Cu leul si vaca la pascut

11 septembrie 2013 de 236 comentarii

La congresul romanilor de la Chicago cineva a provocat o unda de activitate cerebrala in coma colectiva inndusa de Dr. Emil Silvestru si supravegheata de colegii mei. „Daca leul pastea iarba in Eden, atunci exista evolutie”.

Este posibil ca un animl omnivor sa sa se pocaiasca si sa treaca pe vegetale. Exemplu este ursul panda. Nici un biolog evolutionist nu crede insa ca procesul poate avea loc in cateva generatii. E nevoie de milioane de ani.  Cand este vorba insa de procesul invers, de la ierbivor la carnasier, probabilitatea este practic nula chiar si in timp geologic.   Digestia ierbivorului este un proces complex: dentitie specializata, saliva si sucuri gastrice alcaline, stomac urias, intestine lungi, instincte gregare pentru protectie. Genele care controleaza acest proces lucreaza impreuna. Schimbarea ar presupune ca toate aceste gene sa se muteze instantaneu intro noua configuratie: alta dentitie specializata, digestie acida, stomac mic, intestin scurt pentru eliminarea rapida a toxinelor, instincte de vanator, ghiare si colti, etc. Cainele poate supravietuii pe mere padurete. Ierbivorul nu poate supravietuii pe carne.  Asa ca populatia lipsita de hrana nu se adapteaza ci moare.

Un „fratele doctor” povestea intr-un seminar vegan cum au ajuns ierbivorele sa manance carne. Din cauza pacatului a intrat Satana in ele, si au inceput sa se bata si sa se muste pana s-au spurcat la sange. O sora specialista in baile lui Kune a confirmat din experienta: cand pisica ei simte carne sub nari intra Satana in ea.  Pisici posedate. Semnele sfarsitului.

Spune-le ca balena a coborat de pe uscat si rad de tine.  ADN-ul balenei este foarte apropiat de cel al camilei. Balena are pelvis ca orice mamifer terestru. Uneori se nasc balene cu picioare atavice. Avem lantul complet de fosile care leaga cetaceele de stramosul comun terstru. Dar vor rade in hohote. Auzi idiotenie. Ba se suie pestele pe uscat, ba, hop inapoi in apa. Cum isi pierd oamenii mintile cand se cred singuri intelepti.  Ierbivorele pe care le-a intaratat Satana la bataie si s-au spurcat la sange? Asta da. Nu ne-a esplicat fratele doctor la ora muzicala?

Inapoi la conventie. Daca leul a evoluat dintr-un ierbivor misterios in ceea ce se stie ca este, in mai putin de doua mii de ani de la creatiune (de exemplu frescele din Mesopotamia sau Sfinxul egiptean, ca sa trecem sub tacere subiectul dificil al picturilor rupestre cu lei vechi de peste 20. 000 de ani), insemneaza ca credem in evolutie.

Raspunsul fratelui om de stiinta:

„Este microevolutie pentru ca este in interiorul genului.”

„Vi s-a raspuns” conclude fratele pastor. Este acelasi gen, deci nu este evolutie”.

ACELASI GEN? Leul face parte din genul Panthera, familia Felidae, ordinul Carnivora, clasa Mamalia.

Genul Panthera cuprinde tigrul, leopardul si jaguarul. Nu stim de nimic care sa aduca de departe a ierbivor in genul Panthera. Toate speciile sunt masini de ucis perfecte. Toate  au pe Satana cand miros carne si sange.

Dar hai sa mergem o treapta mai jos. N-o fi acelasi gen dar poate este micro-evolutie+,  la nuvelul familiei Felidae. Aici dam de pisica posedata a sorei specialiste in baia Kune. Din cate stim, toate felinele au pe necuratu cand miros carne. Toate sunt supra-specializate in a vana si ucide.

Bun, este microevolutie ++ la nivelul ordinului. ORDINUL CARNIVORA! Fara comentarii.

Atunci hai sa incercam microevolutia+++ la nivelul clasei. Clasa Mamalia. Bingo. Amd dat de stramosul comun al leului si mielului, al mamiferelor carnivore si vegetariene din Gradina Edenului. Sau e Jurassic? Ce conteaza. Problema este ca leul este produs al microevolutiei+++ la nivelul clasei mamiferelor, si ca evolutia este poveste de adormit copii.

Satana este infruntat si umilit pe terenul sau (bilogia). Fratele care se credea intelept isi pune mana la gura si tace  (ma rog, nu este chiar mana lui, dar ce conteaza).  Omul  de stiinta nascut din nou continua sa raspunda cu argumente stiintifice irefutabile la intrebarile fratilor. Suntem martori la microevolutie+++ in interiorul genului homo, familia hominime, ordinul primate, sub-ordinul primate rumegatoare.

Înregistrat sub Editorial

Serile albastre ale anilor ’50

8 septembrie 2013 de 14 comentarii

Tocmai am incheiat lectura monografiei lui Dorin-Liviu Bitvoi despre anii ‘50 “- Asa s-a nascut omul nou”-, primita gratie lui Alexa, si onorata cu autograful autorului. Este o carte pe care am asteptat-o multi ani.

Dincolo de bogatia surselor si rigoarea analizei cartea este un exercitiu de introspectie.  Ceea ce am gasit in primul rand fascinant este paradoxul carnii si sangelui care mostenesc nemurirea. Parul dat pe spate, tunsura Cicero, pantalonii malagambisti, taxatoarea care spune “avansati inainte”, lacrimi proletcultiste la “Zboara Cocorii”, coada la bilete pentru “Contele de Monte Cristo”, porumb fiert si seminte, primirea medaliatilor olimpici de la Roma, margarina, eugenia, dilema sapca/palarie, etc., sunt punctele in care autorul descopera evazivul zeitgeist al decadei care, conform tezei, continua sa ne defineasca. De unde intrebarea daca “omul nou” este reversibil. (Andrzej Wajda se lupta cu aceiasi problema in “Omul de Marmora”, iar Zizek se fotografiaza ostentativ langa tabloul lui Stalin).

Raspunsul scurt este  “nu”. Raspunsul elaborat ar fi “da si nu”. Pentru ca elaborarea cere mai mult spatiu, ma voi multumii in aceasta pagina sa comentez doua referinte ale autorului la realismul socialist. Este vorba despre  “Zoia si Sura”, de  L. Kosmodemianskaia, si “Seri Albastre”, de Costache Anton.

In primul caz, avem situatia paradoxala in care Zoia Kosmodemianskaia este perceputa de o adolescenta ca model de rezistenta anticomunista. Acelasi lucru se poate spune despre Oleg Kosevoi sau Alexei Meresiev, dar Zoia a fost fara indoiala cea mai populara icoana stalinista. Ceea ce ne duce la teza lui Foucault ca aceia care opun rezistenta intr-un context istoric dat, folosesc aceleasi tehnici si actiuni ca cei aflati in exercitiul puterii. Acesta este si motivul pentru care cei care ne-au decatusat au fost absolventi ai scolii de scriitori-tractoristi, ca Marin Preda sau Fanus Neagu, mai mult decat formidabila elita interbelica. Ei ne-au aratat cum sa “intoarcem armele” a doua oara, de data aceasta impotriva sovieticilor, pentru ca ei aveau armele timpului, orcat de barbare si grosolane ne-ar parea noua astazi.

De aici ajungem la alta teza a lui Foucault, mult mai importanta in contextul temei cartii. Subiectul uman este definit de putere, indiferent daca o exercita, se lasa modelata pasiv, sau rezista. Detinutul si tortionarul sunt manifestari extreme ale omului nou. Intre ele se manifesta diferite forme de conformism, revolta, resemnare, lichelism, escapism, eroism, etc. Raspunsuri diferite la presiunea politica produc diferite forme ale omului nou.

Mentiunea romanului “Seri Albastre” este o surpriza binevenita, nu numai ca analiza a realismului socialist, dar, mai ales, pentru ca romanul este o excelenta poveste de dragoste idealist-inocenta intre adolescenti timpurii. De aici, un alt aspect al decadei: “s-a dat drumul la dragoste”. Biologia stalinista a fost definita de dogma lui Miciurin/Lisenko. Proletcultismul a extrapolat la fel de dogmatic eroarea lamarckiana, in convingerea ca natura umana se poate schimba, si ca schimbarea se va transmite generatiilor urmatoare. Ceea ce dovedeste “Seri Albastre”, alaturi de multe alte carti, filme sau muzica, in care viata abunda in ciuda canonului proletcultist, este exprimat in replica neo-darwinista a lui Malcom in Jurassic Park: “Viata va gasi o cale”. Detinutii care vaneaza serpi la peninsula, detinutul intors acasa, sotia care l-a asteptat, femeia care se angajeaza (si probabil se va inscrie la seral), nu de dragul constructiei socialismului, ci pentru a evada din servitutea balcanic-patriarhala, elevul fara origine sanatoasa, explozia de vitalitate vulgara deplansa de generatia interbelica, toate acestea au fost doar caile pe care viata le-a descoperit atunci cand se credea ca a fost definitiv invinsa.

Concluzia? Viata va gasi o cale, dar viata nu se intoarce inapoi. De unde naivitatea restaurationismului pre-1950. Batranul Steinhardt are ultimul cuvant: “Ia spune, ai mancat ceva?”.

 

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , , , ,

Audi alteram partem

6 august 2013 de 139 comentarii

Spune Crassus:

„Scepticismul lui Poli vine din reminiscenta ideii de theos patriarhal, care creaza din afara sistemului prin puterea (literala) cuvantului.”

Nici vorba. Am trecut, pina la ateism, prin toate teismele posibile. N-am gasit niciunul pe care sa-l pot legitima pina la capat. Il invit pe Crassus sa ne descrie theos-ul lui. Ii promit ca pina la urma nu va ramine nimic din el. Adevarata noastra vocatie, a oamenilor, nu este inchinarea, ci deicidul. Si nu pentru ca vreau eu asta, ci pentru ca zeii, oricit de subtili, mor de indata ce ne ies pe gura. Ateismul meu e doar recunoasterea acestui fapt banal.

„O schimbare de mentalitate destul de mare de la Enthousiasmos…”

Nici vorba. In primul rind, pentru ca Enthousiasmos n-a fost o mentalitate. In al doilea rind, abandonasem de mult dumnezeul patriarhal, lucru vizibil chiar si in „Enthousiasmos” – concept pagin al posedarii/inspiratiei divine, devenit la adoptarea in limbile moderne nume al excesului religios, complet secularizat azi (chit ca-l vindeam condimentat cu teologie ioanina). Eram deja tongue in cheek. In al treilea rind, tuturor ne cad dintii de lapte.

„…cred ca putem spune despre Univers in sine ca este un miracol, in totalitatea lui. Frumusetea creatiei consta tocmai in faptul ca nu exista un Homunculus care intervine supranatural, ci prin interactiunea unor sisteme naturale disparate se ajunge la cresterea complexitatii.”

A spune despre univers, „in totalitatea lui”, ca e un miracol e totuna cu a nega posibilitatea miraculosului. Iar impersonalul „se ajunge” scoate in afara discutiei orice notiune teista. Draga Crassus, esti mai aproape de ateismul meu decit de biserica in registrele careia, probabil, inca figurezi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Pentru o lume mai buna

4 august 2013 de 6 comentarii

Atita cerneala a curs in ultima vreme in conflictul dintre realiste si idealiste, incit oceanul s-ar putea intuneca definitiv! De parca ar avea vreo importanta ca, la venirea lui, preamaritul Santa – imbelsugat fie-i sacul! – va fi insotit de opt sau de noua reni! Cu riscul de a ofensa ambele tabere, marturisesc ca eu sint si realista, si idealista!

Da, sintem toate octopode si e numai firesc sa aderam la doctrina traditionala a Santayana („vehiculul lui Santa”, pentru neinitiati). Unde mai pui kilooctetii, cifra octanica si nemuritorul film Octopussy! Dar sint de acord si cu rudolfienele, care acuza vechea ortodoxie de caracatitzomorfism si vad intr-o Santayana cu noua reni o perspectiva mai luminoasa pentru viitorul oceanului – 9 fiind cifra bratului ocult, a transcendentului, a depasirii banalitatii lui opt, a unui stadiu superior al fiintei, a innoirii (care, se stie, vine de la si odata cu „noua”).

N-ar fi mai util sa ne unim toate, realistele lui opt si idealistele lui noua, impotriva noului curent de necredinta, care propovaduieste inexistenta lui Santa – imbelsugat fie-i sacul! – si tagaduieste venirea lui? Doar asa, golind oceanul de scepticism, vom face lumea mai buna si se va implini numarul celor scrise in catastiful aducerii aminte. Caci zis-a Santa – imbelsugat fie-i sacul!: „pina nu veti fi ca niste copilasi cuminti…”

Înregistrat sub Editorial

Taburetul triunic

19 iulie 2013 de 22 comentarii

Am avut astazi o epifanie: unul dintre titlurile populare ale oricarui mesia este „trimisul cerului”. Ati sesizat, nu? TRImisul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi decit TRInitar. Iar cel mai bun scaun are trei picioare – nu se clatina pe suprafete inegale.

Rid cu jumatate de gura insa. In vremurile credintei mele, obisnuiam, in orice discutie despre trinitate, sa atrag atentia asupra faptului ca, in muzica, nu se poate vorbi despre armonie decit odata ce apar trisonurile. Astazi, vad in „trei” doar marca succesului reproducerii sexuate.

Glumesc, tot pe jumatate. Geometria incepe de fapt cu trigonometria. Dupa Dumézil, lumea toata – a omului, a zeilor – e dominata de o „ideologie tripartita” (ma rog, in versiunea indo-europeana). Erau templele si textele antichitatii pline de triplete – de la triada capitolina la doctrina modalista a corpurilor lui Buddha din Marele Vehicul.

Marea problema a acestui gen de „demonstratie stiintifica” este ca nu e nici stiintifica, nici nu demonstreaza nimic. Analogiile ne permit sa „cunoastem” orice fel de obiecte, atit reale, cit si imaginare. In ordine epistemologica, trinitatea crestina nu e cu nimic diferita de monstruoasele spaghete zburatoare.

Iar, daca hiperabundenta modelului ternar in natura ne spune ceva despre zeu, de ce n-am analoga figura divina plecind de la cea mai glorioasa caracteristica a universului – aceea ca ii sintem cu totul indiferenti?

Sa nu uitam totusi: romanul lui Sorescu e TREI dinti din fata, nu doi, da?

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

American freedom: Plato or Hegel?

16 iunie 2013 de 5 comentarii

Ibrian,

Multumesc pentru comentarii. Mai jos este un eseu scris de mine mai demult care prezinta mai clar punctul meu de vedere. Cu scuzele de rigoare adresate pentru folosirea limbii engleze pe site.

 

Beholding the desk used by Thomas Jefferson to draft the Declaration of Independence at the Smithsonian, the bill of sale of one of his girl-slaves being on display next to it, calls to mind Kierkegaard’s definition of paradox as dangerous understanding. The not-so-dangerous common understanding of the American paradox, inspired by Edmund Morgan, who also coin-phrased the ideograph, is that of a logical conflict between the Declaration of Independence and slavery, explained, if not excused, by historical circumstances. I will argue (more dangerously) that the true conflict is that between the revolutionary aims of the Declaration of Independence and the alleged timelessness of its moral axioms, easily turned into an argument for the status quo.

The Declaration is a revolutionary manifesto framed in Platonic language: “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness”. The argument begs the question of “why are these truths self-evident” and the answer is “because they looked self-evident to the Founding Fathers”. Then the question arises “what else looked self-evident to them”? The answer would be: “that the Rights women, children and non-Europeans are not as ‘unalienable’ as those of ‘all men’”.

The revolutionary shows up in the next paragraph: “That whenever any Form of Government becomes destructive of these ends, it is the Right of the People to alter or to abolish it, and to institute new Government”. The hidden core of the American paradox is the tension between perceiving the Founding Fathers as the philosophers of Plato’s Republic, leading by their ability to discern timeless Truth from the shadows of history, and the Founding Fathers as Hegelian heroes, leading in change by their ability to discern the Zeitgeist and seize historical momentum. The broad common ground of liberty and slavery in American history is the tragic result of this ambivalence.

Two examples, one from the civil war, the other from the civil-rights movement, will illuminate the statement above. “Reverend Devereux Jarrati, an Anglican priest, represented the widespread view that slaves… were born to a certain station and role in life by God’s design”1. Devereux’ God was the God of the Declaration of Independence, because he was “the God of nature”2 who gave all men the Right to Life, Liberty and the pursuit of Happiness. Slavery was the natural state of blacks, just as liberty was the natural state of “all men”. It was their own way in the pursuit of happiness.

Moreover, as the “God of nature” was the watchmaker of Newton and Paley, and nature itself was understood as an intricately perfect mechanism, any change in the natural order, slavery included, was harmful to humanity and rebellious toward the Creator.

Lincoln, however, issued the Proclamation of Emancipation with a note at the God of history. “God has decided this question in favor of the slave”3. He did not infer timeless truth from the unchanging ways of nature. His was the argument of the prophets in Israel: God speaks through war. History was to Lincoln what nature had been to Jefferson: the milieu of truth. Yet this time truth was not self-evident unless brought home by canons and blood.

It is noteworthy that Charles Darwin published his findings about the same time. He put an end not only to the concept of timeless nature, but also to that of timeless truth. “Read monkey for preexistence” was his answer to Plato. Lincoln did not probably have time to read the Origins of Species, but he certainly captured the Zeitgeist.

The conflicting views will persist through the civil rights movement, one century later. Reverend Jerry Falwell brought the constitutional separation of Church and State as an argument against the clergy being involved in the civil rights movement4. His entering the political fray in the post Roe era was not a matter of inconsistency. In both cases, Falwell abode by the letter of the Constitution, which he deemed as inerrant and timeless as that of the King James Bible. On the other hand, Martin Luther King, who followed Hegel and Gandhi rather than the Bible, turned to the “God (read the dialectics) of history”5 for new truths and rights, not embedded in the old letter. There was no self-evident truth about voting rights to the Founding Fathers. Moreover, there’s no Platonic truth about minimum wage. Yet King’s universe was no longer the perfect clock of the pre-Darwinian era. He felt compelled to change the world.

The American paradox continues to subsist as a conflict between the promise of unalienable rights, in the Declaration, and things as they are, grounded in a Platonic understanding of rights. Such status quo implies “those political and economic forces that indirectly contribute to inequality”..6 The worst of them is a new inner city culture where being “street smart” or participating in underground economies become surviving adaptations7. A civil right activist, for instance, could raise the issue of police profiling minority teenagers for stopping and frisking. Nevertheless, the true issue is not profiling, but rather a culture of permanent danger and mistrust in authority, shaping the teens into reasonable suspects.

Yet the typical liberal will defend that very culture, and challenge profiling, in a way that is basically not different from the one used by reverend Devereux to defend slavery, when they turn race, culture and tribal identity into “self-evident” rights. History is blind to Platonic absolutes.

1Mecham 124

2ibid. 74

3ibid. 117

4 ibid. 199

5ibid. 203

6Wilson 5

7ibid. 15-23

Works cited

“The Declaration of Independence”. The Charters of Freedom. Apr 10, 2013. Web.

Mechan, John. American Gospel: God, the Founding Fathers and the making of a nation. New York: Random House, 2007. Print.

Mechan, John. American Gospel: God, the Founding Fathers and the making of a nation. New York: Random House, 2007. Print.

Morgan, Edmund. American Slavery, American Freedom. New York: Norton, 1975. Print.

Wilson, William Julius. More than a race: being black and poor in the inner city. New York: Norton, 2010. Print.

Înregistrat sub Editorial

Despre ideile mortilor, numai de bine

15 iunie 2013 de 3 comentarii

In emisiunea legata de starea discursului despre Dumnezeu in cadre americane, Edi ne informeaza, intre altele, ce gandeau Parintii Fondatori despre deism, teism si alte isme, despre rolul discursului religios in sfera sociala si altele asemenea.

Aceste informatii solicita insa un acces cognitiv privilegiat la mintile („capetele”) unor defuncti, de vreme ce Edi nu-i lasa pe acestia sa vorbeasca in numele lor. Edi afirma ca enunturile, cel putin aparent religioase ale unor Parinti, nu sunt de facto religioase. Aceasta religiozitate ar fi de fapt un mit folosit de evanghelismul contemporan (si as adauga eu, promovat si de edituri fundamentaliste si manipulate de marile corporatii,  precum editura OUP).

Altfel, dincolo de afirmatiile lui Edi, ceea ce este in capul cuiva nu poate fi cunoscut cu titlu cert nici in fata unui pahar de bere impartasit cu respectivul si nici studiind exhaustiv sitz-im-leben-ul   unei persoane. Chiar notiunea de „mentalitate” este o idee modern-iluminista care jigneste inutil si ataca ineficient creativitatea indivizilor care ii poate scoate pe acestia din matca veacului lor.

Edi uzeaza de o maniera vicleana de punere a pumnului in gura unor vietuitori ai  generatiilor defuncte, chiar si atunci cand acestia aveau un discurs religios, acesta trebuie inteles ca o spoiala retorica pentru un mesaj social care nu poate fi comunicat pe sleau vulgului.

Hai sa vedem cum am putea aplica acest procedeu in cazul lui Edi. Eu pot spune ca interpretarea mea asupra spuselor lui din ultima vreme este ca el sustine un materialism cvasi-complet in domeniul stiintelor si un marxism, adesea necamuflat, in intelegerea contextelor si evolutiilor sociale. Buuun…Edi poate nega aceasta „lectura” sustinand ca el a spus in contextul cutare ca „……….”. La care eu pot raspunde ca acele afirmatii nu trebuie luate literal pentru ca limbajul ales de Edi era unul folosit pentru un public adventist (sau ex-adventist) si, astfel, acele afirmatii nu pot fi puse defel in contra sustinerilor mele. Sau eu pot spune ca Evanghelia lui Edi este vida din punct de vedere teologic deoarece nu lasa loc unui limbaj despre Dumnezeu. La care el va face apel la Isus intr-un mod care va trezi anumite reflexe religioase, dar care de fapt, poate fi sustinut ca, nu are continut teologic.

Intr-o nota finala – principala remarca a acestui articol nu a avut in vizor tema principala a emisiunii la care am facut referire, si anume daca in America de astazi  se mai vehiculeaza sau mai este nevoie de un discurs religios, sau daca „credinta in credinta”  mai este utila social, ci daca avem sau nu o metoda de a afirma, atat de dogmatic precum Edi, ce gandeau niste oameni de acum doua-trei generatii.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Întâlnire cu Viața

11 iunie 2013 de 28 comentarii

Orice slujitor al amvonului/altarului cu IQ mai sus decât media, (nu foarte mulți), și informat, (foarte puțini), are dileme. Cel cinstit recunoaște că le are. Mântuirea vine atunci când recunoști în dilemele tale dilemele veacului. Atunci ”trebuie sa proorocești din nou”. Atunci, și numai atunci, are loc întâlnirea cu viața, indiferent dacă ești Vasile Voiculescu sau Emil Cioran. Toți ceilalți sunt profeți mincinoși.

Dezamăgirea mea față de Cornel nu are cu nimic de a face cu viața lui personală. Nici nu sunt de acord cu clișeul ieftin „urâm păcatul, dar iubim pe păcăctos”, sau, „cum ai căzut luceafăr…”. Familia lui e problema familiei lui. Punct și de la capăt.

Dezamăgirea mea față de Cornel are de a face cu faptul că a ratat întâlnirea cu viața.  Așteptam de la el să admită că altarul familial nu rezolvă problemele unei familii disfuncționale, că credința nu este un panaceu pentru probleme mentale, că rugăciunea ( și sucul de țelină) nu transformă un primat hipersexual într-un înger beat de agape, că ce mergea la un trib barbar în epoca bronzului nu mai merge la noi.

Cornel putea face ca Levi Matei: să înceteze a fi bișnițar la Speranța TV și să devină apostol. Spre dezamăgirea mea, nu numai că s-a așezat încă odată dincolo de dileme (e păcat/ nu e păcat), și „nu am făcut sex cu cu Monica Lewinsky”, dar și-a mai și lăudat marfa („cred tot ce am spus”).

Termeni ca „viața la superlativ” sau „întâlnire cu viața” au ceva în comun cu pictura kitch a lui Kinkade, – cu saturația de lumină și culori pastel, în care cineva încearcă să se ascundă de umbrele lumii reale, și falsa evadare din modernitate a regionalismului american în scene bucolice (firește, fară mucnitori agricoli mexicani și culturi modificate genetic). Este expresia grafică a non-teologiei born-again, în care Cornel a căutat rezolvare la diemele religiei legaliste în care a crescut și ale veacului.

I-ași recomanda lui Cornel să reia lucrarea lui de doctorat: „Păcatul la Români”, a cărei rezoluție pe scurt ar fi că Ion Creangă ar fi trebuit să rămână popă, sau, mai exact, ar fi trebuit să devină predicator baptist și să scrie povestiri biblice pentru copii, mai degrabă decât Povestea lui Stan Pățitul și Ivan Turbinca. Țăranii traco-români știu ceva despre sex și păcat care nu se admite la Speranța TV.

Ar fi șansa unei „întâlniri cu viața” la „superlativ”.

Înregistrat sub Editorial

Acesti mici Eichmani care ne conduc la cer

27 mai 2013 de 12 comentarii

Alexa se intreaba in ce masura istoria colaborationismului evreu in timpul  celui de-al Treilea Reich ar putea elucida „misterul” colaborationismului pastoral adventist in timpul comunismului. Raspunsul se gaseste in doua caracterizari scurte pe care le face in eseul ei.

Prima: Eichman era „un funcţionar mediocru ce visa să iasă din anonimat”. Aceasta este descrierea pastorului „bun”: mediocru intelectual si moral, fara ideal, obedient fata de autoritate ( eclesiastica sau seculara), meticulos in detalii irelevante, autoritar la locul lui in lantul de comanda, dar totodata narcisist, egomaniac, carierist. Un mic Eichman, predicator al „solutiei finale” (aka seminarii de profetie), autor de mini-holocausturi purificatoare (comitete/adminstrative). Imi permit totusi sa nu fiu de acord cu prohibitia asupra  psihanalizei. Micul Eichman nu poate fi inteles daca se ignora fantezia salii de dusuri, momentul suprem, cand va contempla de pe zidul cetatii de aur surorile recalcitrante la reforma in imbracaminte, skinni-dipping sub dusul de foc si pucioasa.

A doua:

“Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales… Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.)… În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!.

Imi permit  sa nu fiu de acord cu Hannah Arendt: porunca „vei ucide” nu este in conflict cu morala bazata pe miracole si autoritate absoluta a tribului de sclavi. Isi mai aminteste cineva de ce a fost lepadat Saul? Acelasi lucru se poate spune despre „solutia finala”. Daca veti intreba pe pastorul dv. de ce au fost macelariti cananitii cu copii cu tot, va va raspunde ca ereditatea lor era atat de compromisa incat genocidul devenea un act de igiena sociala. Suna familiar? Daca nu v-am convins,  comparati Ezra 9 cu Legile din Nuremberg.

Nu vreau sa comit pacatul intelectual de a interpreta Vechiul Testament inafara contextului istoric. Las aceasta pe seama micilor Eichmani, care sunt de regula si adeptii inspiratiei verbale. Problema apare atunci cand, in lumea moderna, nivelul moral este pastrat la nivelul primitiv al sclavului din epoca timpurie a fierului, si abstractia etica este inlocuita cu senzatiile tari. In opinia mea, atat nazistii cat si colaborationistii evrei s-au inteles atat de bine pentru ca au reprezentat aceiasi regresie deliberata de la modernitatea „decadenta” la morala fara dileme a sclavului. Vanzarea fratilor se face cu usurinta in absenta unei constiinte morale in adevaratul sens. Mult trambitata dilema a evreului din dulap, cu rezolutia stupida a agentului Gestapo care crede ca glumesti, este radiografia perfecta a pastorului colaborationist. Fiti siguri ca nu a mintit si nu a facut rapoarte in zi de Sabat. Mai mult, a facut chiar si lucrare misionara cu agentul de legatura. Si, nu in ultimul rand, a incredintat pe cei turnati in grija Domnului.

Este inca un mister pentru mine motivul pentru care o miscare cu radacini adanci in Secolul Ratiunii si Iluminismul anglo-american, o miscare intemeiata de ganditori independenti, s-a intors la morala non-etica a Pentateucului.  Conflictul „moral” cu valorile moderne si ghettoizarea devin inevitabile. Rabinii conservatori au salutat Legile din Nuremberg ca pe o providentiala si salvatoare separare a poporului ales de cultura pagana a Germaniei. De aici pana la lagarul de concentrare mai este doar un pas. Nu este surprinzator ca listele lor au vizat in primul rand pe epikuros – evreii asimilati cultural. La fel cum liber-cugetatorul adventist a fost strivit intre doua sisteme totalitare – care puteau colabora impotriva dusmanului comun: omul-care-gandeste-cu-mintea-lui.

Inchei cu un fragment dintr-o poezie despre Holocaust a lui Paul Celan:

Moartea-i un maestru din tara Germana/… El ne striga:/Sapati o gaura in cer/Acolo patul nu-i stramt.

Acesti Eichmani care ne poruncesc sa sapam si sa ne ingropam tot mai adanc pentru a ajunge la cer.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”

24 mai 2013 de 2 comentarii

Mai jos citiţi articolul care a apărut aseară în revista online Cafe Gradiva, publicaţie dragă mie în care deţin o rubrică săptămânală, articol ce face referire la un film mult aşteptat care intră de azi în cinematografele din România şi pe care îl foarte recomand – Hannah Arendt regizat de Margarethe von Trotta. Recomand şi cartea care a stat la baza filmului, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului scrisă de Hannah Arendt, carte care, în ceea ce mă priveşte, m-a influenţat mult şi m-a învăţat cum să gândesc un eveniment cum e cel referitor la genocidul evreilor. Deasemenea, lectura acestei cărţi m-a făcut să înţeleg contribuţia esenţială pe care au avut-o liderii evrei în masacrarea propriului popor. M-a făcut să înţeleg cum se răsfrâng implicaţiile unui regim totalitarist asupra personalităţii oamenilor. Şi, chiar mai mult, m-a făcut doritoare să aflu informaţii veridice asupra unui aspect dificil şi ascuns din istoria AZS din România: colaborarea liderilor azs cu Securitatea. Iată reflecţiile mele asupra filmului şi cărţii:

„Legea Celor Zece Porunci dată lui Moise pe Muntele Sinai şi ale cărei percepte sunt păstrate cu sfinţenie până astăzi poate fi considerată un îndreptar de moralitate adresat unui popor evreu abia ieşit din robia egipteană, idolatru şi căutător de senzaţii tari, senzaţii şi miracole de care divinitatea nu făcuse rabat în relaţia cu poporul ales.

Această Lege avea meritul de a distinge binele de rău, răul fiind semnalat, întotdeauna, printr-o negaţie (Să nu ucizi!, Să nu furi! etc.). Şi cum bine se ştie că, încă de la apariţia păcatului originar, orice imperativ care începe cu „să nu” tinde să fie încălcat tocmai din cauza ispitei de a fi încălcat, răul a ajuns să fie definit printr-o caracteristică indubitabilă – ispita.

În guvernarea celui de-al Treilea Reich, răul, explică Hannah Arendt, şi-a pierdut calitatea prin care majoritatea oamenilor îl recunosc, aceea a ispitei. Dacă într-o ţară civilizată legea ţine cont de conştiinţa fiecărui cetăţean al cărei glas se presupune că îndeamnă la Să nu ucizi!, legea teritoriilor peste care Hitler stăpânea cerea ca glasul conştiinţei să îi spună fiecăruia Vei ucide!. Probabil că în perioada amintită, mulţi dintre germani şi nazişti, dacă nu chiar majoritatea lor, fuseseră tentaţi să nu ucidă, să nu permită ca vecinii lor evrei să fie masacraţi, să nu ajungă să-i trimită la pieire, mai mult sau mai puţin conştienţi de acest fapt, doar pentru nişte beneficii temporare, însă, conform aprecierilor lui Arendt,

Dumnezeu ştie cum, ei reuşiseră să reziste tentaţiei. Citește mai mult din acest articol

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →