Noe: blood and sand (și tyrannosaurus)

21 iunie 2017 de Lasă un comentariu

P Z Mayers a vizitat de curând arca lui Noe în parcul Ark Encounter din Kentuky. Creierul (în lipsa altui termen) din spatele proiectului este Ken Ham, președintele organizației Answers in Genesis, principala sursă a argumentelor ”științifice” ”irefutabuile” împotriva evoluției în care pastorul dumneavoastră este probabil expert.

Iată concluzia lui:

Impresie generală: este chiar mai plictisitor decât „Muzeul” creației și are și mai puțin conținut, toate într-un spațiu mult mai mare și monotonie de lemn. Nu există aici nici un apel durabil, cu excepția unuia singur: este o mare defulare (N.B. Folosesc aici un eufemism pentru a traduce ”wank” în română) pentru religiozitatea dumneavoastră, cu afirmații constante că viziunea dumeavoastră rudimentară, înapoiată, a istoriei lumii, este adevărată, pentru că așa spun ei. Dacă sunteți lipsiți de religiozitate, așa cum sunt eu, este un spațiu mort fără nimic suficient de inteligent să provoace măcar o reacție intelectuală.

Voi spicui doar trei aspecte din ”experiența întâlnirii” biologului american cu ”adevărata știință” a originilor.

  1. Numărul vizitatorilor este mai mare decât la orice muzeu de știință din US. Asta – spun eu – nu ar fi o problemă dacă acești evanghelici infantili nu ar avea privilegiile adulților la urna de vot și în comitetele de educație locale. ”Proști da’ mulți” ar spune Lăpușneanu-Vodă.

  2. Genetica în versiune YEC. Spune Mayer:

Dintr-o dată s-a aprins scânteia unei discuții despre genetică, care mi-a aprins speranțele pentru moment și le-a stins la fel de repede.

”Scânteia” despre care vorbește Mayer se naște din teza că Noe ar fi avut nevoie să aducă doar 34,000 de ”soiuri” biblice în arcă pentru a salva cele 6,5 milioane specii terestre existente, fără să mai vorbim de cele dispărute.

Exemplul oferit de Ken Ham este soiul/familia Canidae. Atunci când singura perechea de reprezentanți ai câinelui (sic) a ieșit de pe arcă, a supraviețuit într-un mediu nou și s-a diversificat rapid în toate speciile existente sau dispărute de câini, lupi, vulpi, șacali, dingo, pentru că Dumnezeu le-a dăruit ”adaptabilitate”. ”Înțelegeți? Dumnezeu le-a dat un dar nespecificat care a permis ca speciația să aibă loc” zâmbește Mayer și trece mai departe.

Noi vom zăbovi puțin. Darul divin al adaptabilității ar consta în faptul că cei doi ”câini” (care implicit trebuie să fi transportat prototipurile originare de căpușe, păduchi, purici, viermi intestinali, și virusul de rabie, salvate prin har), conțineau tot materialul genetic al canidelor, așa cum Sem, Ham, și Iafet, împreună cu soțiile lor, conțineau materialul genetic al omenirii post-deluviene în toată diversitatea ei, pentru că, spun experții YEC, informația nu poate evolua natural.

Răzbunarea lui Darwin în biblebelt

Dacă un astfel de dar ar exista, nu am avea nevoie de vaccinuri.

Nu am considera că tigrii sunt o specie amenințată, pentru că există încă 3 mii specimene libere și încă 5-7 mii în captivitate, de câteva mii de ori mai mulți decât numărul salvat de Noe.

De fapt, ceea ce amenință specia nu este atât numărul de specimene în sine cât reducere diversității genetice. Dacă ar mai exista o singură pereche am fi siguri că va dispare în câteva generații orice am face, din cauza acumulării de mutații defavorabile în populația prea înrudită. Dacă teza YEC ar fi adevărată, o singură pereche de pisici ar putea da naștere, prin adaptare la medii diverse, în câteva secole, la tigri, leoparzi, râși, etc.

Nu este de mirare că publicul care vizitează arca lui Ken Ham reprezintă și baza principală a mișcării anti-vaccin și a opoziției față de protecția speciilor amenințate. De fapt, mulți dintre ei manifestă semnele degenerării datorită efectelor combinate ale incestului de biblebelt, sedentarismului și alimentației tip junk-food. Răzbunarea lui Darwin.

Nikolai Vavilov, pioner al geneticii, a murit în gulag pentru concepțiile lui neo-darwiniste, încerând să salveze mediul și agricultura sovietică. Știința modernă ar avea aciași soartă dacă teo-conservatorii ar venii la putere.

Este interesant de remarcat aici faptul că dezastrul ecologic-agrar din URSS în perioada lui Trofim Lâsenco s-a datorat unei concepții identice. Lâsenco i-a promis lui Stalin că va cultiva grâu în Siberia și portocali în Ucraina, plecând de la principiul adaptabilității așa cum îl văd și creaționiștii.

Neo-darwinismul era considerat știință burgheză. ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze” a declarat Lâsenco, stârnind aplauzele lui Stalin.

Trofim Lâsenco, arhitectul dezastrului ecologic-agrar din timpul lui Stalin: ”Zigotul nu e prost să se reproducă după legile burgheze (neo-darwiniene)”. Concepția lui despre ”adaptabilitate” era similară cu YEC.

Nicolai Vavilov, pioner al geneticii, a încercat să salveze colhozurile de foamete și natura de dezastru, explicându-le sovieticilor că adaptarea se face pe baza selecției dintr-o diversitate genetică dată. Vavilov a sfârșit-o în gulag. Într-o distopie deja imaginabilă, Mayer ar ajunge în gulagul teo-conservator, în timp ce Ken Ham ar răspunde de știință și educație la Casa Albă.

3.Aspectul senzațional al expoziției este diorama gladiatorilor și dansul semi-nud al ficelor oamenilor care i-au sedus pe fii lui Dumnezeu. Mayer remarcă coada imensă a fiilor lui Dumnezeu de astăzi la cea din urmă și celularele fotografiind dansul păgân din unghiuri speciale.

Se pare că ante-deluvienii se distrau aruncându-i pe credincioși la dinozauri și privind la meciuri de gladiatori uriași luptând între ei sau împotriva dinozaurilor. De fapt, conform unei noi cărți creaționiste, chiar și Noe a luptat împotriva unui tyrannosaurus în Colosseum. Nu scrie în Biblie dar aici vorbește știința.

Înregistrat sub Editorial, Video Tagged with , , ,

Crucificare

19 iunie 2017 de 6 comentarii

Scriam acum trei ani si jumatate ca “nici tapului din Daniel nu i-a fost dat sa-i impunga pe sfinti mai mult de trei ani si jumatate”. Da’ cum Apocalipsa promite vindecarea ranilor de moarte, baby, I’m back! Si fiara mai fioroasa n-ati vazut voi de cind v-a facut mama.

Sa reincepem deci cu un raport nervos de lectura. A ajuns si la mine, in sfirsit, Solenoidul lui Cartarescu. Caramida asta de carte nu e decit o fastidioasa si, in cele din urma, esuata refutare a constatarii banale ca situatia este fara iesire. Mesia coboara degeaba printre ai lui. Alta scapare din poveste decit arderea prefacuta a manuscrisului nu este. Oricit cauti evadarea, nu ti se da altceva mai bun decit o harta care contine planeta, tara, orasul, cartierul, apartamentul, camera in care studiezi harta care contine planeta, tara, orasul… Simmias are dreptate, in pofida lui Socrate. “Toti sintem un zimbet al vidului si-al noptii.”

Tind sa dau crezare mitologiei fabricarii si publicarii volumului astuia inutil. Solenoidul e o sclifoseala autista, o plonjare obsesiva in semidoctism (vezi spiritualizarea ignara a geometriei) pavoazat cu referinte livresti, si nombrilism (chiar literal) garnisit cu artificii de scriitura postmoderna. Partea realista, documentara a cartii e singura care suscita un vag, nesustinut interes. Partea fantasta e ca o profetie venita prea tirziu – faptul ca falsul, gemelarul Cartarescu scrie in deceniul ’80 nu diminueaza citusi de putin caracterul derivat si perimat, mai ales dupa cinematografia ultimelor doua decenii, al imaginarului lui cosmaresc.

Mai rau, textul e contaminat de timpenii care ar fi trebuit atent excizate de ochiul exigent al unui redactor serios. Anacronisme precum “lucrurile nu erau chiar atit de glamoroase”, barbarisme precum recurentul “inconcevabil”, “prezbiter” in loc de “prezbit”, “cuseta” in loc de “dulap”, simandicoase “lune” in loc de “luni” n-au ce cauta in carte. Atunci cind vorbeste despre lateralizarea functiilor cerebrale, Cartarescu confunda emisferele intre ele (poate pentru ca naratorul lui e, vai doamne!, inchis in oglinda?). Iar cind il chinuie stilul, isi da incapatinat cu stingul in dreptul: “asa cum desfaci sutele (more like “zecile”) de petale ale trandafirului ca sa gasesti in centrul sau inmiresmat (petalele contin de fapt compusii olfactivi specifici) organitele (diminutivul asta e specializat, numind exclusiv structuri intracelulare) fragede ale unei sexualitati androgine”.

Daca ar fi sa rezum cartea intr-o propozitie, ar fi de ajuns s-o cititi pe aceasta, in locul celor peste 800 de pagini ale lui Cartarescu (incluzind cele 12 – da, musai 12 – umplute cu un singur cuvint): sarcopt oliv levitind mandelbrotian deasupra unui madrepor de creode de ambra peristaltica, in hipogeul clorotic, hialin. In rest, merita doar sa insist ca asertiuni precum “dimensiunea in plus e perspectiva necesara ce aduce deplina cunoastere” sint aberatii patente (dimensiunea in plus nu face decit sa reclame nevoia unei extra dimensiuni pentru a ajunge la deplina cunoastere, fapt recunoscut de altfel in imaginea progresiei soresciene a zeului care e continut de un zeu mereu mai mare); si sa conced ca, daca e vreo sintagma memorabila in carte, e printre ele “adictia disperata a dumnezeirii”.

PS Daca aveti chef sa cititi ceva bun, tolaniti pe-o plaja, incercati mai degraba Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia (Andrei Cornea), Sarbatoarea corturilor (Ioan T. Morar) sau Spovedania unui preot ateu (Ion Aion).

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Caesareum

14 iunie 2017 de 2 comentarii


Există biserică de stat în US? De drept: nu. De fapt: da și nu.

Când spun da, nu mă refer la acel pseudo-iredentism al spațiului public pe care îl revendică unele cercuri evanghelice-conservatoare, uitând că într-o națiune născută din Revoluție nu poate exista o Restaurație. Ce-i drept, așa cum remarca Fenimore Cooper, autorul care a plăsmuit icoana ultimului mohican (și, implicit, a primului american), în America, politicienii spun publicului minciunile și lingușelile pe care vrea să le audă, așa cum în Lumea Veche le adresau regilor. Noțiunea că Statele Unite ar fi fost întemeiate ca o națiune creștină face parte din această categorie. Idea are sens numai într-o istorie bazată pe Plăcile lui Nefi.

Există un alt sens, mult mai ambigu și, paradoxal, mai aproape de ceea ce în America este definit de două ori impropriu ca liberal și de stânga, în care Statele Unite au o religie de stat. Este vorba despre sensul în care Bernie Sanders a aplicat testul religios la audierea lui Russell Vought pentru confirmarea în funcția de director deputat al birolului pentru administrarea bugetului federal.

După Sanders, Vought nu este calificat pentru funcția publică din cauza credinței că oricine nu l-a primit pe Isus (ca locuțiune pentru substantivul ”evanghelic”) va ajunge în iad. Senatorul democrat l-a acuzat pe Russel Vought de o crimă de gândire, care, ca orice crimă de gândire, se definește printr-o ultra-polisemie fără conținut (Orwell): Islamofobie.

Cum spune Pavel:

Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!

Franklin Graham s-a grăbit să îl denunțe pe Sanders pentru încălcarea Articolului VII din Constituție, care stipulează “no religious test shall ever be required as a qualification to any office or public trust under the United States.” Că Graham însuși a lucrat toată viața împotriva respectivului paragraf este altă poveste. De data asta are dreptate.

Adepții lui Sanders s-au grăbit să îl apere, susținând că undeva trebuie trasă o linie împotriva bigotismului religios. Linia a fost deja trasă de părinții fondatori. Sanders doar a încălcat-o, și nu este prima dată.

În Iunie 1988, ACLU a deschis acțiune împotriva lui Sanders, pentru autorizarea unui monument religios (menorah) la City Hall. Un an mai târziu, un judecător de district a decis în favoarea păstrării monumentului, dar, peste încă un an, the Second Court of Appeals a declarat că monumentul violează the Establishment Clause.

The Establishment Clause este parte din Primul Amendament și interzice guvernului să stabilească o religie sau să favorizeze o religie în relație cu altele.

N.B. Un exemplu relevant pentru unii dintre noi este Estate of Thornton v. Caldor, 472 U.S. 703 (1985). Diverse grupuri religioase au petiționat legislatura să adopte o lege care să protejeze dreptul lor de a respecta Sabatul, fără teama de a avea repercusiuni la locul de muncă. Grupurile făceau parte din religii diverse, din care unele respectau Sabatul de sâmbătă, iar altele Sabatul de duminică. Curtea a decis că, deoarece o astfel de lege ar cere statului să decidă care activități religioase constituie respectarea sabatului și care nu, promovarea ei intră în conflict cu al treilea punct al al testului Lemon,care interzice implicarea excesivă a guvernului în probleme religioase.

Pe scurt: unde nu există guvern creștin nu există nici legi sabatariene/duminicale. Unde există, sabia puterii, care îi proteșează pe credincioși de lumea seculară, este în același timp și sabia lui Damocles atârnând deasupra capului lor.

Obiecția lui Sanders împotriva lui Vought implică premisa nerostită că guvernul american a stabilit o religie de stat și că această religie este favorizată în relație cu celelalte. Bernie a considerat doar că a sosit momentul ca acest secret politic să fie făcut public în contextul confuziei studiate din ultimele luni în care a fost aruncat americanul de rând.

Această religie publică a fost stabilită pe data de 5 Februarie 1953, când președintele Eisenhower s-a adresat primului Mic Dejun Național de Rugăciune. MDNR a devenit de atunci un eveniment anual pe agenda președintelui. Este organizat de Fundația Fellowship, un grup creștin conservator, dar este „găzduit” de membrii Congresului, făcându-l potențial o activitate religioasă sponsorizată de guvern, încălcând clauza de stabilire (formal, depinde dacă este sponsorizată oficial de unii membri sau de Congres ca organism). MDNR face parte dintr-un efort național de promovare a religiei, care include adăugarea cuvintelor „One Nation under God” la jurământul de loialitate față de steag, începând din 14 iunie 1954.

ONUG este o lozincă inclusivistă și ecumenică. Spectacolul religios la inaugurarea președintelui este un bun exemplu. Idea este că, în America, toți ne inchinăm aceluiași dumnezeu, indiferent de religie. Imaginea concretă a acestui dumnezeu abstract este Președintele ales de națiunea-sub-dumnezeu.

Erezia lui Vought constă în faptul că refuză să admită că musulmanii, evreii, și creștinii evanghelici se închină aceluiași dumnezeu și au parte egală la mântuire. Vought se află aici în poziția evreilor și creștinilor față de cultul imperial în secolul III.

Pentru a înțelege aceasta, să ne dezbarăm mai întâi de poveștile pe care le-am învățat despre cultul roman. În secolul III, din religiile păgâne mai rămăsese doar numele. Cultul public era de fapt o colecție de religii monoteiste. În Cezareumul severinilor coexistatu busturile lui Orfeu,Pythagora, și Plato, alături de cele ale lui Avraam, Moise, și Isus. Totul se învârtea, fireșete, în jurul Cezarului, nu ca obiect de cult (Cezarul putea fi divinizat doar după moarte) ci ca Pontifex Maximus, simbolul unității spirituale a Imperiului.

Creștinii nu erau acuzați că refuză să se închine la idoli păgâni, sau că refuză să ardă tămâie pentru Cezar (o exagerare dacă nu o legendă), ci pentru exclusivismul lor. În opinia apologeților romani, ei nu aveau motiv să se izoleze pentru că religia publică era în cele din urmă monoteistă.

Cultul public american este în principu același lucru, cu Președintele acționând ca Pontifex Maximus. Însă frustrarea evanghelicilor este neîndreptățită. Au călcat pe propria greblă. Evanghelicii au incercat să eludeze testul Lemon, ascunzând stabilirea propriei religii în șarada ecumenică. Nimeni nu putea să anticipeze în 1953 multiculturalismul, flexându-și mușchii politici în religia americană.

Lecția de istorie nu s-a încheiat. Dioclețian a înlocuit ecumenismul imperial cu henotesimul lui Mitra, și apoi Constantin a operat sinteza între Mitra și Isus. Următorul mileniu și jumătate va fi dominat de creștinismul politic al lui Constantin.

Creștinismul este astăzi o forță politică epuizată. Direcția în care poate evolua Cezareumul prezidențial este cea a unui Califat ecumenic-liberal-monoteist care să își găsească modelul medieval în Cordoba mai degrabă decât în Roma. Evanghelicii americani ar face mai bine să se întoarcă la Constituție și la Protestantism. Liberalii pe nedrept numiți astfel și stânga coruptă de oligarhi ar trebuii să se întoarcă la individualismul trădat, la domnia rațiunii denunțată ca imperialism apusean, și la secularism.

Altfel nu vor mai răsării zorile în poporul acesta.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Materialismul evanghelic

9 iunie 2017 de 13 comentarii

Înregistrat sub Editorial Tagged with ,

Cele două minute de ură după atacul din Londra

7 iunie 2017 de 19 comentarii

1984 - 2 minute de ură
Sadiq Khan a oficiat cele două minute de ură denunțând atacul ca pe ”un act de lașitate împotriva londonezilor inocenți”. Londonezii sunt chemați să participe la ritualul urei față de ură și să incanteze după politicieni și pundiți ”nu ne vom lăsa învinși de frică”.

Cele două minute de ură sunt ritualul public de spălare la creier în 1984. Emmanuel Goldstein, inamicul statului, inventat de partidul interior, apare pe ecran adresându-se publicului care îl întâmpină cu furie frenetică. Pe măsură ce discursul lui progresează acoperit de strigăte, chipul lui Goldstein se transformă într-o oaie (”lașitatea” menționată de Khan) și se suprapune cu imaginea soldaților inamici trăgând spre sală (teroare în montaj media). În final, chipul salvator al lui Big Brother apare pe ecran. Încă o dată, George Orwell nu ne dezamăgește ca profet. Sadiq Khan ne asigură că ”londonezii nu au de ce să se teamă” (pentru că ”Big Brother is watching you”).

Scrie Orwell în 1984:

Și totuși, furia pe care o simțeai era o emoție abstractă, nedirecționată, care putea fi schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină.

Ritualul a devenit la fel de banal ca terorismul islamic. După atacul de la Palatul Westminster, David Cameron a declarat:

Khalid Masood a fost un criminal fără inimă (callous). Punct.

Neil Basu, comisar adjunct al poliției metropolitane și coordonator național al departamentului de antiterorism a declarat că ”motivile lui Khalid Masood nu pot fi înțelese”.

Trebuie să acceptăm cu toții că există o posibilitate să nu înțelegem niciodată de ce a făcut el acest lucru. Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Politicieni și pundiți ne spun că terorismul islamic este ceva abstract și misterios care trebuie exorcizat prin incantații verbale mai degrabă decât explicat teologic/ideologic. Ritualul urii ca ”emoție abstractă, nedirecționată” și substituirea luptei de idei cu vorbe de newspeak ca ”axa răului”, ”războiul împotriva terorii”, ”extremist”, ”insurecționist”, ”rebel”, ”ură”, ”iubire”, ”vindecare”, face imposibilă angajarea ideologică a adversarului. Lozinca sterilă COEXIST maschează interzicerea criticii religiei, ca atare a oricărei critici.

Avantajul pentru politician este că această ură abstractă poate fi ”schimbată de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de benzină”, de la un dictator incomod în Orientul Mijlociu la rivalul politic/cultural de acasă.

Așa cum am spus, Orwell nu dezamăgește ca profet. Propaganda secolului XX a constat în ideologizarea binelui și răului. Dușmanul ideologic devenea răul absolut. Orice încercare de dialog apărea ca un compromis moral. Reagan a fost ultimul exponent al acestui tip de ideologie înainte de a schimba macazul spre binele comun și frustrarea conservatorilor. Secolul XXI a inversat paradigma. Răul este desideologizat. Acum orice încercare de a asocia răul cu o anumită teologie sau cultură devine crimă împotriva omenirii. Răul trebuie asociat cu puteri misterioase asemenea diavolului și demonilor care îl posedă în mod inexplicabil pe teroristul islamic și împotriva cărora toate religiile și regimurile politice din afara ”axei răului” luptă împreună.

Cu tot respectul pentru domnul Neil Basu, dar putem înțelege motivele lui Khalid, măcar pentru faptul că avem destui ca el în ograda proprie. Uitați-vă doar la fotografia ficei lui. Omul a vrut să poruncească casei lui, la fel ca Avraam/Ibrahim, să urmeze căile domnului, dar l-a împiedicat democrația liberală (Westminster este mama parlamentelor). Îmi amintesc eu greșit, sau creștini pravoslavnici și neoprotestanți s-au unit nu de mult pentru o cauză asemănătoare? Procentul de creștini care resping democrația seculară este probabil egal cu cel al musulmanilor care vor să trăiască sub Șaria. Difernța este că creștinismul a fost domesticit de rațiune și că secularismul i-a smuls dinții politici. Niște dinți care cresc iarăși ca părul lui Samson.

În mod ironic, desideologizarea conflictului și reducerea lui la emoții primare coboară Apusul la nivelul terorii islamice. Este posibil ca un istoric să se întrebe într-o zi ca poetul ”ce-a dorit acel Apus?”. La fel ca concluzia lui Neil Basu în cazul lui Khamid, răspunsul va fi că motivele Apusului nu pot fi înțelese și va spune:

Această înțelegere a murit probabil împreună cu el.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Iertarea crestina in stil adventist

3 iunie 2017 de 19 comentarii

_96323258_pa-5897010

Adventistii pun ”bine” in practica: orice vi se va ierta in afara de hula impotriva Duhului Sfant.

Homolka, o criminala in serie alaturi de fostul partener Bernardo, a iesit din inchisoare dupa ce a participat la violul si uciderea a trei adolescente printre care si sora ei. Dupa ce a iesit in libertate, s-a casatorit cu fratele avocatului ei si acum au 3 copii.

Se pare ca copii ei merg la o scoala adventista din Canada unde Homolka a participat ca voluntara.

”CityNews reported this week that she had been helping supervise kindergarten students at Greaves Adventist Academy.”

Dupa ce parintii au inceput sa protesteze, lucru foarte normal si de asteptat:

”The Seventh-day Adventist Church, which runs the Montreal school, announced on Thursday it had changed its policy on volunteers to exclude anyone with a criminal record.

„We have heard and listened to the concerns of parents and members of the community uncomfortable with recent reports in the media,” the church said in a statement.

Earlier in the week, a spokesman for the church said they had been aware of Homolka’s crimes.”

Asadar, nu numai ca au stiut de la bun inceput cine este Homolka, dar nici macar nu aveau un regulament pentru a interzice ca astfel de persoane sa poata fii voluntare chiar si in conditii speciale (voluntariat sporadic si niciodata singure cu copii).

Aici nu este vorba de iertare ci de prostie, naivitate si o conceptie foarte gresita despre pacat. Homolka nu a fost posedata de vreun demon, nu a cazut in ghiarele pacatului, etc., ci arata clare trasaturi de psihopatie pentru care nu exista remediu. Sa lasi ca o astfel de persoana sa fie in preajma copiilor, chiar si acompaniata, este de neiertat.

Adventistii deci, isi deschid bratele spre psihopati, dar le inchid pentru cei care nu gandesc la fel ca ei.

Înregistrat sub Editorial

Ecclesia semper reformanda est

3 iunie 2017 de 6 comentarii

Cei peste 80.000 de participanți, mai mult de jumătate tineri, au salutat cu entuziasm prezența președintelui Obama la convenția evanghlică. Discursul lui a fost întrerupt de aplauze. După încheiere, tinerii au pus întrebări: ce facem cu privire la distrugerea mediului, creșterea inegalității, refugiații din Siria, războiul din Orientul Mijlociu, erodarea libertăților, etc.

Fake news? Nu tocmai. Numai că nu este vorba despre o convenție evanghlică în Nashvillle, ci despre aniversarea a 500 ani de la Tezele lui Luther și proiecția pentru următorii 500 ani de Protestantism, în Berlin și Wittenberg. Ecclesia semper reformanda est. Protestantismul este viu în Germania seculară. Nu se poate spune același lucru în America hiper-religioasă. Nici la clonii ei neoprotesatanți din România.

Poți aduna 120.000 de protestatori (a nu se confunda cu protestanți) născuți-din-nou la un marș împotriva avortului sau a căsătoriilor hmosexuale în America. Poți aduna numărul egal și mai mult la un protest pentru drepturile unei familii penticostale de a-și bate copii în România. Nu-i vei aduna niciodată pentru soarta unei femei bătute de soțul alcolic din Vaslui. Ce-i rău cu evanghelicii americani? Ce-i rău cu pocăiții din România?

Sloganul Convenției Evanghelice Germane din  Mai 2017 este „Du siehst mich” (1. Mose 16,13), ”Tu mă vezi” (Gen 16, 13). Pentru cei care locuiesc în Chicago, este posterul din stațiile de transport public: ”See me”. Sunt cuvintele unei mame fugind cu un copil în brațe prin deșert.

Răspunsul evanghelicilor germani (ăștia sunt atinși de scepticism): ”Nu știu dacă Dumnezeu te vede dar eu e văd”.

Răspunsul evanghelicilor americani (ei nu se îndoiesc căci au lepădat ”știința pe nedrept numită astfel”): F-U.

Vreau să vă asigur că nu sunt fanul lui Obama și că nu sunt naiv cu privire la imigrația islamică. Dar chiar dacă mi-am pierdut osul de ros în biserica rămășițelor teologice, încă nu mi-am călcat jurământul față de Galilean. Ce naiba are Isus în comun cu xenofobia și darvinismul social?

Vă voi lăsa pe voi să dezbateți aspectul politic. Pe mine mă atrage sloganul: ”următorii 500 de ani de Protestantism”. Avem de lucru.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

”Izgonește-o pe roabă” – limbajul vălului la Riad și la Vatican

26 mai 2017 de 4 comentarii

”Aceiași Mărie, altă pălărie” – spune românul. Nu tocmai. Simbolurile vorbesc pentru cei care au urechi să audă. John Kenedy a fost primul președinte american care a apărut cu capul descoperit în public. În același timp, nomenklatura sovietică a început să înlocuiască șapca proletară cu pălăria. În Vest începe revoluția culturală a anilor ‘60. În Est, nomenklatura începe să își afișeze deschis privilegiile de burghezie roșie. Lenin e mort. Trăiască Saul Alinsky.

Jocul vălului executat de primele doamne între Riad și Roma este la fel de important ca jocul pălăriei între Washington și Moscova în urmă cu o jumătate de secol.

Singura regină în istorie care nu și-a acoperit capul la Vatican este soția lui Zuckerberg. Mark vine din viitor. Acum, întrebarea este: de ce nu și-au acoperit capul regina mamă și fică în Riad dar l-au acoperit la Vatican? Mai ales că Francis I nu pare baticist. Același lucru nu ar putea fi spus despre saudiți.

Răspunsul scurt ar fi diferența între văl ca simbol al teocrației și văl ca simbol al paradoxului democrației apusene: libertatea de a nu fi liber.

Iluminismul a rezolvat acest paradox împărțind socitatea într-un spațiu public al rațiunii și spațiul privat al familiei și religiei. Nu poți impune simbolurile religioase în spațiul public dar poți alege să renunți la această libertate în biserică. Din acest punct de vedere prima și a doua doamnă au jucat bine politica vălului. Au spus nu spațiului public al religiei și au spus da spațiului privat al religiei.

O să trecem peste faptul că Vaticanul este la fel de puțin spațiu privat ca și Riadul. Vom ignora de asemenea nemulțumirile din sfera multiculturalismului și corectitudinii politice. Să fim radicali, adică să mergem la rădăcina lucrurilor și rădăcina este teologia politică.

Diferența fundamentală este aici între teologia vălului la Pavel și în Islam.

Pavel este cel care a definit libertatea de a nu fi liber. Idea este că, da. În Hristos nu mai este evreu și grec, rob și slobod, bărbat și femeie (Gal, 3, 28.29), dar creștinul este îndemnat să renunțe voluntar la libertatea lui în Hristos pentru a respecta simbolurile culturale ale vremii: Timotei este circumcis, creștinii sunt avizați să evite mâncărurile jertfite idolilor cu argumente îmrpumutate din teologia Kashrut, Onisim este trimis înapoi la stăpânul său, și femeia trebuie să își acopere capul.

Dacă Pavel a fost înțeles pe dos este și vina lui. Asta nu îi absolvă însă pe teologii consevatori, începând cu Tertulian și Augustin, pentru anularea libertății creștine. A trebuit să vină Luther pentru ca Epistola către Galateni să își recapete rolul de cheie hermeneutică a textelor lui Pavel. Deși, la fel ca Pavel, Luther s-a simțit în cele din urmă obligat să arunce apă peste focul pe care îl aprinsese. Protestantismul ca teologie politcă s-a realizat numai în Iluminismul nordic, iar în țările catolice a fost nevoie de revoluții violente.

Pentru a înțelege locul vălului în Islam, trebuie să ne întoarcem iarăși la Pavel. Argumentul lui este bazat pe dualitatea spirit – carne în elenism. Bărbatul întruchipează spiritul, rațiunea, universalul uman, în timp ce femeia reprezintă carnea, instinctul, particularul. Bărbatul are sex. Femeia este sex. De aceea femeia trebuie acoperită ”din pricina îngerilor”, nu pentru că ar fi ispitiți ci pentru că spiritul pur este ofensat la vederea cărnii pure.

Aici scoate capul ucenicul lui Gamaliel. Pavel își polarizează dialectic argumentul afirmând că femeia creștină trebuie să se acopere ca să poată prooroci, adică tocmai ca să poată participa împreună cu bărbații la universalitatea spiritului. Profetesele lui Pavel nu trebuie să se acopere pentru a ascunde părul/carnea în biserică ci pentru a ascunde spiritul de ochii celor care nu pot înțelege fuziunea ontologică a sexelor ”în Hristos”. Îngerii pot fi acum un simbol pentru poliția moravurilor. Este aspectul care lipsește în Islam.

Nu că Islamul nu ar avea propria variantă a profeteselor lui Pavel, care poartă hijabul pentru a putea vorbii comunității lor despre educație și drepturile femeii, deși eșecul istoric al profeteselor creștine ar putea fi aici o lecție. Nici că, așa cum se spune, Islamul nu l-ar avea pe Isus, pentru că Isus este numele cel mai des menționat în Coran, iar reprezentările creștine ale Fecioarei constituie argumentul favorit al haditelor în favoarea hijabului. Ceea ce lipsește Islamului este Epistola către Galateni.

Să trecem acum la alt aspect al teologiei vălului la Pavel.

Cea mai frecventă aplicație a dualismului spirit/carne în Epistole este dualismul Noul Legământ/Vechiul Legământ. Noul Legământ este după spirit și este universal uman. Vechiul Legământ este după carne (firea pământească la Cornilescu) și literă, și este particular etnic. NL este reprezentat de un bărbat liber în timp ce VL este simbolizat de o femeie roabă.

Dacă Trump ar fi și citit Biblia pe care îi plăcea să o fluture în timpul campaniei electorale, ar fi postat pe twitter porunca biblică: ”Izgonește-o pe roabă”, ca argument pentru politica de imigrație față de urmașii lui Agar.

Așa cum era de așteptat, Pavel consideră că cei aflați sub Lege trebuie să pună vălul pe față, de data asta nu din motive culturale, ci pentru că reprezintă ontologic carnea opusă spiritului.

Și nu facem ca Moise, care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Două aspecte trebuie remarcate în legătură cu textul de mai sus.

Mai întâi, în conflictul dintre Apus și Islam, cel din urmă se află astăzi în poziția pe care Pavel o atribuia iudeo-creștinismului în opoziție cu creștinismul (și, probabil, iudaismul) elenizat. Teologia politică iudeo-creștină se autodefinește în relație cu valorile universale ale Iluminismului. Islamul, dimpotrivă este văzut ca întruchipare a  sclaviei slovei (literalismul și fundamentalismul coranic) și particularismului cultural. Într-un cuvânt, Islamul este noul Vechi Legământ.

În al doilea rând, conform aceleiași dialectici, vălul se află la locul lui pe fața femeii musulmane. Vălul devine simbolul auto-excluderii Islamului din modernitate.

Particularismul Islamic apare aici nu ca un complement al spațiului public al rațiunii ci ca inamicul lui. Ghetoul este tolerat tocmai pentru că confirmă această dualitate, dar numai cu fața acoperită, sau cel puțin capul. Într-o distopie nu imposibil de imaginat astăzi, un Apus fascist ar impune hijabul ca variantă a stelei galbene.

În concluzie, vălul islamic este un manifest teologic-politic care declară că locul lui Agar este în pustie, sau, in context urban modern, în ghetou. Capul dezvelit al creștinei Melania și al evreicei Ivanka le-au amintit agarenilor din Riad cine este stăpânul lumii. Fii roabei nu vor moșteni împreună cu fii legitimi, naturali sau adoptați, ai Sarei.

Vălul și roba neagră purtate cu eleganță la Vatican afirmă rădăcinile teologice ale paradoxului democrației.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , , ,

Alicia Johnston în Țara Minunilor

22 mai 2017 de 17 comentarii

Sigmund Freud ne învață în Civilization and Its Discontents că omul, acest ”zeu pe prostetice”, nu își poate ierta faptul că ”picioroangele care îl ridică deasupra celorlalte viețuitioare nu au crescut natural din el”. Cu alte cuvinte, omul nu pot accepta faptul că civilizația și morala socială nu exprimă fanteziile lui secrete ci contrariul lor.

Toți nevroticii, și nu numai ei, vor să facă excepție de la faptul că ”inter urinas et faeces nascimur”.

”Excepția” despre care vorbește Freud are două fețe. Unii spun că am căzut din perfecțiunea edenică în ”urinas et faeces” iar alții că ””urinas et faeces” reprezintă chiar Edenul în care trebuie să ne întoarcem.

Alicia Johnston face în mod clar parte din a doua categorie. Păstorița adventistă și-a dat demisia atunci când a aflat cu stupoare că biserica are probleme cu homosexualii. Pastor Johnston, care deține un master în teologie la universitatea Andrews, nu înțelege cum este posibil așa ceva de vreme ce Biblia este în mod clar și explicit pro-LGBT. Alice crede că mâna iubitoare a lui Yahweh a făcut-o bisexuală, deci Domnului îi place. Deși este bi, Alice a ales să se căsătorească cu o persoană de același sex, pentru că adventiștii merg pe calea îngustă. Cu alte cuvinte, asemenea eroinei cu același nume din poveste, Alice a căzut în gaura de iepure a fanteziilor care protejează mintea infantilă de o realitate prea dură.

Spune Freud mai departe:

Majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, pentru că libertatea implică responsabilitate, și majoritatea oamenilor se tem de responsabilitate.

Contrar aparențelor, Alicia Johnston nu și-a asumat responsabilitatea pentru decizia ei. Păstorița se refugiază într-o lume imaginară în care Yahweh a creat diverse genuri și orientări sexuale și Jeezas alege pentru ea cu cine și cum să facă sex. Apărătorii ei împărtășesc această iluzie și salută decizia lui Alicia ca pe un act de curaj menit să întoarcă biserica la adevărul evangheliei. Detractorii, dimpotrivă, o acuză că nu respectă porunca și planul lui Dumnezeu pentru ea. Ambele clase și-au învățat lecția în aceiași biserică: Dumnezeu este singurul care are libertatea să aleagă.

Furtuna de pro și contra pe care a provocat-o mărturia lui Alice Johnston în această lume ruptă de realitate este la fel de incoerentă ca reacția tribunalului din povestea lui Lewis Caroll la mărturia lui Alice (traducere Popescu Bogdan):

„Juriul să-şi dea verdictul” spuse Regele pentru cam a douăzecea oară în acea zi. „Nu, nu!” spuse Regina „Întâi sentinţa, apoi verdictul”. „Ce tâmpenie!” spuse Alice cu voce tare „Să dai întâi sentinţa!…”. „Ţine-ţi gura!” spuse Regina înroşindu-se. „Nu vreau!” răspunse Alice. „Tăiaţi-i capul!” urlă Regina cât o ţinu gura. Nimeni nu mişcă. „Cui îi pasă de voi?” spuse Alice (crescuse la înălţimea ei normală între timp) „Nu sunteţi decât un pachet de cărţi!”. La asta întregul pachet se ridică în aer şi se năpusti căzând asupra ei; ea dete un ţipăt scurt, jumătate de frică, jumătate de furie şi încercă să le gonească lovindu-le cu mâinile dar se trezi întinsă pe bancă cu capul în poala surorii sale care, cu blândeţe, îi dete la o parte câteva frunze care căzuseră din copaci pe faţa ei. „Trezeşte-te, Alice, dragă!” îi spuse sora ei „Ce mult ai dormit!”.

Și noi îi dorim lui Alice Johnston să crească și să se trezească din vis. Până atunci va continua să se bată cu cărțile de joc.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

Biserica, de la Vestea cea Bună la fake news

17 mai 2017 de 10 comentarii

Biserica a devenit un caz particular al fenomenului fake news. Pentru a înțelege procesul trebuie mai întâi să înțelegem că: 1. fake news este rezultatul implementării unor strategii de marketing în corporațiile mass media, și 2. biserica este o corporație care caută să își maximizeze profitul.

Trebuie deasemenea să amintesc că atunci când spun ”fake news” nu mă refer la aspectul mitologic al religiei. Este vorba de faptul că adevărul, faptele, și consistența logică au devenit irelevante pentru predicator și ascultător chiar și în relație cu mărturia de credință a bisericii.

Așa cum am afirmat, înainte de a fi o formă de manipulare politică/religioasă, fake news reprezintă o strategie pentru profit.

La începutul anilor ‘80, corporațiile au început să mute fișele clienților de pe hârtie pe computere IBM foarte puternice. Asta a deschis posibilitatea analizei de date și au fost create primele tehnologii software pentru Customer Relationship Management (CRM). Ideea este că, înainte de a ridica receptorul, persoana de la pupitru să vadă pe monitor toată istoria în relație cu compania a clientului care sună. Mai mult, analiza datelor arată evoluția probabilă în viitor a acestei relații, ce produse noi ar fi dispus să cumpere, și, mai ales, puterea de cumpărare. Clienții sunt grupați pe categorii, se fac favoritisme și discriminări, se folosesc strategii diferite, și sunt promovate produse diferite.

În decada următoare, datele au fost mutate în cloud, ceea ce înseamna că un număr nelimitat de computere pot avea acces la CRM.

Secolul XXI a adus social media în analiză. SM este instrumentul perfect pentru cuantificarea informațiilor personale și analiza psihologică a clienților, mai ales a clienților potențiali. CRM analizează fanteziile și fetișurile cumpărătorilor, pe baza cărora sunt elaborate produse și strategii noi. Crește cooperarea între corporații, companii financiare, companii de comunicații, guverne, mass media, politicieni, social media, în colectarea și analiza datelor.

Fake news este rezultatul implementării CRM în industria de știri. Oamenii cumpără acele știri pe care vor să le audă. Producătorii de știri studiază fanteziile clienților și le vând produsele care hrănesc aceste fantezii. Mai mult, împărțirea triburilor digitale din social media în camere de ecou asigură loialitatea necondiționată a clienților indiferent cât de mult sunt mințiți.

În mod similar, politicienii știu ce vor constituenții să li se promită și le spun ce vor să audă, nu ce intenționează să facă.

Tehnologia CRM a pătruns repede în biserici. Bisericile sunt corporații care fac profit din vânzarea de mântuire. Membrii sunt clienții și interesele sunt clienți potențiali. Ca orice corporație, biserica caută să cucerească piețe noi. În acest scop, culege informații despre clienții ei sau potențiali clienți, care sunt stocate și analizate prin tehnologii adaptate la propria activitate.

La fel ca în cazul corporațiilor comerciale, unde clientul nu știe că este așezat ca o insectă sub lupă, credincioșii nu sunt conștienți de faptul că se află sub lupa bisericii.

De exemplu, un evanghelist îi invită pe ascultători să scrie cereri de rugăciune pe bilețele pentru ca el să petreacă noaptea rugându-se pentru fiecare în parte. Scopul adevărat este să introducă aceste cereri într-o bancă de date unde să fie analizate în vederea elaborării unor strategii de marketing religios. Cunoașterea e putere, mai ales când este vorba de cunoașterea acelor puncte vulnerabile care se dau pe față în rugăciune. În același fel, colectarea de întrebări are ca scop analiza lor mai degrabă decât răspunsurile. Cele mai multe întrebări rămân fărăr răspuns, iar cele care primesc un răspuns sunt considerate strategice.

Aspectul de fake news constă în faptul că biserica, la fel ca mass media, le oferă clienților acele știri care confirmă prejudecățile lor.  Acestea pot fi știri misionare din zone primitive cu evenimente supranaturale, evenimente sociale sau catastrofe naturale care confirmă profeția, descoperiri care arată că pământul are 6000 de ani, etc. Aspectul cel mai important este că asemenea produse sunt livrate pe baza studiului pieței mai degrabă decât din convingere religioasă. Clienții cumpără ce vor să audă.

Există însă un aspect mult mai sinistru. Corporațiile, mass media, religia, și propaganda politică fac alianțe strategice și războaie info pentru mințile noastre, așa cum făceau păstorii din Miorița pentru oile ”multe și cornute”. Pasivitatea baciului mioritic pierdut în reflecții metafizice ne reprezintă pe noi.

Înregistrat sub Editorial Tagged with , ,

← Articole mai vechi

Articole mai noi →