Controlled through Inflicting Pleasure. The Entertainment Concentration Camp

23 decembrie 2014 de 17 comentarii

Tulburat de un film revazut recent (Black Mirror s01e02), precum si de alte surse care m-au pus pe ganduri (Lebbeus Woods, Foucault, Zizek, Pink Floyd si Edmond) am decis sa scriu articolul de mai jos, care incepe cu un review, apoi continua cu reflectii personale. Filmul il recomand cu multa caldura. Scuze pentru limba engleza; initial l-am publicat pe un blog diferit.

„Through the predictable entertainment of television and movies by which the world’s growing number of consumers feel they are in touch with themselves and with one another, and by the fashions in everything from clothing to buildings […] consumers are encouraged to suppress their inherent differences and conform. This serves well enough those who thrive on consumers’ dependencies, but reduces consumers themselves to a type of passivity that is historically new. It is the passivity foreseen by Aldous Huxley in „Brave New World” (1932), when he wrote that the way to control people is not with pain but with pleasure. What was once a privilege to be won has become a right to be demanded and received. The consumer waits to be pleased and in this way is continually pacified.” (Lebbeus Woods, Radical Reconstruction)

SPOILER ALERT: Black Mirror s01e02, „Fifteen Million Merits” – See Trailer
So Dr. Strangelove’s dream comes true. The world is destroyed by nuclear war; the survivors find refuge in underground shelters, safe from the harmful radiations, but also deprived from sunlight. Electricity becomes the most valuable element Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial

Predatia sexuala este un ritual al puterii pastorale

23 decembrie 2014 de 88 comentarii

La noi in sat, pentru a scapa de saracie, trebuia sa te faci preot sau bandit. Eu am ales calea cea grea. Tu te-ai facut preot pentru ca nu ai curajul sa faci ce fac eu. (Dialog in The Good, the Bad and the Ugly)

Atunci cand a avut loc scandalul cu ringul de pedofilie din Rotherham, Slavoj Zizek a publicat un articol in The Guardian, in care sustine ca manifestarile de sado-masochism si pedofilie in structuri de putere religioasa au caracter ritual (inconstient) si sunt esentiale pentru perpetuarea acelor structuri: “it is not something that happens because the institution has to accommodate itself to the pathological realities of libidinal life in order to survive, but something that the institution itself needs in order to reproduce itself”.Teza lui Zizek deschide o fereastra neasteptata in directia scandalului sexual de la liceul teologic din Cluj.

O scurta incursiune in blogosfera este suficienta pentru a vedea ca marea majoritate a celor afectati de scandal vad o contradictie intre pozitia pastorala si delictul sexual. Si totusi, daca luam in serios ceea ce sugereaza psihanalistul Zizek, episodul de la Cluj exprima natura secreta a puterii pastorale si este ceva de care aceasta putere are nevoie ocazional pentru a se auto-perpetua.

Ce este pastoratia?

Pastorul s-a nascut atunci cand omul a descoperit o cale mai usoara decat vanatoarea. Animalul domestic este vanatul redus la dependenta de vanator. Pastorul ofera protectie si siguranta. Vanatul se auto-dezarmeaza si devine oaie. Creierul devine mai mic, inteligenta scade, mecanismele electrochimice aflate la baza reactiei “fugi sau lupta” se atrofiaza. Respectul mitic dintre vanat si vanator este inlocuit cu iubirea sado-masochista dintre pastor si turma. Ritualul totemic este inlocuit cu jertfirea mielului.

Domesticirea omului a avut loc acum 6000 de ani (Gen 3 ). Antropologii ne spun ca de atunci incoace omul a avut o evolutie paralela cu cea a animalelor de curte: creierul s-a micsorat, inteligenta a scazut, instinctele de luptator s-au tocit, nevoia de siguranta si dependenta fata de autoritate a crescut. Cea mai veche definitie a omului in textele antice este aceia de “turma a zeilor”. Dar “zeii sunt departe, sus”, pastorul langa noi. Omul domesticit s-a auto-dezarmat si s-a asezat sub toiagul pastorului.

Pastorul este un predator deghizat, care prefera sa domesticeasca vanatul mai degraba decat sa-si asume riscul vanatorii. Violenta bruta este sublimata intr-o relatie sado-masochista numita “iubire si grija pastorala”. Natura letala a acestei relatii este celebrata in episoade pe care cei neinitiati le considera accidente nefericite, dar pastorii (mai exact, aceia dintre ei care au fost initiati in secretul lor) le recunosc ca ritualuri negre ale puterii. Un astfel de ritual a fost Inchizitia – iubirea sadica care se manifesta prin tortura si omucidere.

In timpul nostru, ritualul negru al puterii pastorale este predatia sexuala.

Predatia pastorala nu este ocazionalul mar putred sau nelipsita uscatura din padurea verde. Nu este nici caderea accidentala a omului lui Dumnezeu, care a declarat razboi lui Satana si a calcat intr-un moment de neatentie pe mina lui favorita: sexul. In nici un caz nu este simptomul pastorului fals, un caz particular al erorii logice numite the true Scottman fallacy. Predatia sexuala pastorala este simbolul puterii pastorale.

Nu este pastorul cel care taie mielul? Nu merge pastorul cu mielul jupuit in valiza sa ceara autorizatia pentru a construii staulul? Nu este vinzarea turmei dovada ca cel care o vinde este pastor cu acte in regula?

Hai sa vorbim fara pilde. Cum explicam faptul ca predatorul pastoral este aproape fara exceptie preocupat de “reforma in imbracaminte”. Autoritatea arbitrara pe care capelanul liceului teologic o exercita asupra tinutei fetelor este simbolul unei sexualitati sado-masochiste. Puterea de a poruncii cuiva cum sa se imbrace este fata vizibila a puterii de a-i poruncii sa se dezbrace. Prima este dogma. A doua este ritualul secret. Dogmatica reformei in imbracaminte si liturgica dezbracarii in fata pastorului sunt expresii diferite ale aceleiasi puteri. Cine tunde oile are dreptul sa jupoaie mielul.

Exista candva un obicei, ca inainte de nunta, mireasa sa fie invitata de patriarhii bisercii intr-o camera separata, pentru a fi “inspectata”. Idea era ca mireasa nu aiba tinuta “necorespunzatoare” pentru o nunta crestina. Biata mireasa, care, asa cum sunt miresele, isi planuise toileta cu pasiune timp (si pret) de cateva luni, se expunea docila privirilor patriarhale, constienta ca cea mai usoara manifestare de independenta i-ar putea ruina ziua nuntii. In ce ma privea, nu puteam alunga sentimentul ca inspectia miresei era dezbracarea miresei, un viol simbolic, avand ca scop sa afirme dreptul seniorial al pastorului in ziua nuntii.

Sa trecem la alt aspect. Predatorul pastoral este de regula un puritan. De obicei, el vede pacatul sexual acolo unde altii nu vad nimic vinovat, il condamna de la amvon, si isi proteseaza turma impunand tot felul de restrictii arbitrare. Membrii sunt inclinati sa puna asemenea manifestari pe seama unei sensibilitati morale poate exagerata, dar care sta bine la omul lui Dumnezeu. Apoi explodeaza bomba. Omul lui Dumnezeu nu este doar la fel de “firesc” ca cei pe care-i condamna. Omul lui Dumnezeu este pe deasupra “ne-firesc”, adica pervers. Cum se explica contradictia?

Nu este nici o contradictie. Puritanismul pastorului este urmarea convertirii sexualitatii firesti in sexualitate sado-masochista. Aceasta convertire tine de mecanismul transformarii instinctului gregar in instinctul de predator. Animalul de turma devine lup sub blana de oaie. Inrudirea noastra cu alte primate ne poate da aici o lectie. Cimpanzeii sunt organizati in ierarhii patriarhale bazate pe putere si sex. Alpha-male exercita dreptul senioral asupra tuturor femelelor, in timp ce restul hoardei traieste dupa principii puritane. Cimpanzeii bonobo, dimpotriva, nu au relatii bazate pe putere si ierarhie sexuala, si traiesc dupa filosofia hippie. Omul se afla undeva intre bonobo si cimpanzeu. Marea majoritate sunt ca bonobo: nu fac politica, nu-si ucid semenul, fac sex de placere, si iubesc dezinteresat. Altii sunt ca cimpanzeii: energia sexuala este convertita in instinctul de predator care ridica un alpha-male deasupra hoardei.

Puritanismul pastorului este expresia convertirii sexualitatii in instinctul de alpha-male. De aceea dragostea lui se manifesta ca o dorinta de a controla, de a pune restrictii, de a umili si de a pedepsi comunitatea. Motivul este, asa cum am spus, dragostea. Tot dragostea este si motivul pentru care familia pastorului traieste intr-un iad vesnic. Este dragostea sado-masochista.

Episoadele aparent accidentale in care pastorul se dezvaluie ca un predator sexual sunt aspectele rituale prin care dragostea pastorala isi manifesta deschis caracterul sado-masochist. Este un paradox pentru membrul de rand, dar este si un semnal pentru alti colegi pastori-predatori, care vor face totul sa musamalizeze scandalul. Lupii se simt intre ei sub pielea de oaie. De aceea biserica catolica acopera preotii pedofili in timp condamna controlul nasterilor. De aceea atunci cand pastorul de tineret comite o “indiscretie”, pastorul senior rezolva problema “dupa Matei 18” cu o vizita care se termina cu iertarea victimei (da, ati citit bine, fata cere iertare si pastorii o iarta). De aceea conferintele care au umplut buzunarele lui Pippim finantand si obligand pastorii sa cumpere non-sensurile lui teologice, au fost dispuse sa treaca cu vederea crimele lui sexuale si sa sustina reabilitarea lui “in har”. Pentru ca a cere unei femei sa predea trupul ei pastorului, este la fel cu a cere membrilor sa predea mintea lor pastorului. Violul trupului este simbolic pentru violul mintii. Administratia nu a trecut cu vederea violul. L-a rasplatit.

Din acelasi motiv un molestator serial a fost canonizat ca sfant si icoana in Romania. Pentru ca a obliga o fetita sa stea in bratele unui batran cu vioara in mana, sau a jertfi o copilarie pentru o cariera in ora muzicala, sunt amandoua forme de abuz, dar respiratia grea a batranului este lectia pe care trebuie sa o invete fetita. Intrebati-l pe Joseph Smith. Sa inveti sa canti spre slava lui Dumnezeu inabusindu-ti o repulsie pe care nu o intelegi, sa te simti vinovata pentru motive pe care nu le intelegi, sa tagaduiesti tot ce este natural si sanatos in tine, sa omori orice elan tineresc, pentru un Stockholm syndrome in biserica, acesta este adevaratul scop al lectiei de vioara. Biserica nu a trecut cu vederea. A apreciat. O fetita sparta devine o oaie buna.

Zizek are dreptate. Scandalul de la Cluj nu este un accident. Este un ritual sinistru. Din cand in cand, cei care au stapanire peste suflet ne aduc aminte ca sunt si stapanii trupului. Sunt episoade scurte si rare (relativ) dar nu accidentale. Este ritualul puterii absolute pe care pastorul o exercita asupra turmei.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , ,

Baia Kuhne nu este o cura ci un simptom

9 decembrie 2014 de 20 comentarii

Am citit urmatorul post pe Troparul | Facebook:

Editura Viata si Sanatate si Librariile Sola Scriptura ne anunta cu deosebita bucurie cateva aparitii editoriale si media de exceptie. Astfel chiar in prag de sarbatori, numai bun pentru cadouri gasim pe raft in editie limitata, de colectie, volumul „Nici una din aceste boli”, dactilografiat pe hirtie pelur, cu coperti de panza acril. De asemenea nu ratati cartea „Baile lui Kuhne” care in premiera este insotit de un DVD „Sora Jana”. Chiar daca aceste titluri sunt doar reeditari, ele reprezinta raspunsul la nenumaratele solicitari din partea cititorilor nostri si nu numai. Un alt DVD deosebit este „Viata, Sanatate si Aerobic Raw cu Chef Ligia Vegan” care aproape s-a epuizat inainte de a ajunge pe rafturi. Fanii il pot comanda online direct pe site-ul autoarei.

Chiar daca este o parodie, anuntul contine, ca in orice parodie, un adevar. Publicul editurii VS este un mediu prielnic pentru reproducerea complexului de meme reprezentat prin cele trei titluri. Si daca diagrama Venn a obsesiilor detox indica un domeniu vast de conexiune cu idei new age si pseudo-stiinta popularizata ca: bai de colon, eneme cu cafea, bai galvanice, apa restructurata, alimentatie raw, etc., baia lui Kuhne cade apropae exclusiv in afara zonei hasurate.

Ce este baia lui Kuhne?

Este un panaceu bazat pe idea ca toate bolile reale sau posible sunt cauzate de acumularea “impuritatilor” in organism.Tratamentul consta in manipularea mecanica a “impuritatilor” in afara. Baia de abdomen efectueaza eliminarea “impuritatilor” prin hidro-masaj aplicat la zona pelviana. Asa zisa baie mica elimina nu doar impuritatile, ci si tumorile canceroase sau infectiile de orice natura, prin masajul zonei genitale cu o carpa uda. Totodata, sustine Kuhne, baia mica stimuleaza “energia vitala”, intrucat toti nervii se intalnesc in zona respectiva. Stimularea energiei vitale duce la regenerarea organelor distruse prin boala. Entuziastii lui Kuhne sustin ca li se inchide parul si incep sa le creasca dintii. Daca tratamentul nu functioneaza, este din cauza ca pacientul a consumat carne, zahar sau sare.

Oricat de ciudata ar parea baia lui Kuhne, mai ciudata este promovarea ei in timpul nostru. Mai ales cand alaturi de arhetipalele “femeiuste” (gynaikaria) “cari învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevăruluii” (2 Tim 3: 7), se afla si medicul. Cum se explica acest paradox?

Raspunsul este acela ca VS si publicul lor reprezinta o enclava in care s-au pastrat neschimbate preocuparile, obsesiile si prejedecatile lumii in care a trait Louis Kuhne, canonizate via E.G. White. Este vorba despre acel segment al clasei de mijloc, semi-educat si reactionar, pe care Goethe l-a numit “philistine”. In ce constau aceste prejudecati, obsesii si preocupari?

Crestinismul a respins cultura greco-romana a corpului, careia i-a substituit cultul morbid al bolii, mizeriei si mortificarii ascetice. In sec XVIII, Iluminsimul a redescoperit corpul ca element definitoriu al naturii umane. Corpul define obiectul principal al stiintelor despre om si al politicii publice (bio-politica). Viata sanatoasa si igiena, mai ales igiena sexuala, devin subiect de educatie a publicului larg. Tot iluminismul a generat si reactia “filistina” in clasa de mijloc.

In acest context, obsesia iudeo-crestina a pacatului si purificarii este fetisizata in practici de sanatate si igiena. Boala este urmarea pacatului, redefinit ca calcare a legilor naturii. Cauza oricarei boli se reduce in cele din urma la: 1. acumularea de impuritati prin practici alimentare gresite, si 2. risipa de energie vitala. Cea dintai este rezultatul pacatului in alimentatie. A doua este rezutatul pacatului sexual, intemperanta in casatorie, adulter, si, mai ales, “viciul ascuns”. Procesul are loc atat la scara istoriei (6000 de ani de degenerare progresiva), cat si a individului.

Regenerarea este sinonima cu mantuirea. Isus devine “Marele Medic”, nu ca autor de vindecari miraculoase, ci ca un fel de director de spital, care delega autoritatea sa medicului “reformator”, si cere o disciplina stricta din partea pacientilor. Ellen White este un exemplu familiar.

Dincolo de diferentele in teorie si tratament, exista un consens care uneste pe profetii, evanghelistii si apostolii evangheliei sanatatii:

1. Curatirea corpului de impuritati necesita renuntarea la carne, condimente, zahar, alcool si stimulente.

2. Risipa de energie vitala trebuie oprita prin limitarea activitatii sexuale la reproducere si, bineinteles, abtinerea de la “vicul ascuns”.

3. Punctul 2 este conditionat de punctul 1.

Desi ne desparte putin peste un secol de aceasta lume, accelerarea istoriei face ca distanta sa fie echivalentul unei ere geologice. VS si publicul lor reprezinta un “lost world” in care supravietuiesc urmasii dinozaurilor care au facut candva sa tremure pamantul sub picioarele lor: James Caleb Jackson, Sylvester Graham, John Harvey Kellogg si Louis Kuhne.

Sa-i comparam pe ultimii doi. Kellog a fost ingrijorat de risipa de “energie vitala” prin “viciul ascuns”. Din acest motiv a propus cateva masuri radicale: circumcizia (la varsta pubertatii pentru ca durerea sa fie asoicata cu viciul), coaserea penisului cu un fir de argint pentru necircumcisi, electrocutarea clitorisului, etc. Kuhne, dimpotriva, ne spune ca stimularea zonei genitale are ca efect stimularea “energiei vitale”.

Amandoi sunt absurzi in substanta, si amandoi au o obsesie cu rolul genitalelor in risipa/stimularea “energiei vitale”. Ce explica aceasta obsesie comuna in ciuda “tratamentelor” in directie opusa?

Voi cauta raspunsul la acel psihiatru si psiholog care a facut din lumea lui Kuhne si Kellog obiectul unei stiinte noi: Sigmund Freud. Atat tratamentul Kellog, cat si tratamentul Kuhne, nu sunt tratamente ci simptome.

Simptomul este pentru Freud instinctul reprimat care se intoarce sub forma unei anomalii corporale sau a unui ritual compulsiv si care devine astfel substitutul “acceptabil” al dorintei reprimate.

Simptomul banal in lumea lui Kuhne/Kellog/Ellen White/Freud era isteria. Lucrul interesant este ca isteria a cam disparut in timpul nostru. Se pare ca o lume in care fetele participa la competitii sportive, poarta pantaloni, se tund scurt, urmaresc cariere profesionale, inoata, conduc masina, beau o cafea cu colegul de servici, etc., nu este mediul potrivit pentru anomaliile descrise de Freud.

Aici ne intoarcem la intrebarea despre cauzele supravietuirii memei Kuhne in timpul nostru. Lumea lui VS este o lume care a rezistat si inca rezista acestor schimbari. Uitati-va la titlurile de familie. De exemplu: kitchul sinistru “Minciuni pe care le cred femeile”.

Tocmai din acest motiv, Kuhne ramane. Lumea lui VS este lumea in care femeile inca au crize de isterie. Pe vremea mea, semnul distinctiv al femeii isterice tematoare de Dumnezeu era cocul. Fantezia secreta a acestor femei era sa-si taie parul, un secret atat de adanc incat nici ele insile nu-l cunosteau. Simptomul nu consta doar in farfurii sparte si crize de plans, sau, pe partea luminoasa, teatrul religios la biserica, ci si in simptome psihosomatice tratate prin terapii naturiste.

Cat despre medicul care sustine cauza lui Kuhne, el este probabil produsul unei asemenea mame sau bunici.

Inapoi la Freud:

For certain reasons, however, I shall draw my instances not from hysteria, but from another fundamentally related and very curious neurosis… compulsion neurosis is not so popular as the widely known hysteria; it is, if I may use the expression, not so noisily ostentatious, behaves more as a private concern of the patient, renounces bodily manifestations almost entirely and creates all its symptoms psychologically.

The chief manifestations of compulsion neurosis are these: the patient is occupied by thoughts that in reality do not interest him, is moved by impulses that appear alien to him, and is impelled to actions which, to be sure, afford him no pleasure, but the performance of which he cannot possibly resist. The thoughts may be absurd in themselves or thoroughly indifferent to the individual, often they are absolutely childish and in all cases they are the result of strained thinking, which exhausts the patient, who surrenders himself to them most unwillingly. Against his will he is forced to brood and speculate as though it were a matter of life or death to him. The impulses, which the patient feels within himself, may also give a childish or ridiculous impression, but for the most part they bear the terrifying aspect of temptations to fearful crimes, so that the patient not only denies them, but flees from them in horror and protects himself from actual execution of his desires through inhibitory renunciations and restrictions upon his personal liberty. As a matter of fact he never, not a single time, carries any of these impulses into effect; the result is always that his evasion and precaution triumph. The patient really carries out only very harmless trivial acts, so-called compulsive acts, for the most part repetitions and ceremonious additions to the occupations of every-day life…

Ergo: ritualurile de detoxificare, ritualul curei de sucuri, ritualul bucatariei raw, ritualul enemei si al bailor de colon, ritualul impachetarilor, last but not least, baile lui Kuhne, nu sunt tratamente ci doar simptome.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

Parinte al rasismului si al curatirii etnice

3 decembrie 2014 de 156 comentarii

Tatal nostru”, I-au raspuns ei, „este Avraam.” Isus le-a zis: „Daca ati fi copii ai lui Avraam, ati face faptele lui Avraam… Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cate ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii

Isus/Ioan face aici distinctie intre Avraam cel kerygmatic si Avraam istoric. Cel dintai este parintele deopotriva “al celor circumcisi si al celor necircumcisi” (Pavel), arhetipul pre-istoric al omului universal. Al doilea este Diavolul.

Cine este Diavolul?

Imaginea populara a Diavolului in bazinul Mediteranian vine de la zeul egiptean Set. In mitologia egipteana, Set este ucigasul lui Osiris (ucigasul originar), devenit judecator al mortilor si dadator de viata vesnica, dupa inviere.

Dupa infrangerea lui, Set fuge in pustia Canaanita unde are doi fii: Iuda si Ierusalimul.

Aluzia este directa si usor de inteles. Nu e de mirare ca Iudeii au pus mana pe pietre.

Mitologia egipteana este ancorata in istorie. In timpul dinastiei dinastiei XII (cca. 1800 IH), triburi de Hyksosi, „regii pastori” au venit din Canaan, pe atunci parte a imperiului egiptean, si s-au asezat in Delta Nilului (biblicul Goshem).

Hyksosii au infiltrat puterea in timpul dinastilor XIII-XIV, si au dat lovitura de stat pe la 1650 (Iosif), infiintand dinastia XV.

Invazia Hyksosilor a fost insotita de “plagi”, o epidemie de boli infectioase purtate de populatia asiatica.

Faraonii Ka-Mose si Ah-Mose i-au izgonit pe Hyksosi pe la 1550 IH (faraonul care nu-l cunoastea pe Iosif). Hyksosii s-au refugiat in Canaan unde au infiintat Templul de la Ierusalim dedicat lui Set.

Hyksosii revin in secolul XIV in alianta cu Akhenaten, si declanseaza un atac biologic prin infiltrarea egiptului cu persoane infectate de lepra si boli venerice (revolutia leprosilor). Surse Egiptene il asocieaza pe Moise si Monoteismul iudaic cu acest eveniment.

Set a fost adoptat de Hyksosi ca zeu national dupa infiltrarea puterii si lovitura de stat. Asa cum am mentionat, Egiptenii sustineau ca Hyksosii au infiintat templul de la Ierusalim, unde Avraam, parintele evreilor, a adus omagiul sau lui Melhisedec. Marele secret invatat de Pavel la picoarele lui Gamaliel si dezvaluit in epistola catre Evrei, este acela ca Evreii au „imprumutat” istoria Hyksosilor.

In concluzie:

Avraam nu a fost stramosul exclusiv al evreilor/arabilor, ci unul din “regii pastori” cananiti din epoca bronzului, adica un rege Hyksos.

Avraam foloseste metode de infiltrare ale puterii egiptene devenite clasice in Biblie. Atat el cat si Isaac fac aliante prin casatorie cu puterea locala (Achimelec nu putea fi filistean in mileniul III, era probabil un guvernator egiptean), sau chiar cu Faraon, infiltrandu-si sotiile/surori la palat. Dupa efectuarea casatoriei (varsta nu are nci o importanta aici, este o alianta politica), Avraam/Isaac se plange ca i-a fost violata sotia si cere reparatii materiale si politice. Este exemplul tipic de politica a victimizarii prin care o minoritate parazitara exploateaza un sistem de drepturi civile.

Iosif foloseste aceiasi metoda atunci cand se plange ca stapana lui a incercat sa-l violeze. Dupa o pedeapsa blanda, Iosif este considerat victima a discriminarii rasial/religioase de noul faraon hyksos si este promovat de noua putere ca sa puna in operatie o schema geniala pentru distrugerea economica/politica clasei de mijloc egiptene.

Iosif desfiinteaza sistemul de asigurare a fermierilor pe timp de seceta, si instaureaza capitalismul momnopolist de stat fara restrictii. Cumpara graul ieftin in anii de belsug, si il vinde la suprapret in timp de seceta, pana acapareaza “legal” toate propietatile funciare din Egip, si reduce populatia la serbie.

In acelasi timp, triburile din Canaan (fratii lui Iosif) paraziteaza economia precara a Egiptului.

Mardoheu/Estera vor folosi o metoda similara de infiltrare, dupa ce Vasti este exilata pentru “feminism”, si cultura patriarhala/religioasa este restaurata, impotriva influentelor apusene. La fel ca Avraam si Isaac, Estera insceneaza o incercare de viol a lui Haman. Evreii isi apara apoi „drepturile” printr-un progrom fara restrictii si infiineaza sarabatoarea Purim, cu ritualuri violente si canbalism simbolic. Cand Isus le-a spus iudeilor sa manance si sa bea trupul si angele sau, s-a identificat simbolic cu Amalek, victima rituala a sarbatorii Purim.

Inapoi la Avraam/Isaac. Infiltrarea sotiilor/surori este urmata de raspandirea de boli venerice in haremuri. Pastorii au de obicei imunitate la agenti patogeni la care populatiile urban/agrare nu rezista. Plagile sunt interpretate ca pedeapsa divina intr-o situatie tipica de blamare a victimei.

Iudeii au revendicat descendenta exclusiva din Avraam ca baza a rasismului si curatirii etnice. Istoria a fost repetata mai intai in Islam si Crestinism, apoi in forme moderne de rasism si curatire etnica in politica totalitara si razboiul total. In acest sens, Avraam cel istoric este definit ca ucigasul arhetipal si tatal minciunii mari.

Adevarul ne va face slobozi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

Akedah

2 decembrie 2014 de 13 comentarii

Akedah – “Legarea” – este paradigma fundamentala a pietati Vechi Testamentare. Baza istorica a lui Akedah este legarea lui Isaac (Akedát Yitzḥák), sau a lui Ismael (Dhabih) in cazul Islamului, de catre Avraam. Desi Quranul introduce consintamantul lui Ismael in naratiune, (la fel ca Ellen White si Joseph Smith in cazul lui Isaac), un lucru este clar: odata legat, Isaac nu mai are puterea sa aleaga.

Chiar si asa, intrebarea este daca un copil fara expunere culturala in afara familiei si tribului poate sa spuna “nu”. Copii martorilor care refuza transfuzia de sange cu pretul vietii, copii evanghelici, home-schooled de o mama-closca, care cred ca refuza evolutia din motive stiintifice, copilul salvat la Jesus Camp, adventistul si mormonul care aleg sa ramana in ghettoul religios, au aceiasi libertate formala pe care o are o femeie musulmana sa imbrace burca, sau un bombardier sinugicas sa se arunce in aer.

Imaginea lui Isaac, legat de altar, sub cutiul care il va ucide sau doar circum-cide, obiectul absolut al vointei patriarhale, este simbolul perfect, nu doar pentru Iudaism si Islam, ci pentru orice forma de religie a cartii, definita de modelul supunerii absolute fata de ineranta cuvantului scris si a autoritatii patriarhale. Cu alte cuvinte, “Legarea” este Vechiul Legamant.

Pavel dezleaga pe credinciosul aflat sub Noul Legamant atunci cand spune ca Avraam a primit neprihanirea inainte de a fi circumcis. Cu alte cuvinte, urmasii spirituali ai lui Avraam nu sunt sub Akedah. Din nefericire, argumentul lui Pavel are putina putere in contextul re-introducerii autoritatii canonic/patriarhale in Crestinism.

Toti adeptii “dezlegarii”, de la Pavel la Luther, s-au bazat pe argumente teologice prea subtile pentru a fi efective, sau au devenit eretici, ca Marcion. Avantajul nostru este acela ca putem pune sub semnul intrebarii moralitatea lui Avraam, si implicit Akedah, din punct de vedere istoric.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , ,

Sfarsitul veacului traim: propaganda prin muzica si cultul mortii

10 octombrie 2014 de 13 comentarii

Dacă doreşti să alini pe cel în suferinţă, să îl înspăimânţi pe cel fericit, să-l încurajezi pe cel deznădăjduit, să-i calmezi pasiunile celui stăpânit de ele sau să-l domoleşti pe cel însetat după ură, şi cine i-ar putea numi pe toţi aceşti stăpânitori ai sufletului uman – emoţiile, atitudinile şi sentimentele care îl duc pe om spre rău sau spre bine – ce mijloc mai eficace decât muzica ai găsi? [Martin Luther în Preface to Georg Rhau’s Symphoniae iucindae (1538)]

Cuvintele lui Luther de la început de secol XVI deschideau calea unei conştietizări de care, de atunci, s-au servit guverne, religii, mişcări culturale şi sociale: muzica este unul dintre instrumentele cele mai eficiente de persuasiune a maselor. Aflată la graniţa dintre real şi simbolic, muzicii îi este atribuit rolul de exprimare a simbolismului transcendental prin intermediul acestei arte. Muzica este un canal de comunicare al voinţei divine şi, mai puţin recunoscut, al voinţei umane.

Dacă ne gândim la contextul Reformaţiunii şi la provocările îndrăzneţe propuse de Luther, sigur, folosirea muzicii ca instrument de manipulare a maselor este o idee cât se poate de inovatoare şi utilă. Dacă însă ne gândim la felul în care muzica a fost folosită în propaganda nazistă, apoi în cea comunistă, ne gândim că ea a devenit, cu repeziciune, o unealtă în mâna diavolului. Până să hotărâm însă care divinitate se foloseşte cu succes de muzică şi prin ce mijloace o face, să nu uităm totuşi că, înainte de toate, muzica este o unealtă a Omului. Pentru mine personal, drumul către această constatare a fost dificil şi dureros. Odată însă acceptat acest adevăr, am descoperit că în spatele Imnurilor atât de mult iubite şi-atât de mult disputate (!) se află un conţinut predominant mortifer. De la cântările de speranţă până la cântările cu mesaj apocaliptic te surprinde, dacă reuşeşti să te detaşezi afectiv suficient de mult, acest mesaj constat morbid al unei realităţi care nu este o realitate vie, nu este o realitate dinamică, ci este vorba despre un spaţiu şi un timp suspendate, în care gândurile şi afectele sunt suspendate (pe vecie?!?), o lume de făpturi tâmpe, de cadavre ambulante, de fiinţe care nu cresc. Toate aceste caracteristici ţin de ceea ce psihanaliza numeşte pulsiune de moarte, adică de acea parte din noi care ţine de agresivitate şi de distrugere. Pulsiunea este un concept aflat la limita dintre somatic şi psihic, este motorul întregii noastre vieţi psihice. Freud descoperă două pulsiuni prezente în structura aparatului psihic: cea de viaţă şi cea de moarte. Ele sunt prezente de la începutul vieţii. Ceea ce dă amprenta psihopatologică, cea a suferinţei, este prevalenţa pulsiunii de moarte în faţa pulsiunii de viaţă.

Afirmaţiile făcute mai sus pot părea greu de acceptat decă vrem să aducem argumentul „mesajului speranţei” atât de invocat în muzica creştină. Acest argument se pare, însă, că e valabil doar pentru acei oameni obişnuiţi cu această muzică. Am fost foarte surprinsă când un ne-membru, văzându-mă jubilând în timp ce ascultam frumoasa voce a unei fetiţe interpretând Lumea noastră nu-i Paradisul – una dintre piesele preferate ale copiilor! – mi-a spus, pe un ton grav, că nu a auzit vreodată o melodie cu un mesaj mai mortifer. Sigur, de aici până la comparaţia cu imnurile propagandistice din perioada comunistă nu a fost cale lungă. Avea dreptate.

923996

Adventismul s-a născut, aşa cum s-au născut şi alte religii şi aşa cum Edi a adus în atenţie atât de elocvent în discuţiile sale din ultima vreme, ca rezultat al unei traume. Trauma care a dat naştere adventismului a ţinut de un sfârşit (de Sfârşit) şi de o dezamăgire (Marea Dezamăgire). Pentru ca o traumă să fie vindecată e nevoie, înainte de toate, ca ea să fie recunoscută şi acceptată ca traumă. Impresia mea este că nu a fost recunoscută ca atare. Prin urmare, acest cult al Sfârşitului, precum şi durerea dezamăgirii au luat două forme. Sfârşitul – care nu a avut loc atunci când fusese hotărât – s-a multiplicat, la nesfârşit, într-o multitudine de sfârşituri, de idei obsesive şi ritualuri privind ameninţarea sfârşitului. Trăim „Sfârşitul veacului, cu ură lupte şi război” de peste 100 de ani. Practic, trăim cu acest Sfârşit încă de la naştere, cu acest sfârşit care nu lasă loc nici creşterii, nici vieţuirii şi, paradoxal, nici morţii. Este vorba despre pulsiunea de moarte la lucru transformată într-un cult mortifer, într-un cult al morţii. Durerea dezamăgirii sau mai bine spus refularea acestei dureri a dus către o atitudine contrară: o apărare maniacală în faţa ameninţării depresive, apărare manifestată printr-un fals extaz şi o falsă speranţă. Nu e de mirare, dacă acceptăm această ipoteză, că mulţi dintre oamenii religioşi suferă patologii din două mari sfere: perversiuni şi depresie. Perversul nu se poate bucura (sau nu are voie să se bucure!) de plăcerea vieţii pe care o oferă sexualitatea genitală, adică sexualitatea matură. Perversul este un veşnic copil în căutare de plăceri temporare şi parţiale. Copilul caută aceste plăceri – şi este normal să o facă – tocmai pentru că accesul la sexualitatea completă îi este amânat până în perioada adolescenţei. Perversul nu poate ajunge la plăcerea actului sexual matur finalizat prin intermediul orgasmului genital. Pe de altă parte, nici depresivul nu se poate bucura de viaţă pentru că îşi neagă impulsurile agresive şi distructive. Când „eşti pe calea mântuirii” aceste sentimente, foarte umane de altfel, îţi sunt refuzate. Refugiul este boala, iar depresia, prin excelenţă, înseamnă întoarcerea sentimentelor agresive rezervate persoanelor din exterior înlăuntrul bolnavului. Nu îţi este permis să simţi ură faţă de semenul tău, prin urmare, ura se întoarce împotriva ta. Cei interesaţi de această dinamică fascinantă a depresiei şi melancoliei, pot citi articolul foarte grăitor al lui Freud din 1915, Doliu şi melancolie.

Marele teoretician, psihiatru şi psihanalist Jacques Lacan, în stilu-i şugubăţ, făcea o afirmaţie foarte tricky:

Cum am putea suporta viaţa dacă n-ar exista moarte?

Problema este că unii nu suportă nici viaţa, ei perpetuează moartea prin viaţă. Ei sunt aşteptătorii pasivi ce se închină morţii, ce cântă moartea. Ei nu mai cresc, ei privesc în gol, ei se simt deznădăjduiţi, ei au fost copleşiţi de o dezamăgire perpetuă şi nu îşi dau voie să simtă această durere. Ei trăiesc într-o spirală mortiferă în care pulsiunea de moarte, alături de agentul său credincios, compulsia la repetiţie este unicul şi adevăratul dumnezeu. Unde este Evanghelia aici? A murit de mult.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , , , , , , , ,

Simona Halep impotriva Ingerului Moroni

9 octombrie 2014 de 12 comentarii

Saptamana aceasta l-am vazut pe Iacob invatandu-le pe Lea si Rahela sa joace tenis. Patriarhul purta chipul unui mormon fundamentalist care, intr-un acces de bunatate, le scosese pe cele doua sotii din casa. Lea si Rahela erau imbracate in rochii lungi, dintr-un material cum puteai cumpara candva la orice magazin satesc din Romania, si sortul de bucatarie simbolic pe deasupra. Purtau baticuri din acelasi material de cooperativa sateasca, si se miscau greu, nu doar din cauza rochiilor lungi, dar, mai ales, din cauza trupurilor pastoase si uzate prematur, atunci cand femeia este mantuita prin nasterea de prunci.

Cele doua sotii erau fericite, si chiuiau entuziasmate ori de cate ori reuseau sa marcheze un punct cu voia domnului lor barbatul. Nu au permis de conducere, nu au cont in banca, nu au educatie, nu au banii lor, nu ies singure din casa, dar au ceea ce nu are femeia moderna: un sot care sa le ocroteasca, sa le indrume spre cer, si sa le disciplineze cu dragoste atunci cand gresesc. In bunatatea lui, domnul lor barbatul le mai scoate si din casa, le invata tenis (om cu vederi largi), ba le si lasa sa mai castige cate un punct. Cum sa nu fie fericite?

Am inchis ochii pentru o clipa, si mi-am imaginat-o pe Simona Halep oferindu-i o lectie de feminitate asertiva masculului patriarhal. Am deschis iarasi ochii, si le-am vazut pe Lea si Rahela. Unde s-au dus patru milenii de istorie?

Nu s-au dus nicaieri. Atunci cand sfintele chiuie de bucurie la fiecare punct marcat, sunt ca Simona Halep si Serena Williams. Este bucuria precara de a face ce vrei cu corpul tau. Un sentiment pe care din nefericire l-au descoperit prea tarziu.Este ce ar fi putut sa fie fara o religie care face din femeie o anexa la egotismul patriarhal.

Motivul pentru care sportul este “nepotrivit” pentru o fata cuminte (spre deosebire de cantatul la pian si poezia la ora muzicala), motivul pentru care tunica de tenis a lui Halep este condamnata de masculi sfinti care se uita la pornografie pe internet (dar pornografia este o slabiciune, pe cand tinuta nebiblica este razvratire), motivul pentru care ultima femeie machiata din Israel a fost aruncata pe fereastra, este acela ca religiile patriarhale se tem de femeia care e stapana pe propriul corp. Pana la urma s-ar putea ca Halep si Williams sa se ascunda cu adevarat in rochiile lungi si hyper-foliculimia sotiilor mormone. E nevoie doar sa le trezesti. Asa ca, gata, inapoi la cratita si la cartea de cantari. Doar no-ti vrea si pantalon scurt. Patriarhul isi incarca proprietatea in SUV si demareaza.

Am ramas cu amintirea chiotelor de entuziasm ale sotiilor care au descoperit pentru cateva minute bucuria de a fi stapane pe propriul trup. Cred ca se simt vinovate.

Înregistrat sub Editorial

Impotriva fundamentalismului, avem nevoie de Anselm/Descartes sau de Russel?

15 septembrie 2014 de 316 comentarii

Poli scrie:

Ceasca lui Russell nu e o devalorizare a argumentului ontologic, ci situarea justa a lui Dumnezeu din punct de vedere epistemologic.

Ce s-ar intampla daca NASA ar descoperi o ceasca de ceai pe orbita lui Marte? Ne-am intreba mai intai cum a ajuns acolo. Probabil ca a existat deja un program spatial secret in prima jumatate a secolului XX. Teoretic, omul putea ajunge in spatiu pe timpul lui Tiolovsky (m. 1935). Navigatia spatiala are la baza legile clasice ale lui Kepler. Un matematician bun s-ar descurca fara computer. Este posibil sa existe o ceasca de ceai pe orbita lui Marte, desi este putin probabil. Daca exista, Intrebarea ar fi cine si cand. Aici ne-ar ajuta analiza chimica, starea fizica, si amprenta industrial/comerciala a obiectului. Fireste, ipoteza originii extratereste ar fi ridicata de cultele UFO, iar Walter Veith ar spune ca antedeluvienii au inventat ceaiul, care le-a starnit patimile animalice, de unde amalgamarile si potopul, dar saracii cu duhul vor fi toadeauna cu noi. Epistemologic, am trece de la contingent (ceasca de ceai) la posibilitate logica si inapoi, de la posibil la contingent. Argumentul ontologic merge de la ratiunea pura la posibil/imposibil din punct de vedere logic. Argumentul lui Russel este o situare epistemologica justa a unei divinitati semite cu barba, dar nu a conceptului de dumnezeu la Anselm/Descartes. Sunt constient ca pentru Russel un astfel de discurs tine de “greseala grecilor”, dar pana si Einstein recunoaste ca intrebarea grecilor nu a fost rezolvata de logico-pozitvism, atunci cand recunoaste ca inteligibilitatea universului ramane un mister.

Mai exact, monstrul de spaghete pune sub semnul intrebarii validitatea insasi a distinctiei dintre necesar si contingent (se poate cu usurinta imagina o lume in care monstrul de spaghete e summum bonum si sine qua non).

Concluzia ar fi ca aceasta distinctie este anulata in sensul nominalismului radical al lui Luther: orice contingenta este necesitate pentru ca este expresia directa a vointei divine. Legile fizicii si stiinta devin irelevante. La fel si rationalismul clasic, (“prostituata din Atena”), cea ce face irelevante concepte scolastice ca summum bonum sau sine qua non. Monstrul exista pentru ca asa vrea d-zeu, sau poate este d-zeu, sau este satana. In mod sigur, stiinta si orice demers rational sunt falsificate ca simple iluzii. Sunt de acord ca o astfel de lume este usor de imaginat. De fapt, o astfel de lume exista. Intrebarea este daca cei care sunt prizionerii ei au nevoie de Anselm/Descartes sau de Russel?

Înregistrat sub Editorial

Sanii Sunamitei sunt kosher; ce facem cu ai lui Solomon?

15 septembrie 2014 de 25 comentarii

In timpul unui seminar de famile, cineva a facut sa roseasca jumatate din audienta, si sa chicoteasca cealalta jumatate, cerand un amin dupa un text din Cantarea Cantarilor. Refuzul eufemismului in favoarea idiomului taranesc al lui Cornilescu sugereaza refuzul puritanismul victorian in favoarea viziunii organice a iudaismului si, probabil, a duhului autohton. Cine s-a scandalizat nu a inteles gestul.

Adevaratul scandal al Cantarii nu are de a face cu sanii Sunamitei. Sanii femeii sunt kosher. Asa a facut-o Domnul. Ar putea fi folositi ca exemplu pentru Inteligent Design. Problema este la Solomon: de ce i-a dat Domnul si lui doua “boturi de caprioara”, chiar daca nu “pasc intre crini”, ci mai degraba in par de gorila? Ceva nu e kosher cu anatomia barbatuluii. Mai precis, e ca iepurele din Lev 11, care ni se pare noua ca rumega, cand de fapt e haram 100%. In aparenta e design. In reallitate, sanii barbatului confirma asertiunea lui Theodor Dobansky, parintele biologiei moderne: “In biologie, nimc nu are sens decat in lumina evolutiei”.

Sa luam, de exemplu, raspunsul tipic Amazing Facts la intrebarea “why does Adam have tits”? Adica: daca YHWH a facut-o pe Eva cu “tits” ca sa fie un “ajutor potrivit” (aici includem alaptatul copiilor), de ce ar fi avut nevoie sa testeze respectivul design mai intai pe Adam, care nu alapteaza?

Raspunsul este de obicei acela ca Dumnezeu a facut atat barabtul cat si femeia dupa chipul sau, (obsevati ce progresisti suntem), de unde designul comun.

Problema este insa ca Adam nu are doar un element de decor pe pectoralii sai musculosi, ci toata infrastructura anatomica pentru alaptare. Exista triburi de pigmei la care barbatii alapteaza in mod obisnuit, si cazuri exceptionale sunt cunoscute in toate populatiile. Mai mult, o secretie de prolactina se produce la majoritatea barbatilor cand devin tati. Este si asta dupa chipul lui Dumnezeu?

Daca da, o alta intrebare se ridica. Au fost facute toate mamiferele placentate dupa chipul lui Dumnezeu? Pentru ca omul nu este exceptia, ci regula. Masculii celor mai multe specii de mamifere au glande mamale si mameloane atrofiate. Sau poate toti acesti masculi au fost facuti dupa chipul lui Adam, si Dumnezeu a scos o coasta din fiecare pentru a face femela? Sau poate o fi pacatul? Sau amalgamarile?

In fata unor astfel de intrebari raspunsul obisnuit este: “Am sa-l intreb pe Isus cand ajung in cer”. Fireste. Doar n-o sa-l intrebi pe Satana Richard Dawkins.

Ma tem insa ca nu exista alt raspuns decat cel oferit de cei din tagma lui Dawkins, adica biologia evolutionista.

Un raspuns sumar pentru viata aceasta:

1. Alaptatul implica un sistem prea complex pentru a fi codat doar de cromozonii sexuali. Mai multe gene sunt implicate. Aceste gene vin in proportie de 50% respectiv de la ambii parinti.

2. Mecanismul prin care selectia naturala elimina organele inutile este accidental. Erorile acumulate in secventa ADN care codeaza organul respectiv, ne mai fiind eliminate de selectia naturala, fac ca genele respective sa nu se mai poata copia. Intrucat genele primite de la mama si de la tata lucreaza impreuna, este imposibil ca astfel de mutatii sa se acumuleze la mascul fara sa afecteze femela. Tatal trebuie sa aiba gene pentru alaptat, pentru ca fica sa poata alapta. Selectia naturala protejeaza genele pentru alaptat la barbat.

3. Organele sexuale se dezvolta in embrion mai intai ca pentru femeie. Cand cromozonul Y incepe sa activeaze genele care controleaza dezvoltarea caracterelor masculine, labiile formeaza scrotumul, clitorisul formeaza penisul, etc. In ultima instanta, fiecare barbat este o femeie care a avut operatie trans-sexuala inainte de nastere. Nu toate operatiile sunt reusite. Daca a fost voia Domnului ca cineva sa se nasca cu down syndrome sau fara picioare (“ne va explica Isus in cer de ce”), atunci acelasi principiu se aplica si la problema homosexualitatii sau a trans-genderilor.

4. Dimorfismul sexual este selectat doar atunci cand ofera avantaje reproductive si nu impiedica supravietuirea. Caracterele comune neutre nu sunt supuse selectiei naturale.

5. Evolutia omului a fost conditionata de cuibul parental si copilaria lunga.Ambele necesita o investitie de afectiune paternala. Mecanismele electro-chimice care stau la baza iubirii paterne sunt aceleasi cu cele ale maternitatii. Printre altele, nivelul de prolactina in creier creste. Secretia de prolactina in creier este corelata cu existenta glandelor mamale reziduale care vin la pachet cu anatomia alaptarii. Evolutia a decis ca barbatii sa aiba mameloane.

Sanii Sunamitei sunt kosher. Asa a facut-o Domnul. Problema este cu ai lui Solomon. Ai lui au evoluat.

Înregistrat sub Editorial

Foc strain

12 septembrie 2014 de 8 comentarii

La conventia romanilor de la Atlanta, cineva a cerut indrumare cu privire la “programele astea de pe internet”. I s-a raspuns in limbaj de lemn: “foc strain”.

Ce este “foc strain”?

Cunoastem Istoria fiilor lui Aron, care au inlocuit focul cazut din cer frecand doua bete uscate. Sunt ispitit sa fac o aplicatie poetica: orice predica si orice raspuns in limbaj de lemn uscat este “foc strain”.

Exista o alta istorie a dilemei foc ceresc/foc strain: Hanukkah.

Nu e vorba atat de mult de foc, cat de ulei kosher pentru candelabru. Traditia spune ca atunci cand templul de la Ierusalim a fost re-dedicat dupa victoria Macabeilor, preotii dispuneau de rezerva de ulei kosher doar pentru o zi. In mod miraculos, uleiul kosher nu s-a terminat si Menorah a continuat sa lumineze timp de opt zile.

Pentru cine nu cunoaste istoria, Macebeii au fost ISIS in varianta sec. 2 I.H. Printre uraciunile care au provocat revolta se numara un gymnaziu la Ierusalim, studiul logicii si geometriei, si, mai ales, invitatia de a intra in lumea civilizata printr-o participare minima la jocurile olimpice. Exista o clasa educata care nu considera iudaismul si cultura greaca incompatibile. Aceasta clasa era numita “epikurus”, dupa parintele teoriei atomiste. Teoria atomista era pentru iudaismul sec. II I.H ceea ce este teoria evolutiei pentru iudeo-crestinismul sec XXI.

Macabeii au castigat cateva batalii si i-au terminat pe elenizanti prin metodele devenite clasice in razboaiele religioase din Orientul Mijlociu. Iudeii au stabilit „califatul” in varianta sec. II I.H., nu pentru ca ar fi fost mai tari decat grecii, nici pentru ca ar fi primit ajutor de sus, ci pentru ca Romanii aveau tot interesul sa il termine pe Sad… aaa, pe Antioch, pentru a-si extinde imperiul. Nu ca le-a mai mers apoi cu romanii cum le mersese cu grecii.

Pentru Macabei, focul strain era cultura greaca. Focul sacru era cel intretinut miraculos de ulei kosher. Antagonsimul dintre cele doua este usor de inteles. Daca iudeii invatau de la greci scepticismul filosofic si gandirea critica, nu ar fi cumparat chestia cu inmultirea undelemnului. A fost nevoie sa se inchida gymnaziul si sa fie omorati in mod barbar toti epikurii din Ierusalim, pentru ca nimeni sa nu se gandeasca la explicatia simpla ca preotii au turnat ulei nesfintit in Menora.

Istoria se repeta “ intai ca tragedie, apoi ca farsa”. cum spune, dupa intelepciunea data lui, rabbi Marx. Suntem martorii unei parodii moderne a razboaielor Macabeilor. Apropos, macabeu inseamna ciocan. Ideea este sa dai cu ciocanul in monitor.

Pericolul pe care il reprezinta google sau wikipedia este accesul la informatie la varful degetului in mod literal. “Programele astea” insemneaza accesul la public fara infrastructura costisitoare a Sperantei sau a 3ABN-ului. Cunoasterea este putere. Miezul problemei nu are de a face cu siguranta spirituala a membrilor, ci cu siguranta privilegiilor si puterii pastorale.

Înregistrat sub Editorial

← Articole mai vechi

Articole mai noi →