American freedom: Plato or Hegel?

16 iunie 2013 de 5 comentarii

Ibrian,

Multumesc pentru comentarii. Mai jos este un eseu scris de mine mai demult care prezinta mai clar punctul meu de vedere. Cu scuzele de rigoare adresate pentru folosirea limbii engleze pe site.

 

Beholding the desk used by Thomas Jefferson to draft the Declaration of Independence at the Smithsonian, the bill of sale of one of his girl-slaves being on display next to it, calls to mind Kierkegaard’s definition of paradox as dangerous understanding. The not-so-dangerous common understanding of the American paradox, inspired by Edmund Morgan, who also coin-phrased the ideograph, is that of a logical conflict between the Declaration of Independence and slavery, explained, if not excused, by historical circumstances. I will argue (more dangerously) that the true conflict is that between the revolutionary aims of the Declaration of Independence and the alleged timelessness of its moral axioms, easily turned into an argument for the status quo.

The Declaration is a revolutionary manifesto framed in Platonic language: “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness”. The argument begs the question of “why are these truths self-evident” and the answer is “because they looked self-evident to the Founding Fathers”. Then the question arises “what else looked self-evident to them”? The answer would be: “that the Rights women, children and non-Europeans are not as ‘unalienable’ as those of ‘all men’”.

The revolutionary shows up in the next paragraph: “That whenever any Form of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it, and to institute new Government”. The hidden core of the American paradox is the tension between perceiving the Founding Fathers as the philosophers of Plato’s Republic, leading by their ability to discern timeless Truth from the shadows of history, and the Founding Fathers as Hegelian heroes, leading in change by their ability to discern the Zeitgeist and seize historical momentum. The broad common ground of liberty and slavery in American history is the tragic result of this ambivalence.

Two examples, one from the civil war, the other from the civil-rights movement, will illuminate the statement above. “Reverend Devereux Jarrati, an Anglican priest, represented the widespread view that slaves… were born to a certain station and role in life by God’s design”1. Devereux’ God was the God of the Declaration of Independence, because he was “the God of nature”2 who gave all men the Right to Life, Liberty and the pursuit of Happiness. Slavery was the natural state of blacks, just as liberty was the natural state of “all men”. It was their own way in the pursuit of happiness.

Moreover, as the “God of nature” was the watchmaker of Newton and Paley, and nature itself was understood as an intricately perfect mechanism, any change in the natural order, slavery included, was harmful to humanity and rebellious toward the Creator.

Lincoln, however, issued the Proclamation of Emancipation with a note at the God of history. “God has decided this question in favor of the slave”3. He did not infer timeless truth from the unchanging ways of nature. His was the argument of the prophets in Israel: God speaks through war. History was to Lincoln what nature had been to Jefferson: the milieu of truth. Yet this time truth was not self-evident unless brought home by canons and blood.

It is noteworthy that Charles Darwin published his findings about the same time. He put an end not only to the concept of timeless nature, but also to that of timeless truth. “Read monkey for preexistence” was his answer to Plato. Lincoln did not probably have time to read the Origins of Species, but he certainly captured the Zeitgeist.

The conflicting views will persist through the civil rights movement, one century later. Reverend Jerry Falwell brought the constitutional separation of Church and State as an argument against the clergy being involved in the civil rights movement4. His entering the political fray in the post Roe era was not a matter of inconsistency. In both cases, Falwell abode by the letter of the Constitution, which he deemed as inerrant and timeless as that of the King James Bible. On the other hand, Martin Luther King, who followed Hegel and Gandhi rather than the Bible, turned to the “God (read the dialectics) of history”5 for new truths and rights, not embedded in the old letter. There was no self-evident truth about voting rights to the Founding Fathers. Moreover, there’s no Platonic truth about minimum wage. Yet King’s universe was no longer the perfect clock of the pre-Darwinian era. He felt compelled to change the world.

The American paradox continues to subsist as a conflict between the promise of unalienable rights, in the Declaration, and things as they are, grounded in a Platonic understanding of rights. Such status quo implies “those political and economic forces that indirectly contribute to inequality”..6 The worst of them is a new inner city culture where being “street smart” or participating in underground economies become surviving adaptations7. A civil right activist, for instance, could raise the issue of police profiling minority teenagers for stopping and frisking. Nevertheless, the true issue is not profiling, but rather a culture of permanent danger and mistrust in authority, shaping the teens into reasonable suspects.

Yet the typical liberal will defend that very culture, and challenge profiling, in a way that is basically not different from the one used by reverend Devereux to defend slavery, when they turn race, culture and tribal identity into “self-evident” rights. History is blind to Platonic absolutes.

1Mecham 124

2ibid. 74

3ibid. 117

4 ibid. 199

5ibid. 203

6Wilson 5

7ibid. 15-23

Works cited

“The Declaration of Independence”. The Charters of Freedom. Apr 10, 2013. Web.

Mechan, John. American Gospel: God, the Founding Fathers and the making of a nation. New York: Random House, 2007. Print.

Mechan, John. American Gospel: God, the Founding Fathers and the making of a nation. New York: Random House, 2007. Print.

Morgan, Edmund. American Slavery, American Freedom. New York: Norton, 1975. Print.

Wilson, William Julius. More than a race: being black and poor in the inner city. New York: Norton, 2010. Print.

Înregistrat sub Editorial

Despre ideile mortilor, numai de bine

15 iunie 2013 de 3 comentarii

In emisiunea legata de starea discursului despre Dumnezeu in cadre americane, Edi ne informeaza, intre altele, ce gandeau Parintii Fondatori despre deism, teism si alte isme, despre rolul discursului religios in sfera sociala si altele asemenea.

Aceste informatii solicita insa un acces cognitiv privilegiat la mintile („capetele”) unor defuncti, de vreme ce Edi nu-i lasa pe acestia sa vorbeasca in numele lor. Edi afirma ca enunturile, cel putin aparent religioase ale unor Parinti, nu sunt de facto religioase. Aceasta religiozitate ar fi de fapt un mit folosit de evanghelismul contemporan (si as adauga eu, promovat si de edituri fundamentaliste si manipulate de marile corporatii,  precum editura OUP).

Altfel, dincolo de afirmatiile lui Edi, ceea ce este in capul cuiva nu poate fi cunoscut cu titlu cert nici in fata unui pahar de bere impartasit cu respectivul si nici studiind exhaustiv sitz-im-leben-ul   unei persoane. Chiar notiunea de „mentalitate” este o idee modern-iluminista care jigneste inutil si ataca ineficient creativitatea indivizilor care ii poate scoate pe acestia din matca veacului lor.

Edi uzeaza de o maniera vicleana de punere a pumnului in gura unor vietuitori ai  generatiilor defuncte, chiar si atunci cand acestia aveau un discurs religios, acesta trebuie inteles ca o spoiala retorica pentru un mesaj social care nu poate fi comunicat pe sleau vulgului.

Hai sa vedem cum am putea aplica acest procedeu in cazul lui Edi. Eu pot spune ca interpretarea mea asupra spuselor lui din ultima vreme este ca el sustine un materialism cvasi-complet in domeniul stiintelor si un marxism, adesea necamuflat, in intelegerea contextelor si evolutiilor sociale. Buuun…Edi poate nega aceasta „lectura” sustinand ca el a spus in contextul cutare ca „……….”. La care eu pot raspunde ca acele afirmatii nu trebuie luate literal pentru ca limbajul ales de Edi era unul folosit pentru un public adventist (sau ex-adventist) si, astfel, acele afirmatii nu pot fi puse defel in contra sustinerilor mele. Sau eu pot spune ca Evanghelia lui Edi este vida din punct de vedere teologic deoarece nu lasa loc unui limbaj despre Dumnezeu. La care el va face apel la Isus intr-un mod care va trezi anumite reflexe religioase, dar care de fapt, poate fi sustinut ca, nu are continut teologic.

Intr-o nota finala – principala remarca a acestui articol nu a avut in vizor tema principala a emisiunii la care am facut referire, si anume daca in America de astazi  se mai vehiculeaza sau mai este nevoie de un discurs religios, sau daca „credinta in credinta”  mai este utila social, ci daca avem sau nu o metoda de a afirma, atat de dogmatic precum Edi, ce gandeau niste oameni de acum doua-trei generatii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Întâlnire cu Viața

11 iunie 2013 de 28 comentarii

Orice slujitor al amvonului/altarului cu IQ mai sus decât media, (nu foarte mulți), și informat, (foarte puțini), are dileme. Cel cinstit recunoaște că le are. Mântuirea vine atunci când recunoști în dilemele tale dilemele veacului. Atunci ”trebuie sa proorocești din nou”. Atunci, și numai atunci, are loc întâlnirea cu viața, indiferent dacă ești Vasile Voiculescu sau Emil Cioran. Toți ceilalți sunt profeți mincinoși.

Dezamăgirea mea față de Cornel nu are cu nimic de a face cu viața lui personală. Nici nu sunt de acord cu clișeul ieftin „urâm păcatul, dar iubim pe păcăctos”, sau, „cum ai căzut luceafăr…”. Familia lui e problema familiei lui. Punct și de la capăt.

Dezamăgirea mea față de Cornel are de a face cu faptul că a ratat întâlnirea cu viața.  Așteptam de la el să admită că altarul familial nu rezolvă problemele unei familii disfuncționale, că credința nu este un panaceu pentru probleme mentale, că rugăciunea ( și sucul de țelină) nu transformă un primat hipersexual într-un înger beat de agape, că ce mergea la un trib barbar în epoca bronzului nu mai merge la noi.

Cornel putea face ca Levi Matei: să înceteze a fi bișnițar la Speranța TV și să devină apostol. Spre dezamăgirea mea, nu numai că s-a așezat încă odată dincolo de dileme (e păcat/ nu e păcat), și „nu am făcut sex cu cu Monica Lewinsky”, dar și-a mai și lăudat marfa („cred tot ce am spus”).

Termeni ca „viața la superlativ” sau „întâlnire cu viața” au ceva în comun cu pictura kitch a lui Kinkade, – cu saturația de lumină și culori pastel, în care cineva încearcă să se ascundă de umbrele lumii reale, și falsa evadare din modernitate a regionalismului american în scene bucolice (firește, fară mucnitori agricoli mexicani și culturi modificate genetic). Este expresia grafică a non-teologiei born-again, în care Cornel a căutat rezolvare la diemele religiei legaliste în care a crescut și ale veacului.

I-ași recomanda lui Cornel să reia lucrarea lui de doctorat: „Păcatul la Români”, a cărei rezoluție pe scurt ar fi că Ion Creangă ar fi trebuit să rămână popă, sau, mai exact, ar fi trebuit să devină predicator baptist și să scrie povestiri biblice pentru copii, mai degrabă decât Povestea lui Stan Pățitul și Ivan Turbinca. Țăranii traco-români știu ceva despre sex și păcat care nu se admite la Speranța TV.

Ar fi șansa unei „întâlniri cu viața” la „superlativ”.

Înregistrat sub Editorial

Acesti mici Eichmani care ne conduc la cer

27 mai 2013 de 12 comentarii

Alexa se intreaba in ce masura istoria colaborationismului evreu in timpul  celui de-al Treilea Reich ar putea elucida „misterul” colaborationismului pastoral adventist in timpul comunismului. Raspunsul se gaseste in doua caracterizari scurte pe care le face in eseul ei.

Prima: Eichman era „un funcţionar mediocru ce visa să iasă din anonimat”. Aceasta este descrierea pastorului „bun”: mediocru intelectual si moral, fara ideal, obedient fata de autoritate ( eclesiastica sau seculara), meticulos in detalii irelevante, autoritar la locul lui in lantul de comanda, dar totodata narcisist, egomaniac, carierist. Un mic Eichman, predicator al „solutiei finale” (aka seminarii de profetie), autor de mini-holocausturi purificatoare (comitete/adminstrative). Imi permit totusi sa nu fiu de acord cu prohibitia asupra  psihanalizei. Micul Eichman nu poate fi inteles daca se ignora fantezia salii de dusuri, momentul suprem, cand va contempla de pe zidul cetatii de aur surorile recalcitrante la reforma in imbracaminte, skinni-dipping sub dusul de foc si pucioasa.

A doua:

“Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales… Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.)… În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!.

Imi permit  sa nu fiu de acord cu Hannah Arendt: porunca „vei ucide” nu este in conflict cu morala bazata pe miracole si autoritate absoluta a tribului de sclavi. Isi mai aminteste cineva de ce a fost lepadat Saul? Acelasi lucru se poate spune despre „solutia finala”. Daca veti intreba pe pastorul dv. de ce au fost macelariti cananitii cu copii cu tot, va va raspunde ca ereditatea lor era atat de compromisa incat genocidul devenea un act de igiena sociala. Suna familiar? Daca nu v-am convins,  comparati Ezra 9 cu Legile din Nuremberg.

Nu vreau sa comit pacatul intelectual de a interpreta Vechiul Testament inafara contextului istoric. Las aceasta pe seama micilor Eichmani, care sunt de regula si adeptii inspiratiei verbale. Problema apare atunci cand, in lumea moderna, nivelul moral este pastrat la nivelul primitiv al sclavului din epoca timpurie a fierului, si abstractia etica este inlocuita cu senzatiile tari. In opinia mea, atat nazistii cat si colaborationistii evrei s-au inteles atat de bine pentru ca au reprezentat aceiasi regresie deliberata de la modernitatea „decadenta” la morala fara dileme a sclavului. Vanzarea fratilor se face cu usurinta in absenta unei constiinte morale in adevaratul sens. Mult trambitata dilema a evreului din dulap, cu rezolutia stupida a agentului Gestapo care crede ca glumesti, este radiografia perfecta a pastorului colaborationist. Fiti siguri ca nu a mintit si nu a facut rapoarte in zi de Sabat. Mai mult, a facut chiar si lucrare misionara cu agentul de legatura. Si, nu in ultimul rand, a incredintat pe cei turnati in grija Domnului.

Este inca un mister pentru mine motivul pentru care o miscare cu radacini adanci in Secolul Ratiunii si Iluminismul anglo-american, o miscare intemeiata de ganditori independenti, s-a intors la morala non-etica a Pentateucului.  Conflictul „moral” cu valorile moderne si ghettoizarea devin inevitabile. Rabinii conservatori au salutat Legile din Nuremberg ca pe o providentiala si salvatoare separare a poporului ales de cultura pagana a Germaniei. De aici pana la lagarul de concentrare mai este doar un pas. Nu este surprinzator ca listele lor au vizat in primul rand pe epikuros – evreii asimilati cultural. La fel cum liber-cugetatorul adventist a fost strivit intre doua sisteme totalitare – care puteau colabora impotriva dusmanului comun: omul-care-gandeste-cu-mintea-lui.

Inchei cu un fragment dintr-o poezie despre Holocaust a lui Paul Celan:

Moartea-i un maestru din tara Germana/… El ne striga:/Sapati o gaura in cer/Acolo patul nu-i stramt.

Acesti Eichmani care ne poruncesc sa sapam si sa ne ingropam tot mai adanc pentru a ajunge la cer.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

24 mai 2013 de 2 comentarii

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Întoarcerea fiului – o interpretare marxistă

20 mai 2013 de 5 comentarii

Dacă Alexa ne-a invitat pe canapea pentru a ne relaxa de repetițiile deterministe ale inconștientului, eu v-aș pofti puțin și prin curte, pentru a ne număra mai bine porcii din G.A.Z.-ul nostru existențial. Engels n-a fost doar unul din părinții fondatori ai ideologiei comuniste dar și cel care a pus bazele mitologiei științifice a socialismului. În Rolul muncii în transformarea maimuței în om (1896) Engles a rescris Geneza postulând lamarckian că la început a fost munca. Când maimuța a început să lucreze, modificându-și astfel, puțin câte puțin, funcționarea și structura mâinii, transformismul biologic a devenit doctrina de bază a evangheliei comuniste. Maimuța a devenit om datorită utilizării mâinii, nu creierului. Omul nu era produsul sau expresia creierului său ci a mâinii sale. De aici și suspiciunea patologică a comunismului față de intelectuali, față de gânditori. “Noi muncim, nu gândim” n-a fost doar o perlă din puțul gândirii ci reflecta declarația de misiune a mitologiei comuniste. Brațul încordat și nu neuronul a fost ales ca simbol al propagandei.

Tot la fel, numai prin muncă poate fi produs omul cel nou. Dacă pentru naziști munca era mijloc de exterminare, pentru comuniști era mediul pentru reeducare. Burghezul trebuia transformat în muncitor iar împăratul în proletar. Bolșevicii au masacrat familia imperială însă chinezii au reușit performanța să transforme un împărat real într-un proletar autentic: tovarășul Pu Yi, ultimul împărat al Chinei! Alchimia chineză era mult mai sofisticată și subtilă decât cea bolșevică. În mitologia științifică comunistă munca trebuie să aibă semnificație soteriologică. E vorba de mântuirea seculară a omului, istoriei și naturii. Prin muncă îți răscumperi trecutul, îți justifici prezentul, îți asiguri viitorul. În orice societate, de la sistemele totalitariste la cele democratice, munca a fost și este idealizată și ideologizată: mijlocul prin care te poți mântui – Arbeit macht frei poate fi lesne exorcizat doar printr-o simplă traducere. Pe plan religios, munca a căpătat aceleași valențe, a constituit același mod de răscumpărare a individului dintr-o presupusă dezordine.

Fiul vrea să-și răscumpere greșeala, să se mântuiască, să-și justifice existența prin muncă: voluntar alege calea reeducării, a reconversiei profesionale, pentru a se transforma din proletar în „inginer” (inginerul ca ființă mitologică, jumătate savant, jumătate muncitor și sacerdot al noii societăți constituia unul din pilonii de bază în imaginarul comunist). Întoarcerea fiului aduce în discuție o problemă foarte sensibilă: întoarcerea la sistem. Faptul că fiul se hotărăște să plece acasă nu trebuie confundat cu întoarcerea în sine. El nu s-a întors acasă ci doar s-a deplasat în interes de serviciu. Deplasarea geografică n-are nicio relevanță în privința întoarcerii. Fiul confundă casa cu colonia de muncă, pe tată cu Anton Makarenko. Prima axiomă a noii pedagogii viza originea: ereditatea nu contează – nu oamenii sunt deficienți ci metodele, trecutul trebuie evacuat pentru apariția viitorului. “Omul – scria Makarenco – nu poate trăi în această lume dacă nu are ceva luminos în perspectivă. Adevăratul mobil al vieții umane este bucuria zilei de mâine”. Iată de ce ai nevoie de escatologie! A doua axiomă a mitologiei comuniste ordonează angrenajul social stabilind preeminența colectivismului în fața individualismului. Modelarea personalității trebuie să fie o intreprindere colectivă, de aici și cuvântul de ordine, “a educa în colectivitate, prin colectivitate și pentru colectivitate.”

Fiul are nevoie de sistem, singurul care-i poate garanta supraviețuirea, mecanism generator de subzistență și sens. Prin cererea de reintegrare în sistemul de producție, fiul își neagă ereditatea și optează pentru colectivitate, individualitatea mirosind a porci. Fiul vrea să devină om nou, un argat, dar mai întâi trebuie să mănânce; în rest n-are alte insomnii. Relația cu tatăl e o chestiune abstractă, relația cu sistemul este una concretă. Noi nu ne întoarcem la Dumnezeu ci la un sistem care se presupune că reprezintă și furnizează divinitatea în forme simbolice. De fapt e vorba de întoarcerea în comuna Dzerjinski, în colonia soteriologică, la producția de sens. Dacă munca l-a făcut pe om, va continua să-l facă și mai departe, de aici și marea probabilitate de a deveni dependenți de sistemul generator de idealuri, de a ne contopi în masa comună a argaților, pentru a ne converti de la individual la colectiv. Câtă vreme sistemul poate furniza anumite certitudini și împlini niște nevoi, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Nu e suficient tătucul? Acum înțeleg de ce comuniștii nu-l simpatizau pe Freud: canapeaua genera iluzii, ciocanul numai certitudini!

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , ,

Revolta Fiului Risipitor şi pocăinţa ca rezultat al compulsiei la repetiţie

13 mai 2013 de 20 comentarii

Una dintre cele mai răsunătoare pilde pe care creştinismul îşi fundamentează teologia pocăinţei autentice este Pilda Fiului Risipitor. Fie că te identifici cu afurisitul de fiu mic, fie că te identifici cu fiul cel mare a cărui notă definitorie este auto-victimizarea, scenariul final va pune în lumină trăsăturile părintelui: fiul reintră în graţiile tatălui cel milostiv, iertător, transparent bucuros atunci când integritatea familială intră pe făgaşuri normale. Figura tatălui ca despot oriental este spulberată de figura tatălui modern ce mânuieşte şi gestionează cu fineţe cunoştinţe de psihologie a adolescentului – căutător rebel al afirmării de sine. Figura fiului cel mic, aparent distorsionată de revolta şi plecarea de-acasă, este una foarte avantajoasă pentru cei ce caută pocăinţă acolo unde poate ea nici nu se găseşte de fapt. O figură a unui copil ce subminează autoritatea tatălui, îşi revendică partea de moştenire, ajunge să trăiască pe cont propriu, eşuează în toate planurile sale, se întoarce în casa părintească plin de vină (pentru actele nesăbuite săvârşite) şi plin de recunoştinţă pentru tatăl care nu doar că nu-l acuză pentru furtuna sa emoţională a cărei finalitate a constituit-o ograda porcilor, ba chiar pregăteşte un ospăţ în cinstea fiului „pierdut” şi „reîntors”. Figura fiului cel mare, umbrită de conflictul între ceilalţi doi protagonişti şi intenţionat pusă deoparte de interpreţi iscusiţi care cred că şi ei, asemenea fiului cel mare, au slujit tatălui toată viaţa tatălui fără ca acesta să dea vreun semn că i-ar păsa de fidelitatea lor, este şi ea redusă, în final, la relaţia cu figura parentală. Aşadar, povestea culminează cu un happy-end (deşi ştim prea bine că finalul pildei este deschis), aşa cum orice experienţă a pocăinţei se cuvine a culmina.

Propun în continuare un punct de vedere al unei interpretări axate pe fiul cel mic (mai puţin pe tată) din perspectiva dinamicii legăturilor intrafamiliale şi a conţinutului (moştenirii) psihic (e) transmis dinspre figura parentală înspre copil. Conform interpretării unanim acceptate, revolta fiului cel mic şi dorinţa de a pleca de acasă este un semn al rebeliunii, neascultării şi îngâmfării omului care părăseşte „staulul” şi orbecăie în bezna lumii fără-de-dumnezeu, semn ce ar merita aspru sancţionat. Viziune foarte confortabilă pentru noi. Însă, dorinţa fiului de a pleca de acasă şi de a deveni autonom poate reprezenta, şi probabil chiar reprezintă, semnul maturizării tânărului adult. Maturizare deloc uşor de dobândit în contextul în care „tatăl” şi „fratele cel mare” asigură toate cele necesare traiului în interiorul „staulului”. Mai mult, mă încumet să afirm că plecarea de acasă a fiului nu este doar un pas către maturizare, ci este un semn al sănătăţii mintale, al dezvoltării psihice şi al încercării dobândirii propriei identităţi. Plecarea fiului de acasă şi aşa-zisa revoltă pot însemna, deasemenea, încercarea de a depăşi un scenariu psihic inconştient, repetitiv şi vicios. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate, voi apela la un concept teoretic psihanalitic introdus de Freud şi dezvoltat de precursorii lui, concept ce clarifică o realitate psihică extrem de importantă.

Inconştientul omului se supune unei singure legi, lege definită de ceea ce se numeşte compulsie la repetiţie. Compulsia la repetiţie desemnează, conform definiţiei date de Vocabularul psihanalizei (Jean Laplanche, J.B. Pontalis), un proces incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate. Aşadar, întreaga noastră activitate psihică este subsumată acestei tendinţe de a repeta. Desigur, e dificil de văzut limpede repetiţie acolo unde, aparent, ea nu există. Situaţiile în care se găseşte un om în diferite etape ale vieţii par destul de diferite, nu-i aşa? La o analiză mai atentă însă, această repetiţie inevitabilă poate fi depistată în multiplele ei deformări cu rol de a o deghiza şi, deci, de a o perpetua. Definiţia mai spune că aceste repetiţii duc către suferinţă (situaţii neplăcute). E important de semnalat în acest punct că ceea ce e neplăcut pentru viaţa conştientă (de pildă un simptom), poate fi plăcut pentru viaţa inconştientă a cărei dinamică este dată de tendinţa de a repeta, niciodată de a creşte şi a se dezvolta. Pe acest paradox greu de înţeles dat de cuplul plăcere-neplăcere se structurează întregul mecanism de funcţionare psihic şi comportamentele umane.

Revenind la fiul cel mic, putem afirma acum că decizia de a pleca e modul său de a transmite că vrea să rupă lanţul unei repetiţii compulsive ce a fost transmis din generaţie în generaţie. Foarte sanogenă decizia conştientă, însă problemele abia de-acum încep. Odată ajuns în lumea largă, înarmat cu entuziasm juvenil şi cu o moştenire bănoasă deloc de lepădat, fiului îi este imposibil să se adapteze acestei lumi noi şi total necunoscute lui. Risipirea averii nu înseamnă neapărat pedeapsa consecinţă a răzvrătirii faţă de tată, risipirea traduce mai degrabă un comportament ale cărui origini se găsesc încă din viaţa trăită în căminul părintesc. Traduce o imposibilitate de adaptare la o existenţă deloc familiară pentru care nu era pregătit. Reîntoarcerea fiului traduce o eşuare a dezvoltării sale, un pas înapoi, o regresie, nu un pas înainte către progres.

Oare nu tot aşa se întâmplă cu membrii născuţi în Biserică care hotărăsc, într-o bună zi, să treacă hotarele unui spaţiu destul de confortabil în care nu există nici îndoieli, nici hăituieli metafizice şi în care  o vinovăţie destul de conştiincios declarată e echivalentă cu mântuirea veşnică? Oare nu tot aşa, acei membri care părăsesc comunitatea-mamă şi ajung în lumea largă devin nişte inadaptaţi a căror imaturitatea cultivată le provoacă grave leziuni? Oare nu asemenea fiului celui mic, în urma unei experienţe eşuate de maturizare devenită una traumatică, unii se întorc în sânul bisericii purtând o vină ce nici măcar ospăţul dat în cinstea lor nu-i mai poate face să se simtă fii cu adevărat? Oare nu acest act de reîntoarcere spăşită (regresie la un grad de dezvoltare anterior, cum spune psihanaliza) este definit drept pocăinţă autentică? Adevărul este că acest proces nu este nimic altceva decât tendinţa inconştientului de a repeta şi de a se opune dezvoltării; nu este altceva decât compulsie la repetiţie. Deşi, aşa cum bine spunea definiţia, subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

Ce l-a făcut pe fiu să eşueze în încercarea lui de adaptare la lumea exterioară? Tocmai… moştenirea cerută şi lipsa conştientizării că o moştenire familială (psihică) nu se risipeşte atât de uşor pe cât se crede.

Cât despre gestul tatălui de a-i oferi fiului reîntors haina sa şi inelul său, ce tată nu s-ar bucura să ştie că perpetuarea familială, în toate formele ei, este conservată? În fond, aşa cum îmi semnala cineva, şi comuniştii ofereau simpatii demne doar de carnetul de partid celor ce  nu se aflau neapărat în „staul” dar puteau contribui la propăşirea comunismului (vezi cazul lui Mihail Sadoveanu) – bine-cunoscuţii „tovarăşi de drum”.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Șase sute șaizeci și scheiße

19 martie 2013 de 9 comentarii

Că Antihristul trebuie să vină înaintea Hristului asta se știa deja din Evul Mediu dar că Domnul avea să pogoare harul deosebirii duhurilor peste poporul român, asta se numește clauza națiunii celei mai favorizate. Românii întotdeauna au știut să aprecieze adevăratele valori ale spiritului și nu s-au lăsat deloc corupți de spiridușul capitalismului; ei au fost mai mereu inspirați de duhul semănătorismului. Pentru cei mai puțin familiari cu asemenea ideologii țărănisto-fantastice, poate c-ar fi bine și patriotic să perorăm puțin pe șanțul acestei configurații fără fond dar pentru că nu avem timp și nici dispoziție îi invităm duios pe cititori să se descurce singuri.

Se știe că prosperitatea nu-i de la Domnul ci de la domnu’ care-a scris Die protestantische Ethik und der ‚Geist‘ des Kapitalismus și care ne-a învățat că până nu muncim ca dracii care știu că mai au puțină vreme și dacă nu economisim ca elvețienii care au tot timpul din lume, atunci suntem repetenți definitiv la ora de religie. Căci despre religie ar fi și vorba, vezi Doamne, după spusele imperialistului de Weber, care n-a avut ce face și a separat împărțirea diviziunii muncii (iertat să-mi fie puseul pleonasmic dar am înțeles că face bine la dislexie) după serviciul divin de la ora 11.00.

Conform teoriei lui Maximilian Mărturisitorul, cei care-o lălăie pe la biserică cu tămâie, aghiasmă și multe acatiste ar avea, așa, o jenă existențială când vine vorba de muncă, aceștia preferând contemplarea și mai puțin asfaltarea. Tot el mai zice că apucătura asta ar fi și endemică, cei din sudul Europei fiind mai lesne infectați de bacilul canci. Cred că d-aia și patogenul nostru are formă de bastonaș, e ca un fel de premoniție genetică, ceva în genul, munca dăuneză grav sănătății, sărbătorile, așa și așa. Pe de altă parte, cei din prin nordul continentului, care se duc la biserică ca la ședința de partid și unde primesc neîncetat îndemnuri de genul, “nici muncă fără pâine, nici subvenții fără agricultură” sau “răscumpărați vremea căci pensia-i departe” ar fi dat în patima și cultul muncii (niște fanatici!) și-ar fi mult mai ispitiți să se unească cu Mamona decât bascii cu Barcelona.

Bun asta a fost doar așa o introducere sfioasă în maieutica problemei, chiar dacă maieul e deșirat iar problema e cu totul alta. De fapt care-i problema? Problema e cu spațiul Schengen. Se știe că Țara Românească a avut mai mereu o relație captivantă cu strămoșul spațiului, încă de pe vremea când el era divizat iar noi la fel de decuplați, noi valahii reproșându-i constant că n-am avut timp să facem politică și geografie deoarece ne-am ocupat de turci și iahnie. Că l-am ținut pe Antihrist la vamă timp de secole ăsta nu mai e niciun secret dar că Antihristul și-a deschis singur ambasadă de unde emite pașapoarte personalizate și c-a dat dezlegare la navetă prin comunitate asta da revelație. Și ca o ironie a sorții, se pare că tot pe noi românii trebuia să cadă povara deconspirării și apărării sărăciei, nevoii și neamului de șiretlicurile diavolești și biometrice.

Căci despre apocalipsa biometrică este vorba și doar un grup de senatori drept-credincioși ar putea-o împiedica prin interzicerea tuturor pașapoartelor cu semnul fiarei, adică având cipul mamei ei. Și iată cum harul hermeneuticii textului biblic a fost retras de la specialiștii și birocrații în apocalipsă, adică cei de etnie adventistă, care încă privesc uimiți spre noul Papă dar a fost revărsat generos peste cei mai umili dintre umili, niște isihaști inspirați de duhul austerității și cocoțați în viziunea de pe muntele Pathos! Se pare că de-acolo a plecat și interpretarea celui mai dificil număr din istoria lumii iar nu degeaba Angela este furioasă că i-au fost dejucate planurile de a-i însemna biometric pe toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, greci și români ca să primească un pașaport în mână sau o flegmă pe frunte și să nu poată călători sau fura fără să aibă cipul acesta care este un număr de Frau iar numărul ei este șase sute șaizeci și scheiße!

Concluzia este iminentă și imperativă: români renunțați și la cardurile de identitate, și astea au fost compromise, și retrageți-vă în munți ca să țineți piept cu paseism și idilism, duhurilor occidentului care amagesc pe toată lumea dintre care cel mai viclean este cardul! Dacă n-aveți ce face și citiți-veți invers cuvântul CARD veți fiți marcați definitiv de-un fatalism iremediabil: de kapitalism poate că mai scapi, de apocalips niciodată.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

De la ultimul papă la ultimul om

10 martie 2013 de 69 comentarii

Cardinalul Ratzinger a comis păcatul care duce la moarte (sau sinucidere profesională): INCORECTITUDINE POLITICĂ. Mai precis, a atacat Islamul și postmodernismul în numele raționalismului apusean. Un alt păcat care poate duce la moarte, în sens mult mai prozaic, este acela de a refuza (spre deosebire de predecesorii săi Pius XII și Ioan-Pul II) să fie agentul unor puteri care se consideră dincolo de bine și rău. Cine are urechi, să înțeleagă.

Din punctul meu de vedere, singurul lui păcat real este acela de a se fi întors împotriva la Vatican II după ce a fost unul din suporterii cei mai articulați ai Connclavei. Un păcat care i se poate ierta în vederea formidabilei competențe intelectuale cu care a făcut-o.

Omul modern a fost învățat să meargă în prima copilărie de către călugări medievali ca Petrarca, Occamus sau Dun Scott. Pentru a duce blasfemia mea până la capăt, voi recunoaște încă odată că Erasmus a avut dreptate și Luther a geșit. Am încheiat comentariul la Marea Luptă.

Gestul ultimului papă nu a fost înțeles de idiocrați. Benedict XVI a caracterizat pontificatul său ca pe un timp în care ”Dumnezeu pare să doarmă”. Este un eufemism. Un mod de a-ți scoate pălăria și a declara cu eleganță clasică ”Sie haben das Spiel gewonnen, meinem Herrn: Gott ist tod.” Cu alte cuvinte, a sosit timpul pentru ultimul om. Spune Zarathustra:

”Nici un păstor, și o turma! Toată lumea vrea același lucru, toată lumea este același om: cine se simte diferit merge de bună voie la casa de nebuni”.

 Sau la mânăstire.

Pentru a fi mai articulat, Benedict XVI și-a întrerupt mandatul pentru a transmite un mesaj: ”Eu sunt ultimul papă”. Ceea ce urmează este repetarea marxist-hegeliană a tragediei ca farsă.

Vale, Magister Petrus Romanus.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Omul rational al secolului XXI

6 martie 2013 de 71 comentarii

“What scares me about this generation is the extent to which ignorance is their armour. If know-nothingness goes on much longer, somebody will yet emerge from a commune having discovered …the wheel.” – Mordecai Richler

 C.W.Mills spunea undeva ca o societate tehnologizata nu e neaparat una rationala si se pare ca secolul nostru dovedeste asta cu varf si indesat. Atesimul analfabet de youtube si incultura crasa a vulgului stau ca proba pentru aceasta asertiune.

Pentru omul “rational” al secolului XXI cunoasterea stiintifica este cumulativa si direct proportionala cu avansul tehnologic, desi refuza cu obstinatie orice discurs obiectivant despre realitate. In acelasi cap (sec) incap idei precum –  conditionarea cultural istorica a individului si manipularea sociala prin “texte” de orice natura, alaturi de un delirant empirism plat in stiintele naturii.

Omul rational al secolului nostru considera antichitatea si evul mediu ca fiind producatorii unei sleahte de prosti (lui Hitchens i-ar mai fi lipsit putin sa spuna ca Augustin nici nu stia sa foloseasca un DVD player), fara sa realizeze ca daca avem de-a face cu vreun progres istoric acesta se datoreaza si acestor prosti. Omul nostru considera canonul biblic o creatie manipulativa a ortodoxiei de secol patru, fara sa aiba niciun fel de cunostinte filologice si fara alte surse decat B. Ehrman, el considera ca erezia a premers doctrina oficiala care a prevalat ulterior  si ca asta s-a intamplat printr-un joc politic meschin.

Pentru omul secolului XXI teologia inseamna evanghlia prosperitatii, Kent Hovind, Jones & Waggoner si alti pigmei deveniti staruri in propriile ghetouri intelectuale, teologia nu inseamna pentru el Origen, Maxim Marturisitrorul, Turretin, Owen, Bavinck, de care, probabil, nici nu a auzit. Omul rational are o aversiune pentru religia organizata si se crede deschizator de drumuri cand o injura pe facebook sau in comment-uri agramate, pentru el biserica nu reprezinta o comunitate in care unii aproximeaza idealul unei noi societati, ci o adunatura de escroci. Asta se intampla mai ales daca ma-sa si ta-su l-au obligat sa se roage sau l-au supus la alte preversiuni religioase din acelasi registru…

 Omul nostru nu intelege metafizica, nici macar la nivel de definitie din DEX, dar pentru el “metafizica a murit” si spune asta pentru ca-i da un aer intelectual. El se naste cu gadget-uri la gat si nu are nicio urma de curiozitate despre cum au aparut, crezand uneori  ca cresc in pom.

 Omul rational se va simti, probabil, jignit de acest editorial, asta daca va intelege mare lucru din el…

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →