenţii de a ne spune ce fel de aprecieri şi judecăţi sunt meritorii a fi susţinute, atunci nu e suficient să oferi nişte eschive privind felul în care un manual ajută sau nu elucidarea unei probleme. Mecanica gândirii (a se citi logica) desluşeşte felul în care se întâmplă sa aducem în practică inferenţe corecte, în acelaşi fel în care manualul de mecanică arată de ce golul lui Carlos nu e supranatural. Pentru că aviz maestrului Ionică Aurel, la fel ca şi focul, logica e o descoperire, nu o invenţie.

Edi escamotează vădita incapacitate (provenită din lene sau …incompetenţă) de a-şi analiza logic discursul, printr-un apel la rolul practicii în exersarea abilităţilor argumentative. Ceea ce aduce aminte de veşnicile platitudini, din seria: Viaţa e mai largă decât logica…. Iar mai tot timpul când e la anaghie Edi ne aminteşte că el e un baiat trecut prin viaţă (care ştie să înoate) şi nu are timp de verificat manuale şi de aşa-zise fineţuri. Roberto Carlos ştie să „înoate” (ca să ne menţinem la nivelul glumei extrem de adânci evocate de Edi). Care este explicaţia fizică a acestei ocurenţe? Check out the manual, nu întreba şcoala vieţii.

În acest context, tot ceea ce ne-a oferit în acel răspuns gazda noastră a fost un exerciţiu de plasare a exteriorului labei piciorului în mufă. Acţiune care şi în varianta ei asertată nu are logic valoare (de adevăr).

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

ADEVĂRUL DESPRE NORVEGIA: O educatoare româncă a DEZVĂLUIT ce ai voie și ce nu în ȚARA NORDICĂ

17 ianuarie 2016 de 262 comentarii

Postat de clodette86 la rubrica comentarii

16 IANUARIE 2016 • 20:17

Scandalul „Bodnariu”, cazul celor cinci copii ai unui cuplu mixt, româno-norvegian, care au fost reţinuţi de autorităţile nordice pe motiv că părinţii îşi educau copiii prin presupuse corecţii fizice şi îndoctrinare religioasă, a stârnit o furtună de comentarii pro şi contra.

O româncă din Iași, în vârstă de 37 de ani, Daniela C., care locuieşte în Oslo din 2004 și care a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Oslo şi lucrează în învăţământul preşcolar de 8 ani, vorbește despre ceea ce se întâmplă în Norvegia.

Legislaţia norvegiană în domeniul protecţiei copilului este una destul de dură, dar îşi are originea într-o serie de tragedii petrecute în această ţară în urmă cu câteva decenii.

E vorba de abuzuri care au îngrozit societatea, disipată în comunități mici de-a lungul coastei la Marea Nordului.

„Legea Protecţiei Copilului (Barnevern) spune că părinţii au principala responsabilitate de creştere a copilului.
Părinţii nu au voie să îşi pedepsească fizic copiii, să îi umilească verbal sau psihic. În Norvegia, a devenit ilegală pedepsirea fizică a copiilor încă din 1972.

În Norvegia, autorităţile nu au dreptul, sub nicio formă, să dezvăluie detalii despre un anumit caz.

Aici vorbim nu numai de Barnevern (Protecția Copilului – n.r.), dar și de Poliţie, foruri administrative etc.“, spune ieșeanca din Norvegia.

Potrivit Danielei, în legislaţia protecţiei copilului din Norvegia se pune mare accent pe ce spune copilul: „Copiii în Norvegia au dreptul să îşi spună cuvântul şi ceea ce spun ei e luat în considerare – rett til medvirkning.

Din ce ştiu eu, în cazuri ca cel al familiei Bodnariu, Barnevern ia copiii doar în momentul în care părinţii fie şi-au bătut copiii, fie au creat un mediu ostil acasă, fie au comis abuzuri de natură sexuală.

Copiii pot fi luaţi fără o consiliere sau o discuţie prealabilă cu părinţii, dacă acei copii au făcut ei înşişi reclamaţie.

Dacă acel copil nu vrea să fie îndoctrinat religios, cum e cazul Bodnariu, şi spune cuiva la şcoală, cadrul didactic are obligaţia să ia măsuri.“

Educatoarea ieşeancă a adăugat că în Norvegia nu s-a făcut mare tam-tam legat de acest caz şi că a fost prezentat doar ca o simplă ştire, la fel şi protestele din România şi din celelalte ţări. „Aici a fost un reportaj pe NRK (post de televiziune norvegian –n.r.), la ştirile zilei. Nu s-a făcut mare caz.

Au fost prezentate şi demonstraţiile din alte ţări şi s-a spus că protestele sunt organizate în sprijinul acelei familii şi că Barnevern e acuzat de părinţi. Atât!

Nu s-a făcut niciun fel de speculaţie pe acest subiect.

Astfel de cazuri nu se întâmplă foarte des şi, de obicei, sunt luaţi copiii ce provin din familii din estul Europei şi locuiesc în Norvegia“, a menţionat Daniela C.

Ieşeanca a mai precizat că în România cazul a fost prezentat doar din punctul de vedere al părinţilor şi că s-a încercat o dezinformare. „Barnevern nu a comunicat că acei copii au fost daţi spre adopţie.Asta au spus părinţii, spre exemplu. Una se întâmplă aici şi altceva apare în presa românească.

Atâta timp cât Barnevern şi şcoala nu au voie să furnizeze informaţii despre acest caz, nu se ştie decât ce spune o parte. În această situaţie este foarte simplu de făcut speculaţii“, apreciază rezidenta din Norvegia.

Pentru educatoarea ieşeancă acest caz ridică mai multe semne de întrebare: „Am văzut că familia prezintă atmosfera din casa lor ca fiind una armonioasă. Că ei cred în Dumnezeu.

Dacă acele fete au fost obligate să repete nişte rugăciuni sau au fost obligate să meargă la biserică, statul intervine, așa e legea în Norvegia. E considerat un abuz.

Acele două fete sunt adolescente şi s-au plâns la şcoală.În plus, mi se pare foarte ciudat de ce nu vorbeşte mama. În schimb, tatăl este foarte vocal. insa mama copiilor nu vorbeste prea mult, dupa cum este in religia lor,femeile nu au voie sa vorbeasca fara sa fie intrebate,ele trebuiesc sa taca si sa fie smerite..ea fiind norvengianca cunoaşte societatea şi legile norvegiene. Cât priveşte îndoctrinarea religioasă, nu mă pot pronunța“.

Locuind de opt ani în Norvegia, pedagogul ieşean consideră că această ţară îţi asigură toate condiţiile să creşti un copil, dar tu, ca părinte, ai obligaţia să-I respecţi.

„A fost multă dezinformare în ţară.Adevărul a fost prezentat trunchiat, iar asta a dus la reacţia românilor din ţară. Eu cred că acei copiii au spus lucruri extrem de serioase de s-a ajuns în această situaţie.Nu cred că e rea voinţă în cazul de faţă, ci o comunicare defectuoasă.

Barnevern nu a primit argumente corecte pentru ceea ce s-a întâmplat din partea părinţilor. Dar dacă părinţii au creat un mediu terorizant acasă, e genul de situație pe care statul norvegian nu-l tolerează. Ca pedagog, dacă aş avea îngrijorări în privinţa vreunui copil, l-aş observa timp mai îndelungat şi aş vorbi cu colegii şi cu şefa mea întâi. Asta e sigur.Norvegia, ca stat, e un loc foarte sigur să-ţi creşti copiii, dar trebuie să-i respecţi!“, a conchis Daniela.

Articol relatat de portalul http://www.7est.ro

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Scrisoare deschisa catre cadavrele din trecut

11 ianuarie 2016 de 131 comentarii

(Persoanele si situatiile amintite mai jos sunt imaginare. Orice asemanare cu persoane sau situatii reale este accidentala).

Ma cunoasteti din fotografiile publicate pe internet. Eu sunt fata mai mare. Nu-i asa ca suntem o familie idilica? Poate prea idilica. V-ati intrebat unde sunt celelalte fotografii: de la echipa de baschet, excursiile cu scoala, micile petreceri cu clasa, unde sunt prietenii, rasul, nelipsitele pozne? Nu le-am avut. Parintii au hotarat sa ma protejeze de pacat si de lume.

Inteleg ca pastorii au o pregatire generala in psihologie. Pastorilor, cum de nu v-au pus pe ganduri aceste imagini? Nu stiati ca familiile abuzive isi izoleaza copii? Nu stiati ca abuzul merge mana in mana cu o familie supra-protectiva? Cand ati decis ca am mintit cu privire la parintii mei (sau am fost manipulata si supusa la presiuni psihice) ati tinut cont de frecventa ingrijoratoare a cazurilor bine documentate de abuz in familiile evanghelice? De ce nu mi-ati oferit si mie beneficiul indoielii? Spun MIE, nu guvernului. Pentru ca si eu exist.

Pe voi nu va interseaza persoana mea. De fapt nici nu ma considerati o persoana, ci doar o anexa a religiei si ambitiilor voastre politice. Vreti sa aparati dreptul parintilor de a ma educa cum vor. Eu vreau sa-mi apar dreptul la tinerete. Sunteti liberi sa va scaldati in fantasme despre iad si sa vedeti pacatul pandind la fiecare usa. Dar nu va da nimeni dreptul sa iesiti in strada si sa cereti intoarcerea mea la o educatie inspirata din povesti patriarhale. Am dreptul la aceasta alegere chiar daca sunt inca minora.

Veti spune ca parintii vor sa ma salveze. Ce inseamana sa fii salvat? La varsta mea, o fata este dusa la o noapte de staruinta sa fie salvata. Dovada salvarii este primirea duhului. Stai la mijloc si te simti vinovata ca nu ai primit duhul, continui sa strigi spre tavan si sa plangi disperata. Ai vrea sa fugi, dar esti inconjurata de parinti trupesti si spirituali care striga si ei, si nu te lasa sa pleci pana nu primesti duhul. Cine vorbea de presiuni psihice?

In sfarsit, duhul coboara, esti salvata, versi lacrimi de usurare… si de atunci incolo nu mai esti tu insati. Am vazut asta la alti copii si tineri. Ceva s-a intamplat in creierul lor – fratii spun ca s-au nascut din nou, dar eu ma tem. Nu vreau sa fiu salvata de mine insami.

Curand dupa aceea, parintii te dau dupa un patriarh abuziv, sa-i umpli tolba cu sageti. Faci o droaie de copii pentru care plateste guvernul satanic-nazist, te ofilesti, mori incet, si ai vrea sa mori odata de tot, sa scapi si de frati, si de sot, si de dumnezeu, si de duhul – dar nu poti, ca te asteapta iadul la capatul celalalt.

Nu vreau sa fiu salvata. Luati-va mainile de pe sufletul meu.

Ma gandesc cu groaza ca s-ar putea sa castigati batalia. Tremur la gandul intoarcerii. Anticipez tacerea severa a tatalui, isteriile mamei, privirile mustratoare ale bisericii, predicile cu dedesubt ale pastorului, schizofrenia profetilor. Voi fi ca Iuda. Mai rau, nu ma vor lasa macar sa ma spanzur. Se vor ruga pentru mine. Vor spune „bietul miel ratacit!”, ca am fost amagita de sarpe, si alte insulte voalate. Eu voi plange noaptea cu capul sub plapuma. Ca fata lui Iefta, voi plange tineretea sacrificata pentru ambitiile politico-religioase ale tribului. Voi plange la gandul ca as fi putut sa fiu eu insami.

Vreau doar sa va amintesc ca si eu exist. Pastori, voi va bateti pentru imagine si popularitate. Cei care va numiti crestini, va bateti pentru drepturile tribului vostru de a ignora alte drepturi; conspirationisti, aveti acum ocazia sa agitati paranoia persecutiei religioase; politicieni, voi va bateti doar pentru voturi. Dar eu nu exist pentru voi. Ma tem ca nu exist nici pentru parintii mei. Cel putin, nu exist ca persoana care gandeste. Exist doar in sens biblic – o sageata in tolba, o viitoare Rahela cu pantec roditor, o prelungire a propriului narcisism.

Sunteti multi si ma puteti invinge. Poate voi fi sparta ca un vas pe care vrei sa-l lipesti la loc dupa placerea ta, asa cum am vazut ca se intampla cu multi tineri in biserica. Sunt un copil. Oricine ma va apara va fi demonizat si acuzat de toate crimele naziste si comuniste. Aveti toate sansele sa castigati impotriva mea, o gloata cu furci si faclii, impotriva unui copil care si-a cerut dreptul la tinerete.

Dar nu uitati ca timpul lucreaza pentru mine. Eu sunt viitorul. V-am condamnat la moarte.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Libertate reala sau imaginara?

28 decembrie 2015 de 16 comentarii

In occident, suntem obisnuiti cu idea de a fii ”unici”, ”independenti”, ”liberi”. Intra-devar, traim in tari democratice, in care avem infinite posibilitati de alegere in orice domeniu al vietii. Ne place sa ne gandim ca ”facem ce vrem, cum vrem si cand vrem”. Totusi, probabil ca multi dintre noi stim ca lucrurile nu sunt atat de simple.

Dintr-un punct de vedere psihosocial, realitatea noastra nu este definita doar social, noi fiind niste automate fara agentie dar nici doar psihologic, fiind determinati doar cognitiv-individual.

Toata realitatea noastra se formeaza intr-un anume context socio-cultural istoric in care devenim umani ca si consecinta a interactiunii sociale inca din momentul in care ne nastem. Un proces important in formarea noastra il joaca normalizarea. Acest proces consta in crearea normelor explicite si implicite care ne reglementeaza comportamentul, gandurile, perceptia sau dorintele intr-o situatie definita. Traditiile, regulile, obiceiurile, moda sunt cateva exemple care ne arata care este ”comportamentul corect” intr-o anumita situatie.

Am putea lua ca exemplu, normalizarea regulilor in ce priveste bijuteriile din biserica adventista (cel putin in Romania). Asa cum spunea si Edi intr-o emisiune, femeile ”au voie” sa poarte tot felul de brose, agrafe, care mai de care coafura (si in ziua de azi chiar si machiaj sau par vopsit) dar cerceii, bratarile, colierele ”sunt pacat”. Un alt exemplu ar fii ”libertatea” musulmanei care ”decide” sa-si acopere parul.

Din perspectiva interactionismului simbolic, inspirat de George Herbert Mead, intelegem ca identitatea nu exista inaintea interactiunii sociale ci se formeaza in timpul acesteia. Ceilalti ne sunt oglinda, ne arata ”cum suntem” si in functie de asta ne formam o imagine de sine pe care o modificam si ajustam mai rational tot in functie de eul creat in interactiunea cu ceilalti. Selful este multiplu pentru ca se schimba in functie de interactiune si context. Emergent pentru ca nu exista inainte de relatiile sociale. Reciproc pentru ca in timpul interactiunii sociale ne formam reciproc. Negociat pentru ca, chiar daca ceilalti sunt oglinda noastra, nu ne conformam total cu imaginea de sine creata de ceilalti. Identitatea noastra este atat cauza cat si rezultatul interactiunii sociale.

Concentrandu-ne pe tema influentei, obedientei sau conformitatii, experimente din secolul XX cum ar fii cel al lui Zimbardo, Milgram sau Asch ne arata ca nu suntem chiar atat de liberi ci ne arata dependenta noastra de grup, context, norme sociale, roluri sociale, relatii de putere, etc.

Incepand cu experimentul lui Asch, acesta ne demostreaza ca perceptia noastra nu este doar un proces biologic sau cognitiv prin care percepem obiectiv proprietatile unui obiect. De exemplu, masa este un obiect pe care mancam pentru ca asa am invatat; putea sa fie altceva. Perceptia noastra este determinata social. Noi percepem ceea ce invatam din interactiunea sociala sa percepem. Nu putem percepe ceva pentru care nu suntem pregatiti. Un alt element important este presiunea de grup. Experimentul a constat in a arata unui grup (toti in afara de o persoana faceau parte din echipa lui Asch) 4 linii dintre care 2 erau egale. Participantii trebuiau sa spuna care dintre ele erau egale. Bineinteles ca echipa lui Asch arata catre linia gresita. Rezultatul a fost nu numai ca 81% dintre subiectii experimentali s-au conformat grupului la un moment dat dar 100% dintre acestia au trecut printr-o puternica tensiune de-a lungul situatiei. Concluzia lui Feliu i Samuel-Lajeunesse este ca rezultatul se poate intelege dintr-un punct de vedere cultural-istoric care ne duce la nasterea modernitatii: individul si stiinta. Prin urmare, conflictul are loc intre norma de a nu fii diferiti in public si intre cea care ii ofera valoare obiectivitatii.

Stanley Milgram, a incercat sa inteleaga, cum a fost posibil ca genocidul nazist sa fie executat cu atata succes. A adunat intre 1961 si 1962 peste 1000 de participanti care stiau ca vor participa intr-un experiment despre memorie si invatare. Filmul Experimenter din 2015 reda foarte bine ce s-a intamplat. Desi dupa primul experiment Milgram a mai creat 18 variante, ma voi concentra pe primele 2. Participantul trebuia sa ii administreze celuilalt participant (care facea parte din echipa lui Milgram) un soc electric (de la 15V la 450V) atunci cand acesta raspundea gresit la o serie de intrebari pe care trebuia sa le memoreze la inceputul experimentului. ”Experimentatorul” si rolul acestuia de autoritate stiintifica, este un factor cheie in a intelege contextul. In prima varianta, in care ”elevul” nu se auzea, 100% dintre participanti au mers pana la capat administrandui pana la 450V. In a doua varianta ”elevul” se plangea de la 75V in sus ajungand sa urle, sa spuna ca vrea sa renunte si pana la urma sa nu se mai auda nimic. Rezultatul este ca 62,5% au ajuns pana la capat. Concluziile sunt multe dar din perspectiva unei psihologii sociale sociologice cum ar fii cea constructionista se intelege ca individ si sistem sau grup si societate sunt acelasi lucru. Feliu i Samuel-Lajeunesse afirma ca demonstratia nu este pierderea autonomiei individului ci ca acesta nu a avut-o niciodata. Individul ca si autonom este definit de structurile de obedienta in care relatiile de putere sunt camuflate. Individul autonom este produsul situatiei si nu antecedentul acesteia. 

Ma gandesc la un exemplu. ”Libertatea in Hristos” predicata in biserici adventiste si nu numai, care camufleaza relatiile de putere in timp ce acestea definesc semnificatia libertatii pentru credinciosi.

The Stanford Prison Experiment, care are cateva variante cinematografice, ultima fiind din 2015, ne arata care este puterea situatiei. Rolurile pe care le adoptam in circumstante diferite sau pe care societatea le hotaraste pentru noi, ne fac sa fim ceea ce suntem. Rezultatul experimentului ne poate soca daca credem ca actiunile noastre sunt consecinta unei vointe proprii, libere in afara oricarei interactiuni sociale. Dupa Feliu i Samuel-Lajeunesse, concluzia experimentului nu este o dezindividualizare asa cum credea Zimbardo ci o modificare in norme de comportament.

Desi experimentele lui Milgram, Zimbardo sau Asch pot duce cu gandul la determinism, vestea pozitiva dupa Feliu i Samuel-Lajeunesse, este ca pana la urma suntem noi, persoanele, cele care dam semnificatie diferitelor situatii care sunt prin urmare transformabile si negociabile.

In concluzie, cred ca dintr-un punct de vedere crestin am putea intelege ca intruparea lui Isus a fost obligatorie si ca asta nu a depins de vreun ”pacat originar”. Fara interactiune sociala nu putem interioriza noi modele de viata, noi realitati. In ce priveste libertatea, Isus spunea ca adevarul ne va face liberi.

La sfarsitul filmului, Milgram ne da un sfat. Un pas inspre libertate ar putea fii constientizarea. Ceea ce inseamna ca ratiunea joaca un rol fundamental.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , , , ,

Ce arata social media despre listele lui Florin Laiu

26 decembrie 2015 de 5 comentarii

A devenit un truism sa spui ca Facebook este un laborator de psihologie sociala. Daca am quantifica si clasifica fiecare like, share, si comment la diferite imputuri media, si am aseza aceste date intr-o functie cu grafic, sunt sigur ca am putea prezice pe baza ei in care dintre listele lui Florin Laiu se afla cineva

Pana atunci voi apela la observatia directa.

Prima observatie este cu privire la adventistii “adevarati”, care nu se afla pe nici una din liste. Istoria lor in social media arata ca acestia au ales sa fie informati doar prin canalele oficiale ale bisericii. Toata viata lor graviteaza in jurul bisericii. Ambitiile sociale sunt satisfacute si celebrate pe Facebook atunci cand copii performeaza la ora muzicala. Distractiile si vacantele sunt kosher. Eroii lor sunt selectati din galeria “adventist hall of fame” (Ben Carson vine in minte).  Pe scurt, adventistii “adevarati” sunt “cuminti”.

Dar si cumintenia isi are ispitele ei. “Stiinta pe nedrept numita astfel” si indoiala filosofica nu fac parte din ele. Cei cuminti sunt insa ispititi sa asculte la cei de pe lista fundamentalist-conservatoare si cea evanghelica, atunci cand nu sunt avertizati de mai marii lor. Deasemenea, ei par sa fie cei mai interesati de pseudo-medicina naturista si scamuri financiar-misionare perpetuate in media. Intr-un cuvant, ei sunt baza pe care se ridica altii.

Sa trecem la liste.

Lista fundamentalistilor apocaliptici. Acestia se impart in general in doua clase opuse ca temperament si preferinte culturale.

O clasa este asemenea acelor americani pe care Alex de Tocqueville i-a numit cartezieni fara cultura filosofica. Ei refuza argumentul din autoritate si se indoiesc de tot ce nu trece prin filtrul propriei judecati. Problema lor este o lipsa de educatie solida in stiinta, istorie, si logica.

De regula, astfel de oameni sunt atrasi de consistenta logica a istoricismului profetic si de rationalitatea adventismului, dar nu-i vad gaurile. Au o preferinta pentru literatura creationista. Viziteaza siteuri cu teorii conspirative si manifesta o inclinatie spre anarhism politic.

Totusi, viata si preferintele lor nu-i recomanda ca adventisti “adevarati”. Multora le plac sporturile competitive, uneori chiar cele extreme. Filmele, cartile si muzica lor preferata nu sunt kosher, desi uneori rumega dar nu au copita despicata. Datorita curiozitatii “nesfintite” si a independentei personale, au sanse sa ajunga pe lista “liberalilor”.

Celalata clasa de fundamentalisti sunt cei cu temperament ascetic-masochist. Acestia “mananca numai verdeturi” la propriu si la figurat. Printre preferintele lor se numara obligatoriu Joe Crews, siteuri de medicina alternativa, E.G White, si, fireste, monitorizarea papei. Idea lor de divertisment cultural este seminarii de Apocalispa cu mutimedia. Postul TV preferat este 3ABN dar se uita si la Speranta TV.

Lista evanghelicilor. Ei sunt inecati intelectual in imensa subcultura evanghelica americana. Aceasta le dicteaza filmele, cartile, muzica, filosofia, si ideile politice. Cu privire la cele din urma, ei duc  razboaiele culturale pe Facebook.  Lumea lor politica se imparte intre crestini si dusmanii lor, care „conspira sa propage” ateismul, homosexualitatea si evolutionsimul. Participarea in razboiul cutural le satisface nevoia de importanta. Conspirationismul evanghelic este de obicei imbracat in limbajul apocalipticii traditionale a marii lupte. Intoxicarea cu sentimentalism religios si clisee ieftine imprumutate de peste oacean ii face imuni la ispita cunoasterii si gandirii analitice. Frecventeaza cu lacomie programe evanghelice de orice nuanta.

Lista liberalilor. Acestia sunt adeptii informati ai dictonului cartezian. Numitorul lor comun este interesul pentru stiinte si lumea ideilor. Multora le plac filmele si muzica care experimeteaza cu mijloace artistice noi.  In teologie, au interes pentru critica cultural-istorica si prefera in general teologi din bisericile istorice celor evanghelici. Sunt adeptii drepturilor homosexualilor si a educatiei seculare. De obicei nu dau like la emisiuni religioase pentru ca le considera de prost gust. Le place Dawkins si noul ateism, chiar daca nu sunt atei.

Aceste obsevatii simple dovedesc ca tipul de adventism pe care il imbratiseaza cineva poate fi prezis pe baza informatiei si modelelor culturale la care se auto-expune. Daca cuvantul “adevarat” are aici o relevanta, aceasta tine mai degraba de credinciosia fata de fapte si gandirea logica.

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Lista neagra a lui Florin Laiu este scrisa cu creionul rosu

21 decembrie 2015 de 34 comentarii

Intr-un articol publicat recent sub titlul Metoda isterico-critică, Florin Laiu incearca sa exorcizeze in afara adventismului autentic/adevarat [sic] o lista de saituri “care promovează un adventism discutabil, cu informații false despre istorie și contemporaneitate”. Problema cu o astfel de lista neagra a adventismului este absenta paginii albe. Mai precis, relatia intre adventismul corporat, asa cum este reprezentat de institutiile si serviciile media pe care le opereaza, (adventismul adevarat/autentic), si adventismul discutabil  denuntat de FL, nu este in alb/negru, ci mai degraba in diferite nuante de gri.

Lucrul acesta a fost sesizat foarte corect de Gili Antea atunci cand a intrebat daca Amazing Facts isi are locul pe lista. Altcineva intreaba de ce lipseste Edi Constantinescu. Nu pot obiecta, avand in vedere afirmatii pe care le-am facut (printre altele) la seminarul din Loma Linda acum 15 ani. Inteleg insa ca intre timp am trecut pe alta lista.

Spune Florin: “Unii dintre aceștia sunt foarte preocupați ca agenți antipapiști.Când papa face vreo vizită undeva, ei deja pregătesc terenul”. Sa inteleg ca multimea de pastori “ in randuiala” care au postat mesaje alarmiste pe Facebook atunci cand Francis I a adresat un mesaj banal catre o banala intalnire penticostala din Texas, sau cand a vizitat US, si mai tarziu Africa, fac parte din aceasta clasa? Sau poate ca vorbitoarea care declarat in fata bisericii globale la ultima sesiune GC ca vizita lui Francis I in US va fi ocazia cand prima fiara va vorbi cu a doua fiara, si se vor intelege cu privire la decretul duminical, nu reprezinta adventismul institutional? Nu ne-a cerut Ted Wilson sa sponsorizam afacerea Marea Lupta ca sa incheiem lucrarea in generatia noastra?   

Cu mai mulţi ani în urmă, apăruse o scrisoare, venită din America (unde sunt mulţi asemenea colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea). Acolo se spunea că papa îşi face o reşedinţă în America, o clădire cu multe spaţii subterane, şi că prin zonă s-ar fi descărcat din avion oarecare ghilotine. Ca să execute pe adventişti, bineînțeles.

Da, imi amintesc de scrisoarea cu pricina. A fost prezentata la noi, printre altii, de directorul pentru  misiune al Uniunii de Conferinte AZS, si de presedintele Conferintei Bucuresti. Sunt conducatorii BAZS Colportori de spaime, educați la vreo școală ca ne-lumea?

Mai departe: „Dar toată povestea este o citire fanatică şi speriată a unui pasaj din Marea Luptă”. Hai sa citim pasajul respectiv fara fanatism si sperietura:

Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă nu se ia seama la el, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai atunci când va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească.

Aceia despre care Florin spune (pe buna dreptate) ca au imaginaţia bolnavă, iar isteria lor se suprapune pe o uriaşă lipsă de cultură și de echilibru se pare ca iau pasajul respectiv asa cum este scris, in timp ce mintile echilibrate prefera liberalismul teologic intr-o forma sau alta. Ceea ce lipseste in articolul sau este analiza relatiei intre metanaratiunea Marea Lupta si diversele naratiuni adventiste pe care le genereaza.

Diferitele forme de adventism discutabil denuntate de Florin sunt variabile aleatorii ale aceleasi functii ca si variabila adevarata/autentica. Adventismul mainstream este doar zona de probabilitate maxima a distributiei stochastice. Plecand de la imputul numit Marea Lupta, cineva ar putea calcula densitatea outputurilot extreme  in anumite perioade de timp, (ex. in timpul vizitei papei in US), sau in anumite zone adventiste (ex. imigratia romana neasimilata). Ceea ce nu poate fi prevazut este cine, unde, cand, si in ce forma, va vesti un nou Adevar Prezent.

Adventismul mainstream nu  poseda un criteriu legitim pe baza caruia sa poata exclude outputurile nedorite ale propriei metanaratiuni. Singurul instrument la indemana este creionul rosu. O anumita zona din grafic este incercuita arbitrar si declarata exterioara adventismului. Acele variabile teologice aflate in interiorul cercului rosu sunt condamnate apoi pe baza dualismului artificial adventism adevarat/adventism fals.

Reformismul ofera aici precedentul clasic. Adventismul Reformist este o variabila a adventismului – la fel cum Shia este o variabila a Islamului sau Calvinismul este o variabila a Reformatiunii. Nu poti aseza cele doua intr-o relatie duala. Insa odata Reformismul exorcizat, apare dualismul artificial in contextul caruia cineva putea fi denuntat pentru idei reformiste. Aspectul ironic este acela ca multe din aceste idei denuntate ca exterioare adventismului apartin chiar de esenta lui.

Prin anii ‘50, Robert Brinsmead a dus eschatologia Marii Lupte la ultima concluzie si a facut-o cu o rigoare logica fara precedent in istoria denominatiunii. Dupa cateva infrangeri umilitoare in dezbatere publica, administratia a hotarat sa foloseasca creionul rosu. Ideile lui Brinsmead au fost incercuite si excluse din zona dezbaterii legitime prin apelul la autoritate. De acum inainte, biserica nu mai avea nevoie sa dezbata idei similare, ci doar sa denunte caracterul lor brinsmeadist (cazul Gili Carstea).

Cel care l-a facut pe Brinsmead sa capituleze a fost Desmond Ford. Apoi a venit si randul lui. Wilson Intaiul a scos creionul rosu din buzunar si a incercuit ideile care de acum inainte se vor numi fordiste.  Avantajul cercului rosu este acela ca ceea ce nu se poate demonstra cu argumente teologice se defineste prin opozitie fata de zona exclusa.

Conform aceleiasi logici, Florin a fost acuzat consecutiv de crypto-reformism, brinsmeadism si fordism. De trei ori in opozitie cu credinta data sfintilor pentru todeaununa. Cum suna sfatul lui Pavel? “Dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari”. . . Glumesc. Adevarul este ca, in tot acest timp, Florin a cautat dupa adevar cu seriozitate si competenta. A fi radical inseamna sa sapi la radacina si Florin a sapat adanc. Tocmai de aceea ma surprinde folosirea creionului rosu.

Ford a castigat  dezbaterea cu Brinsmead intorcandu-l la Luther si Calvin. Dar ajuns inapoi la Reformatiune, Brinsmead a ramas adventist, adica orientat spre viitor, si un radical al oricarui adevar prezent. A inteles greseala reformatorilor atunci cand au respins umanismul lui Erasmus si rationalismul lui Descartes.

Nu poti curata adventismul de elemente cultice fara sa adresezi cultismul care il defineste. Spune Florin: “Adventismul autentic este conservator-progresist, nu simplu conservator sau ultra-conservator. fundamentalist”. Folosind termenii conservator si progresist recunoastem caracterul istoric al adventismului.  Adventismul fundamentalist este la fel de autentic ca cel progresist, insa raspunde la alte inputuri ale istoriei, ca antimodernismul american in secolul XX. Dar adventismul progresist nu este progresist in mod autentic, la fel cum progresismul in sens postmodern este regresiv in sensul modern al cuvantului.

Progresismul despre care vorbeste Florin este mostenirea iluminista in adventism. Din pacate, aceasta mostenire a ramas inghetata in secolele XVIII-XIX. Mostenirea iluminista se vede in hermeneutica inductiva a lui William Miller, in empirismul baconian al creationismului, in preocuparea pentru igiena publica si temperanta, si in preocuparea pentru libertate religioasa si justitie sociala a pionerilor. Din nefericire, tocmai aceste aspecte progresiste inghetate in secolul luminilor arata cel mai clar caracterul anacronistic al adventismului contemporan. 

Lucrul de care are nevoie adventismul este o infuzie proapspata de rationalism si gandire stiintifica care sa ofere un criteriu solid de dezbatere intre diferitele variabile teologice. Avem nevoie sa intelegem adventismul in contextul fortelor social-istorice care au determinat nasterea lui si i-au modelat primii ani. Ce a facut ca ceva sa fie numit adevar prezent acum 170 de ani? Mai exista ceva prezent,  adica contemporan, in adventism? Remediul impotriva metodei isterico-critica este metoda istorico-critica. Fara acesta, Florin nu are alt argument decat apelul la autoritatea administrativa.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →